ROMANUL MODERN REALIST-BALZACIAN ENIGMA OTILIEI





ROMANUL MODERN REALIST-BALZACIAN

"ENIGMA OTILIEI" de George Călinescu

- roman modern clasicizant -
- roman citadin de factură clasică –

In 1932, George Călinescu (1899- 1965) susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman". Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul secolului al XX-Iea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.

Compoziţia romanului:
Influenţe balzaciene Balzacianismul este prezent în "Enigma Otiliei" prin tema romanului, care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire. De altfel, Balzaca concentrat ideea că banii, averea au putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi, afirmând: "Zeul la care se închină toţi este banul". Tot aici se înscrie şi motivul literar al moştenirii, majoritatea personajelor păzind cu străşnicie integritatea averii lui Costache Giurgiuveanu. Aglae Tulea se opune cu vehemenţă înfierii Otiliei de către Costache, iar când acesta moare, instituie o adevărată pază militară pentru a "u fi înstrăinat nici un obiect din casa fratelui: "... să fiţi cu ochii în Patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă, aici eu rasund, ca unica rudă mai de aproape". Ideea paternităţii este nucleul epic al romanului, fapt confirmat Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul "Părinţii Otiliei". Ideea paternităţii este, de asemenea, de influenţă balzaciană, preluată
probabil din romanul "Moş Goriot", în care degradarea relaţiilor din cadrul familiei duce, fără putinţă de tăgadă, la degradarea întregii societăţi.
Balzac exprimă această idee prin replica lui Goriot, aflat pe patul de moarte: "Patria o să piară dacă taţii sunt călcaţi în picioare. Societatea lumea se bazează pe paternitate, totul se prăbuşeşte dacă nu-şi mai iubesc copiii părinţii".
Relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi degradateşi în romanul lui Călinescu. Sentimentele paterne ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avarifia personajului, el neputând asigura "fe-fe-fetiţei" lui traiul în viitor, tânăra fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol. Acesta, la rândul lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge "ce e patern şi ce e viril" în relaţia sa cu tânăra Otilia. Relaţia familială a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei Olimpia - Stanică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi societate, tema dizertaţiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogică prin care Stanică stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi dezinteresat de a fi un "cap de familie".
Tipologia personajelor este construită artistic de Călinescu, prin aceea că fiecare erou al romanului este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-1 în esenţa sa morală. Costache Giurgiuveanu este întruchiparea avarului, Stanică Raţiu este tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu Păturică, iar demagogia lui se înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu. Aglae este "baba absolută fără cusur în rău", Titi - tipul retardatului, Felix este definit de autor ca "martor şi actor", iar Otilia, eternul feminin enigmatic.
Tehnica detaliului este o modalitate epică a romancierului, prin care acesta încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu ("într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, [...] în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli..."), descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu ("zidăria era crăpată şi scorojită [...] un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...") creează atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are şi implicaţii caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează, de asemenea pe folosirea detaliului atât pentru descrierea fizionomiei acestora cât şi pentru descrierea coafurii, a îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii, construind sonajul Jn totalitate, fizic, moral şi în mişcare: "Era un om cam de vreo
ncizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafa, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei" (descrierea Iui Pascalopol, prin ochii lui Felix).

Elementele romantice:
Se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături evidente:
folosirea antitezeiîn caracterizarea unor personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia;
descrierea naturiiBărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană;
motivul "orfanului", evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea;
Elementele realiste sunt evidenţiate în roman prin:
temacare reflectă stadiul societăţii burgheze în plină degradare morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia "i se închină toţi";
personajelesunt tipice, luate din realitatea oricărei societăţi, tipuri umane specifice, determinate social în raport cu mediul. (N.Filimon, I.L.Caragiale);

Elemente ale clasicismului reies mai ales din:
simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: "Aici nu stă nimeni";
personajele sunt caractereconstruite pe o dominantă psihică: Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească, Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea şi invidia etc;

Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv prin introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor, din care se desrind psihologii derutante (Otilia), degradări psihice ca alienarea, senilitatea (Simion), consecinţele eredităţii (Aurica o moşteneşte pe Aglae iar Titi pe Simion), constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii române.

Semnificaţia titlului:
Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatică pentru toate personajele romanului. Subiectivismulcu care este privită din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea cu farmecul naturalal vârstei, Otilia fiind de o tulburătoare seriozitate sau zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă o fascinaţie cuceritoare personajului. Amestecul teribilelor copilării, al plăcerilor de a alerga desculţă prin iarbă cu seriozitatea şi raţiunea rece prin care judecă şi explică imposibilitatea mariajului dintre ea şi Felix nedumereşte şi fascinează. împrăştiată şi dezordonată, acceptă raţional protecţia lui Pascalopol şi respinge cu rezervă manifestările sentimentale ale Iui Felix. Este înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul ei faţă de moş Costache, dar aparent imună la răutăţile celor din clanul Tulea, ea rămâne surprinzătoare prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profundă.
Această "enigmă a Otiliei" se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin.
Indrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: "A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă".

