Rolul intreprinzatorului





Intreprinzătorul este actorul esenţial al economiei de piaţă întrucât el asigură punerea în lucru şi combinarea optimă a resurselor materiale şi umane necesare desfăşurării proceselor de producţie precum şi distribuirea veniturilor obţinute. Astfel, se poate spune că, în general, întreprinzătorul îndeplineşte două funcţii principale:
• Funcţia tehnică, constând în organi­zarea şi reorganizarea permanentă a procesului de producţie - stabilirea şi alegerea amplasamentului maşinilor şi utilajelor; optarea pentru o anumită tehnologie de fabricaţie; angajarea şi formarea salariaţilor; repartizarea sarcinilor de muncă; asigurarea materiilor prime şi materialelor; găsirea debuşeelor pentru desfacerea produselor etc. în cazul întreprinderilor mari, această funcţie este delegată, de regulă, managerilor (admi­nistratori, directori etc).
• Funcţia economică, constând în alegerea strategiei, adaptarea producţiei de bunuri şi servicii la nevoile consumatorilor cu luarea în considerare a evoluţiei cererii, a nivelului preţurilor factorilor de producţie şi ale produselor - problemă fundamentală a oricărei întreprinderi.
Rolul întreprinzătorului este atât acela de a lua iniţiativa producţiei şi de a antrena resursele materiale şi umane spre acele ramuri ale economiei care asigură, la un moment dat, cea mai bună remunerare a factorilor de producţie, cât şi de a asigura pe parcursul execuţiei cea mai bună combinare a resurselor, astfel încât să se obţină un profit maxim posibil. In acest context, o problemă deosebit de importantă, care condiţionează în mod hotărâtor funcţionarea eficientă a întreprinderii într-un mediu concurenţial este cea a modalităţilor de desfăşurare a relaţiilor dintre întreprinzătorii - proprietari şi manageri, dintre aceştia şi salariaţii din subordine.

  1. Referitor la rolul întreprinzătorului, în literatura de specialitate se disting două mari curente de opinie, primul, conform căruia întreprinzătorii, fiind şi proprietarii firmelor, sunt agenţii economici esenţiali şi al doilea, care consideră că locul central revine managerilor şi nu proprietarilor de firme.
  2. Este de remarcat faptul că, începând cu anii 1980, în marile firme, întreprinzătorul revine în actualitate, dar într-o nouă accepţiune, în sensul trecerii de la întreprinzătorul - individ proprietar la „intraprenoriat", conform căruia funcţia de întreprinzător poate fi asumată şi de diverse persoane ocupând poziţii diferite în cadrul structurii organizatorice a firmei, urmă-rindu-se prin aceasta crearea şi revitalizarea în cadrul marilor întreprinderi a unor noi structuri caracterizate prin dinamism şi eficienţă. Practica ţarilor dezvoltate a evidenţiat faptul că, intraprenoriatul s-a aplicat cu precădere în cazul întreprinderilor aflate în două situaţii tip: când evoluţia mediului exterior întreprinderii poate fi prevăzută cu mare dificultate sau când organizarea întreprinderii manifestă tendinţa de birocratizare. Studiile efectuate au evidenţiat faptul că, pe măsura sporirii instabilităţii me­diului exterior al întreprinderii creşte rolul intraprenorilor. Intraprenoriatul s-a dezvoltat mai ales în cazul marilor întreprinderi di­versificate, ca urmare a dorinţei responsabililor operaţionali de a-şi asuma riscul coordonării unor activităţi pe care le-au iniţiat. Este de remarcat faptul că, în practică, această modalitate de organizare întâmpină unele dificultăţi datorate rezistenţei opuse de structurile organizatorice existente.
  3. De regulă, întreprinzătorului îi revine un rol determinant în procesul de inovare, atât în marea, cât şi în mica întreprindere. Cu toate acestea, succesul unor inovaţii majore este condiţionat de combinarea eforturilor întreprinzătorilor, a personalului tehnic şi de administraţie.

 

Specialistul francez în organizare, M.

Maidique, consideră că în cadrul unei între­prinderi mari, îndeplinesc rolul de întreprin­zător următoarele patru categorii de personal:

  1. „tehnicianul", căruia îi revine definirea datelor de baza şi a performanţelor ce caracterizează proiectul de inovare; •
  2. „product-champion"-ul, căruia îi re­vine crearea, definirea sau adoptarea unui proiect tehnologic inovator, acceptând astfel să-şi rişte imaginea şi statutul în vederea realizării succesului inovaţiei;
  3. „executive-champion"-ul, care este în mod necesar un responsabil decizional având competenţa de a acţiona direct asupra pro­cesului de alocare a resurselor, folosindu-şi puterea pentru a le orienta spre realizarea inovaţiei, suportânt astfel cea mai mare parte a riscurilor aferente acesteia;
  4. „întreprinzătorul", care ia decizia finală, în general în calitate de deţinător a unei părţi importante a capitalului.

In cazul întreprinderii mici, conducătorul acesteia îndeplineşte, în general, rolul revenit tuturor celor patru categorii menţionate mai sus. Sporirea dimensiunii întreprinderii conduce la apariţia şi a celorlalte categorii de întreprinzători, situaţia prezentându-se însă diferit între întreprinderile integrate, care realizează un singur produs şi cele diversificate, care reali­zează mai multe produse.

Alte Lectii din educatie antreprenoriala

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]