Construcţia subiectului:
Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu nu are fir epic, fiind structurat pe două planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte destinul tânărului Felix Sima, care, înainte de a-şi face o carieră strălucită de medic, parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenţei. Celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti, de la începutul secolului al XX-lea, aflate în plină degradare morală sub forţa distrugătoare a banului. Pentru mentalitatea epociiprivind avantajele moştenirii, este ilustrativă replica lui Stanică Raţiu: "Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar [...]. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. însă toţi au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata".
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a IlI-a, conturând adevărate caractere, "într-o unitate canonică". Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese detaşarea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete şi unul imaginar închis, prin care se conturează trăirile interioare ale personajelor.
Romanul începe cu precizarea timpului şi a spaţiului desfăşurării acţiunii, realizată prin tehnica detaliului, care constituie incipitul romanului. "într-o seară de la începutul Iui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece", Felix Sima, un tânăr de vreo optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache Giurgiuveanu. Fiul doctorului Iosif Sima rămăsese orfan şi venise la Bucureşti ca să urmeze facultatea de medicină, fiind lăsat în grija tutorelui său, Giurgiuveanu. Călinescu face un portret detaliattânărului cu faţa juvenilă, cu obrazul de culoare măslinie, îmbrăcat într-o uniformă neagră ”strânsă bine pe talie”, având "un aer bărbătesc şi elegant".
Naratorul descrie în manieră balzacianăstrada Antim, care avea "un aspect bizar" din cauza caselor cu aproximativ aceeaşi înălţime, construite într- un amestec ridicol de stiluri arhitecturale, detalii ce au rol caracterizator pentru locuitoriidin această zonă a Capitalei, semnificând faptul că ei au cam aceeaşi condiţie socială, modestă, aceeaşi educaţie superficială şi cultură mediocră. Casa lui Costache Giurgiuveanu sugerează avariţia proprietarului, întrucât pereţii erau "grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna", scara scârţâia, giurgiuvelele erau din lemn "umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie".
Costache Giurgiuveanu, un bătrânel "subţire şi puţin încovoiat", privea clipind mărunt din ochi la tânărul proaspăt sosit şi, cu "un glas neaşteptat de răguşit", şopteşte repede: "Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeniaci, nu cunosc...". Felix este condus, apoi, de Otilia "într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun", în care se aflau, la o masă rotundă, aproape toate personajele romanului, jucând table şi cărţi: Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu, Leonida Pascalopol, Aglae, Aurica şi Simion Tulea. Astfel, cititorul face cunoştinţă cu fiecare erou în parte, prin ochii lui Felix, de aceea el are statutul de personaj-martor în roman. Tânărul înregistrează detaliat înfăţişarea fiecăruia dintre cei Prezenţi, descriind fizionomia, coafura, îmbrăcămintea, gesturile şi comportamentul lor, cu sugestive trimiteri caracteriale.
Atunci când Felix merge la familia Tulea, cititorul ia cunoştinţă, tot prin intermediul acestui personaj-martor, despre aspectul casei, preocupările şi obiceiurile locatarilor, utilizând aceeaşi tehnică a detaliului, prin care se sugerează şi trăsăturile caracteriale. Tânărul află despre tatăl familiei, Simion Tulea, că broda perne pe etamină şi picta, ca şi Titi, tablouri ce reproduceau cărţi poştale ilustrate, iar un ochi atent şi-ar fi dat seama că "nici un tablou nu era original", de unde reies lipsa de creativitate şi fantezie, stereotipia gândirii celor doi bărbaţi. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi pentru corigenta la.limba latină, întrucât la cei 22 de ani nu terminase încă liceul, dar acesta nu admite nici un fel de pregătire, ci vrea numai traducerea, pe care o scrie cuvânt cu cuvânt deasupra textului.
Olimpia, fata mai mare a Aglaei, trăia în concubinaj cu Stanică Raţiu, un avocat care nu profesa din lipsă de procese şi care nu voia să se cunune cu ea, deoarece Simion promisese că-i va da ca zestre o casă, iar acum bătrânul refuza cu încăpăţânare, susţinând că Olimpia nu este fata lui. După ce a născut un copil, şansele de a rezolva acest conflict se măresc, Stanică ţine un discurs lacrimogen şi patetic, dar ameninţă subtil: "Voi reda bietei Olimpia libertatea ei". Nimic nu-1 înduplecă însă pe Simion, până când Stanică, instinctiv, se preface bolnav de inimă, deoarece bătrânul avea o idee fixă privind aceeaşi suferinţă şi-i aduce în casă tot felul de persoane care să-i admire galeria de tablouri şi pernele brodate.
Alt plan narativ este reprezentat de Pascalopol, care venea zilnic în casa lui Giurgiuveanu, aducând delicatese şi luând-o pe Otilia la plimbare cu trăsura. Felix se îndrăgostise de Otilia şi-i reproşa acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acorda moşierului. Pascalopol, pentru a-i face plăcere Otiliei şi pentru a se face simpatizat de Felix, plănuieşte o vizită a acestora la moşia sa din Bărăgan, situată la vreo cincisprezece kilometri de Ciulnifa, spre Dunăre. Cu acest prilej, naratorul realizează o descriere romanticăa Câmpiei Bărăganului şi a moşiei lui Pascalopol, tot prin ochii lui Felix, care se emoţionează în faţa "pustietăţii scitice", de parcă istoria ar fi rămas pe loc, "în afara oricărei epoci". Timpul petrecut împreună face ca iubirea lui Felix pentru Otilia să devină din ce în ce mai puternică, amplificată şi de faptul că cei doi tineri colindaseră ţinuturile într-o totală libertate, că Pascalopol era ocupat cu afacerile, ba chiar plecase pentru câteva zile la Bucureşti, lăsându-i singuri. Otilia reacţionează cu surprinzătoare maturitate la declaraţiile lui Felix, despre care crede că este prea tânăr şi nerăbdător, îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire "înainte de a-ţi face o carieră strălucită", considerând că dragostea singură n-ajunge, este nevoie de multă răbdare şi bunătate. Felix ripostează maliţios, referindu-se la faptul că Pascalopol este "şi bogat", dar Otilia îi mărturiseşte cu amărăciune că bogăţia nu este atât de importantă într-o relaţie de dragoste: "Papa, să ştii, e foarte bogat, şi-l iubesc mult, însă nu ooate să facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare".
Intors de la Bucureşti, Pascalopol aduce veşti proaspete, fiind narator-mesager în această secvenţă narativă, întrucât relatează întâmplările petrecute recent în familia Tulea. Stanică se căsătorise oficial cu Olimpia şi se mutaseră, după multe peripeţii, în casa obţinută ca zestre. Indiferenţi acum la eventualele reacţii ale lui Simion, veneau în fiecare zi la familia Tulea, autoinvitându-se la masă. Astfel, copilul de două luni, Relişor, fusese cu desăvârşire uitat şi, lăsat singur în casă, căzuse din pat şi murise. Olimpia primise lovitura "cu mare calm, aproape ca o uşurare", la înmormântare "fu nepăsătoare, plictisită", dar Stanică plângea în hohote, zgomotos şi ostentativ, stârnind compasiunea femeilor de prin cimitir. Cheltuielile îngropăciunii fuseseră suportate de familia Tulea şi Otilia bănuia că nici Pascalopol nu scăpase de unele plăţi solicitate de Stanică.
Reveniţi în Bucureşti, relaţiile dintre Otilia şi familia Tulea devin din ce în ce mai tensionate, tânăra este deseori bârfită şi jignită, Titi îi face avansuri şi atunci când fata reacţionează indignată, Aglae devine sarcastică: "Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele".
Felix se înscrisese la Facultatea de medicină, deşi Aglae se arăta sceptică în ceea ce priveşte posibilităţile materiale şi intelectuale ale tânărului, sfătuindu-1 dispreţuitor: "Ce faci [...] nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan găseşti mai uşor. Să ai şi dumneata un mic rost în viaţă." Pe Titi îl prezenta, însă, "student" la belle-arte, unde îl înscrisese, deşi nu terminase încă liceul: "Să-şi cultive talentul în linişte, căgrijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naşte cu un asemenea dar".
De la incidentul cu Otilia, Aglae nu mai venea în casa fratelui său, acutizând conflictul dintre ei, iar Felix n-a mai fost solicitat să-I pregătească pe Titi, în schimb începuse să vină pe neaşteptate Stanică Raţiu, care se strecura tiptil şi apărea brusc în camere şi pe la ferestre. Era grijorat de faptul că Pascalopol insista pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia, ca să aibă şi ea un viitor asigurat şi să-i deschidă un cont în bancă, îangajându-se că se va ocupa personal de actele necesare, achitând şi taxele respective. Giurgiuveanu amâna însă, la nesfârşit, luarea unei decizii, dar faptul în sine îi îngrijora peste măsură pe Aglae şi pe Stanică, deoarece se temeau să nu piardă moştenirea.
Felix află întâmplător, de la un coleg, că bătrânul avea o casă foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care le închiria "la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj", scoţând un venit important. în caz de neplata chiriei, moş Costache îi confisca debitorului lucruri de prin casă, de obicei pe cele de valoare, de la cursuri şi tratate de medicină până la seringi. Stanică îi spune că Giurgiuveanu mai are un debit de tutun în centrul oraşului, din care "câştigă grozav". Tânărul îşi aminteşte că moş Costache se oferise să-i facă rost de cursuri şi de tratate de medicină, pe care le va scădea din cont şi Felix îşi explică acum de unde proveneau acele cărţi.
Cu toate acestea, dragostea lui pentru Otilia este din ce în ce mai puternică şi face o criză de gelozie, în urma căreia tânăra ia decizia să nu-1 mai primească pe Pascalopol. Moşierul îşi dă seama de situaţie şi are cu Felix o discuţie sinceră, în care mărturiseşte că nu fusese fericit în căsnicie, că o cunoştea pe Otilia de când era mică şi că, fiind un bărbat dezamăgit, nu reuşise nici acum să afle "ce e patern şi ce e viril în dragostea mea. [...] N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat." Pascalopol devine patetic, iar Felix - generos - repune în drepturi pe moşier, spre bucuria Otiliei şi a lui moş Costache. Revenirea lui Pascalopol, care-şi reluase vizitele zilnice în casa lui Giurgiuveanu, stârneşte alte comentarii în familia Tulea, Stanică emiţând ideea că Felix "trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la moşier".
Alt plan narativ şi alt episod se referă la familia Tulea, în care se întâmplă un eveniment ce-i consternează pe toţi. Titi cunoscuse la belle-arte pe un coleg, Sohaţchi, care i-o prezentase pe sora lui, Ana. Invitat în casa familiei Sohaţchi, Titi este atras de fată într-o relaţie amoroasă şi, fiind surprinşi în flagrant de către doi fraţi ai Anei, ofiţeri, îi obligă să se căsătorească. Titi, confuz şi speriat, argumentează ridicol: "trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama", dar se supune pregătirilor de nuntă pe care familia fetei le organizează, toate acestea fără ca Aglae să bănuiască ceva. După petrecere, Titi a fost adus de întreaga familie până în poarta casei, ca să nu o alarmeze pe Aglae. Câteva săptămâni Titi înşală vigilenţa mamei sale, care avea o încredere oarbă în "cuminţenia" Iui, stând ziua cu nevasta şi noaptea dormind acasă. Speriat de moarte, Titi se destăinuie Otiliei şi Iui Felix, care comunică Aglaei evenimentul. Surprinsă peste măsură, Aglae mai întâi a plâns mângâindu-şi băiatul ca şi când ar fi trecut prin cine ştie ce nenorocire, apoi o acuză pe fată de escrocherie. Stanică îl supune unui interogatoriu sever, dar Titi nu poate spune decât că "am vrut amândoi" şi refuză să divorţeze. Primul care face o vizită în casa soţiei lui Titi este Stanică Raţiu, căruia Ana îi face o impresie excelentă. Ca urmare, Ana vine, la rândul ei, la familia Tulea şi "e plină de tact": sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion şi pe Aurica, pe amândoi obrajii, completând-o: "N-am ştiut că Titi are o soră aşa de tânără şi frumoasă!". Proaspăta noră este supusă unui adevărat tir de întrebări din „partea soacrei, !a care răspunde simplu, făcând tuturor "impresia că e foarte sinceră". Aglae îşi intră în drepturile de soacră şi se năpusteşte asupra norei cu o listă lungă de instrucţiuni, conform cărora Ana trebuia să aibă grijă: ce cămaşă să îmbrace Titi noaptea, să-şi pună scufia, să poarte flanele şi stă ţină minte că-i plac prăjiturile cu frişca. Leneş din fire, Titi refuză să meargă cu soţia Ia plimbare, să se distreze şi femeia începe să iasă cu Stanică. Titi devenise tăcut şi stătea bosumflat toată ziua, aşa că Aglae "îi ordonă să divorţeze". Stanică îl convinge, cu greu, să semneze o declaraţie că se desparte de bună voie.
Pascalopol insistă pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia şi Stanică spionează orice mişcare, iar Aglae a..ieninţă: "Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei."
Otilia pleacă, brusc, cu Pascalopol la Paris, fără să ştie nimeni, de aceea Felix este deznădăjduit şi nedumerit, aşteaptă în fiecare zi o scrisoare sau o veste de la ei, dar în zadar. Aglae face o criză de nervi şi Aurica, vânătă de invidie, consideră că Otilia este o stricată: "să pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?". Stanică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană întreţinută de un general bătrân. Fata rămăsese de mică orfană de mamă, iar cea vitregă o pervertise la viaţa luxoasă: "Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată, am fost numai pervertită". între Felix şi Georgeta se înfiripă o relaţie amoroasă, se întâlnesc şi Ia restaurantul iui moş Costache în mod întâmplător şi tânărul îl cunoaşte şi pe generalul protector, care-i încurajează.
In acest timp, în familia Tulea, Simion "slăbea văzând cu ochii", deşi mânca încontinuu ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie Ia toată lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele şi os. Felix îşi dă seama că bătrânul nu mai e în toate minţile, pentru că îşi scotea afară rufăria şi se plângea că duşmanii vor să-i omoare hainele. Se credea Iisus, "purtătorul cuvântului dumnezeiesc" şi spunea că tocmai a înviat: "Ieri am înviat". Aglae se plictisise să-l tot îngrijească, Aurica făcea turnee pe Calea Victoriei în căutare de bărbaţi, iar pe Olimpia nu o interesa boala tatălui. Prin intervenţia unui doctor, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase, unde este definitiv abandonat de întreaga familie.
Stanică vrea să-l însoare pe Titi cu Georgeta, dar Felix o previne pe fată şi căsătoria nu are loc. Weissmann, coleg de facultate cu Felix, cunoaşte şi el familia Tulea şi este uimit de răutatea Aglaei, pe care o consideră "baba absolută, fără cusur în rău".
Pe neaşteptate, Otilia şi Pascalopol se întorc de la Paris şi Felix îi reproşează că 1-a trădat, dar ea neagă faptul că este logodită cu moşierul $j că s-ar căsători cu el. într-un elan de dragoste pentru Otilia, Costache Giurgiuveanu declară că o să-i construiască Otiliei o casă şi începe sa adune cărămizi şi alte materiale de la demolări, stricând grădina în care depozita tot ce aduna ca un fanatic. Pe la sfârşitul lui septembrie, Costache cade în curte, printre cărămizi. Dus în casă de către Felix şi Marina, moş Costache, abia respirând, cere agitat "che-che-i-le". Doctorul adus de Stanică Raţiu consideră că nu fusese un atac cerebral violent, deoarece bolnavul nu-şi pierduse cunoştinţa şi putea să vorbească. Aglae vine urgent cu Aurica, Olimpia şi, bineînţeles, Stanică, să vegheze ca nimeni să nu se atingă de nimic: "Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă". Aduce apoi sarmalele de acasă şi întinseră cu toţii o masă mare, ca un festin, ignorându-1 total pe moş Costache: "Tu stai liniştit acolo ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap".
Felix îi mărturiseşte Otiliei că s-a uitat întâmplător în actele lui moş Costache şi a văzut că are un venit anual de zece mii de lei, din care cheltuieşte, spune el cu un umor amar, "cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte". Pascalopol aduce un medic, pe Stratulat, care îi recomandă internarea lui Costache într-un sanatoriu, deoarece acasă nu sunt condiţii pentru îngrijire, dar Aglae se opune cu vehemenţă, spre disperarea lui Stanică Raţiu, care ar fi dorit să scotocească prin toate camerele în căutarea banilor.
Costache refuză să facă testament şi-i spune lui Pascalopol că o să-i dea banii strânşi ca să-i depună la bancă pe numele Otiliei. Moşierul îl ajută să scoată de sub saltea "un pachet de jurnal legat cu sfori", bătrânul dar nu vrea să-i dea acum: "Nu-nu-nu! nu a-acum! [...] Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. [...] Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată ..." Stanică asculta la uşă şi moş Costache izbucneşte violent: "Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie de spioni în casă la mine [...] ce, poate crezi că am bani în casă?".
Costache îşi revenise după boală şi, dorind să iasă din casă, o pune pe Otilia să-i facă un săculeţ din pânză de cort, pe care-I coase apoi în spatele pantalonilor, în care îşi "îndesă pachetele cu hârtii".
Nu după mult timp, bătrânul face din nou o criză de atac cerebral şi e găsit pe duşumea de Otilia şi de Felix care o trimit imediat pe Marina după doctor. Aceasta se duce mai întâi la Aglae şi "într-o clipă, toată banda venea în marş spre locul întâmplării". Costache gemea şi icnea, spre dezamăgirea Aglaei, care spera că murise. El intenţionează să-i dea banii moşierului, aşa cum promisese: "Pa-pascalopol, vreau să-ţi dau banii pentru fe-fetiţă", dar se răzgândeşte, deoarece doctorul îi spune că o să scape şi acuma cu viaţă. Stanică pândea la geamul odăii şi Costache şopteşte înspăimântat, presimţind parcă ce avea să se întâmple: "ochii, ochii!". Rămas singur cu "pungaşii", moş Costache este înspăimântat că rudele îl vor jefui chiar înainte de a muri, se asigură că pianul este Ia locul lui şi este obsedat în continuare de ochii "care mă priveau aseară, pe fereastră".
Otilia îl îngrijeşte pe bătrân cu devotament şi fără nici un pic de repulsie, spre admiraţia lui Felix. Stanică insistă pe lângă Otilia să mai iasă din casă şi să se plimbe puţin, cu gândul de a rămâne singur cu moş Costache. După plecarea Otiliei, Stanică intră în camera bolnavului, se apropie de pat şi începe să pipăie salteaua, "apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani". Bătrânul holbează ochii şi, cu o sforţare supraomenească, se dă jos din pat şi strigă cu un urlet "gutural, plângător: Banii, ba-banii, pu-pungaşule!", apoi se prăbuşeşte pe podea. Stanică "vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece", apoi intră calm în curtea soacră-si, dând impresia că atunci venea din oraş, că se întâlnise cu Otilia, care ruga pe Aurica să se ducă să stea puţin cu bătrânul. Stanică o însoţeşte pe Aurica la casa lui Giurgiuveanu şi-I găsesc pe bătrân mort. Imediat, Aglae "veni cu toată banda", tocmai când se întorcea şi Otilia. Stanică se scuză, spunând că merge acasă ca să-şi revină din şocul suferit, spre mulţumirea Aglaei, căreia "i se părea că prea scotoceşte multe pe cont propriu". încep cu toţii să caute febril prin sertare, prin garderob, prin sobă, dar, negăsind nimic decât acte, se reped asupra bătrânului, care avea în buzunarul pantalonilor numai "capete de creioane, chibrituri şi un degetar". Sub saltea era un săculeţ cu câteva monede de argint şi hârtii mototolite, în total "vreo câteva mii de lei". Dezamăgiţi, lasă mortul "pe canapeaua lui" şi pleacă acasă ca să comenteze evenimentul. Otilia împreună cu Marina fac toate cele de cuviinţă pentru mort.
Stanică se întoarce revigorat şi vesel, prefăcându-se preocupat de un eventual testament pe care l-ar fi făcut bătrânul în folosul Otiliei. Pe Costache îl înmormântează cu muzică militară, stârnind invidia vecinilor: "Bogaţii şi când mor au noroc".
Otilia intenţiona să-şi ducă pianul, pe care-1 avea de Ia mama ei, la o prietenă, dar Aurica începe să plângă, deoarece "o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita", deşi ea habar n-avea să cânte. Ca urmare, Otilia renunţă la pian, oferindu-i-1 Auricăi.
Stanică Raţiu nu spusese nimic Olimpiei de banii luaţi de la moş Costache şi-i ţinea, ca şi acesta, sub cămaşă, direct pe piele. Venind noaptea târziu acasă, îi ţine Olimpiei, care dormea dusă, un discurs patetic plin de elocinţă, ca un avocat pledant, despre importanţa familiei, copilul neviabil şi amorul steril. Aşadar, el era hotărât ca să se despartă de ea, apoi pleacă trântind uşa. Olimpia, somnoroasă şi neînţelegând nimic, "căscă leneşă şi adormi adânc", crezând că "bate câmpii ca de obicei". După câteva zile de absenţă, Stanică trimise Olimpiei o scrisoare prin care îi cerea "despărţirea legală".
După moartea lui Costache, Otilia era tristă şi-i explică Iui Felix, cu amărăciune şi cu o profundă maturitate, că el este prea tânăr pentru ea, că o femeie trăieşte cu adevărat "vreo zece ani cel mult", din care ea mai are doar "cinci, şase ani", după care apar cearcăne la ochi şi zbârcituri pe obraz şi devine, ca Aurica, imposibil de suportat. Fata îi dă exemplu pe Pascalopol care, deşi de aceeaşi vârstă cu Aglae, "este elegant şi cu suflet tânăr", pe când femeia "e o babă".
Noaptea, Otilia vine la Felix în cameră şi i se oferă, dar acesta nu vrea să profite de fată şi adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi, ca doi fraţi. Dimineaţa, Felix află cu stupoare că Otilia plecase la Paris cu Pascalopol, iar peste două săptămâni primeşte o carte poştală ilustrată de la ea, cu următoarele rânduri: "Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor".
Finalul romanului consemnează destinele personajelor. Otilia se căsătorise cu Pascalopol, apoi divorţase şi devenise "nevasta unui conte, aşa ceva". Felix ajunsese profesor universitar, medic de prestigiu şi autor de tratate de medicină, se căsătorise "într-un chip [...] strălucit" şi frecventa un cerc de persoane influente. Stanică Raţiu se însurase cu Georgeta, care, deşi nu-i născuse nici ea vreun fiu, avea protectori importanţi. El era proprietarul unui bloc de locuinţe şi patrona "tripouri şi cercuri de morfinomani".
Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care nu mai semăna aproape deloc cu cel de altădată, era "bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant". Moşierul îi arată lui Felix o fotografie din care privea "o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră". Felix n-o recunoaşte pe Otilia în acea fotografie, tăcută - se pare - la Buenos Aires şi, cu toate că femeia era frumoasă, "nu era fata nebunatică" pe care o ştia el. Pascalopol mărturiseşte că se despărţise de Otilia, deoarece era prea bătrân şi vedea că ea se plictiseşte, aşa că i-a redat libertatea: "A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă", finalul romanului rămânând deschis în privinţa destinului Otiliei.
Intr-o duminică dimineaţa, Felix se duce pe strada Antim. Casa lui moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta legată cu lanţ şi curtea năpădită de scaieţi. El îşi aminteşte de seara când venise pentru prima oară aici, i se pare că vede capul chel al lui moş Costache si-i răsună limpede în urechi cuvintele de atunci: "Aici nu stă nimenil".
în "Enigma Otiliei" Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: "Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere." (George Călinescu).

Caracterizarea personajelor:

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului şi întruchipează avarul. Direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care roiesc în jurul averii sale, în goana după moştenire. El este unchiul lui Felix, cumnat cu doctorul Iosif Sima, care avusese o singură soră, căsătorită cu Costache, dar care murise demult. După moartea doctorului, Costache devenise tutorele lui Felix. Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei, deoarece fusese căsătorit, a doua oară, cu mama acesteia, care murise şi ea, dar bătrânul n-o înfiase oficial pe fată.
Costache Giurgiuveanu este tipul de avar, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanţează de aceştia prin încercarea de a-şi depăşi condiţia. George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor şi aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să o materializeze.
Incă de la începutul romanului, apariţia lui este bizară, deconcertându-1 pe Felix atunci când îi spune: "nu-nu stă nimeni, aici", răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un om masiv, "de o greutate extraordinară", având în vedere că ştia despre el că este bogat, că deţine mai multe imobile, însă îi apare în faţă un om mititel, puţin adus de spate, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale. Portretul fizic compune, prin caracterizare directă, un personaj ce se apropie de grotesc.
George Călinescu foloseşte o gamă foarte variată a procedeelor de caracterizare indirectă: aspectul exterior şi interior al casei paraginile, aflate aproape în ruină, trimite - cu toate detaliile descriptive- către avariţia personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând "intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite".
Ca toţi avarii, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus, un potenţial atentator la averea sa.
Caracterizarea indirectă a personajului se face prin acumularea de fapte, întâmplări, vorbe, gesturi, gânduri şi atitudini. Micile "ciupeli" faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix obţinerea unor câştiguri anuale prin închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile, restaurantele motivează avariţia personajului, mai ales că ei se supune unor privaţiuni personale de hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul să mănânce de la alţii, gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia structurală: "Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie". Vrea să-i construiască o casă "fe-fetiţei", dar foloseşte materiale foarte ieftine, strânse de la demolări, iar planul arhitectural îl făcuse singur. Vinde cursuri, manuale, seringi, instrumente medicale pe care Ie confiscă sau le ia pur şi simplu de la studenţii care stăteau la el cu chirie şi care întârziau cu plata acesteia. Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri ferite, temându-se mereu să nu-l vadă cineva atunci când umblă la ei, dar nu îi depune la bancă, deoarece avarul trebuie să pipăie, să vadă şi să numere mereu banii, pe care-i iubeşte mai mult decât orice pe lume.
Gesturile, bâlbâială, răguşealasunt arme de apărare, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi nevoit să dea vreun ban cuiva. Ciudăţenia personajului este dată de glasul"stins" şi "răguşit", dar şi de duioşiile şi emoţiileştiute numai de el, când îşi freca mâinile cu "un râs prostesc" sau de atitudineafaţă de Otilia pe care "o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa spână când fata îl prindea în braţele ei lungi".
Ţinuta vestimentarăeste ridicolă, poartă ciorapi de lână de o grosime "fabuloasă" şi "plini de găuri", unghiile netăiate, ghete de gumilastic, nădragii largi de stambă colorată prinşi cu sfoară, aceste detalii constituind o altă modalitate indirectă de caracterizare, accentuând avariţia personajului.
Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia nu sunt suficiente pentru a legaliza adopţia fetei, a face testament sau a depune o sumă de bani la bancă, într-un cont pe numele ei, deşi este convins că aşa ar fi fost drept şi cinstit. Patima pentru bani şi avariţia sunt mai puternice şi-l fac să ezite, dovedind un caracter slab. Otilia îl înţelege Ia rândul ei şi nu poate fi supărată pe "papa" care este "un om bun, dar are şi el ciudăţeniile lui".
Destinul lui Costache este dramatic, Stanică Raţiu fiind cel care îi fură pachetul cu bani pe care bătrânul îl ţinea asupra sa, tocmai de teama hoţilor. După al doilea atac cerebral, Giurgiuveanu ar fi scăpat cu viaţă, dar când vede că i se smulge de sub saltea tot ceea adunase cu patimă întreaga sa existenţă, moare cu groaza întipărită pe chip, articulând cu disperare: "ba-banii, pu-pungaşule".
Relaţia cu celelalte personajeeste dominată de o suspiciune permanentă, bănuind mai ales pe Aglae şi pe Stanică Raţiu că îi pândesc averea, deşi şi celelalte personaje au, într-o măsură mai mare sau mai mică interese materiale la Giurgiuveanu. Relaţiile lui Costache cu familia sunt degradate şi conflictuale. de Aglae îi este frică, pe Aurica o urăşte, Stanică este pentru el un adevărat pericol, iar pe ceilalţi îi ignoră.
Umanizarea avaruluise motivează prin respectul pe care Giurgiuveanu îl avea pentru Pascalopol, prin încrederea faţă de Felix şi dragostea pentru Otilia.
"Costache este expresia tipică a unei monomanii. Un altul şi-ar investi banii în afaceri spre a-i fructifica sau şi-ar lua măsuri mai severe de pază, convins că toţi l-ar fura, şi nimeni nu l-ar ocroti; el ţine totul la el şi e hotărât să înfrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creaţii ale romancierului" (Al.Piru).

Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Este cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată, care murise "de supărare" şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o creşte ca pe fiica lui, dar avariţia îl împiedică s-o înfieze oficial sau să-i asigure, în mod concret, un viitor.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura română - de Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţară" de Duiliu Zamfirescu şi de Olguţa din "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu - prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix, sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată intr-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".
Definită indirect, de fapte, acţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, imprăştiată şi visătoare uneori, dovedind alteori, în mod surprinzător, luciditate şi tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă $j matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată".
Descrierea detaliată a camerei sugerează, indirect, fire» enigmatică a Otiliei: "o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ar putea simboliza firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor).
Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune naratorul. Finalulromanului este deschisîn privinţa destinului Otiliei, modernismulpersonajului constând şi în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Pascalopol însuşi conchizând că, după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai j semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel mai controversat personajal romanului, apărând în opinia celorlalte personajeîn mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare: Moş Costache o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "o fată admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru tânăra, pe care o consideră "o artistă" şi care îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă fată!". Aglae o consideră "o zănatică", "o dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-1 cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru că are succes la bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece - se destăinuie ea lui Felix - o femeie se bucură de viaţă adevărată doar câţiva ani: "Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!" Otilia întruchipează, aşadar, eternul feminin plin de mister, tainic şi cuceritor, care fascineaza prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

Felix Sima, definit chiar de Călinescu "martor şi actor", deschide romanul prin descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, privită în detaliu si îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzute din perspectiva eroziunii timpului- Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat, din acest unghi, un bildungsroman.
Ca participant direct la acţiune, Felix este personaj în roman, acţiunile, faptele, situaţiile în care este pus argumentează, indirect, statutul de "actor". Tot Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care acesta ia act prin imaginile reflectate în conştiinţa lui. De aceea, Felix are un statut complex în roman, în afară de cea de "actor" el este, de asemenea narator-martor şi personaj-narator.
Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la Iaşi, care murise şi-1 lăsase pe băiat în grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urmă, căruia Felix obişnuia din familie să-i spună "unchiul", era cumnatul tatălui său, deoarece fusese căsătorit cu singura lui soră, care murise cu mulţi ani în urmă.
După moartea tatălui, Felix moştenise "o casă cam veche, dar solidă şi rentabilă" şi "un oarecare depozit în bani", pe care le administra moş Costache de un an de zile, de când băiatul rămăsese orfan. Tânărul venise la Bucureşti, la unchiul său, ca să urmeze cursurile facultăţii de medicină, ca şi tatăl său.
Portretul fizic ilustrează, prin detaliile descrierii directe, trăsăturile morale ale tânărului de optsprezece ani, care reies în mod indirect: "faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină" sugerează delicateţea sufletească, nasul "de o tăietură elenică" îi dădea o "notă voluntară", iar îmbrăcămintea, deşi o "uniformă de licean", îi dădea un aer bărbătesc şi elegant.
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează, indirect, o fire raţională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat. De la început, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire, fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea Şi a păstra o dragoste pură pentru fată. îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează. Lucid raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere Pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi "se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".
In relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei (urnii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: "să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios". Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şj tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar şi o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivit ambiţiei sale, cu fata unei
Personalităţi politice a vremii, care-i asigură şi un statut social superior. Felix Sima evoluează de la adolescenţă la maturitate, trăind experienţa iubirii entuziaste şi ambiţia realizării în plan profesional. Din
acest punct de vedere, opera "Enigma Otiliei" poate fi considerată un bildungsroman.

Stanică Raţiu este tipul parvenitului, al arivistului, înscris în galeria lui Dinu Păturică, personajul Iui Nicolae Filimon, fiind în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I.L.Caragiale. Stanică, "avocatul fără procese" provine dintr-o familie numeroasă care-şi împărţise diferitele moşteniri, fiind produsul societăţii în care trăieşte, o lume în care banii reprezintă totul, în care căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca şi cariera, succesul în viaţa politică, respectul şi statutul social, adică o lume unde "Zeul la care se închină toţi este banul" (Balzac).
Stanică Raţiu este ginerele Aglaei Tulea, fiind căsătorit cu fiica mai mare a acesteia, Oljmpia, cu care trăise în concubinaj până când ea primise drept zestre o casă care aparţinuse tatălui ei, Simion Tulea.
Stanică Raţiu este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificaţii morale, acesta fiind un bărbat "de o sănătate agresivă", cu "părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă", îmbrăcat "într-un costum de soie-ecrue deschis", cu "o lavalieră" înfoiată, semn al dorinţei sale de a părea un om de lume, în pas cu moda. El îşi face apariţia în casa lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunaseră toate personajele romanului la o partidă de cărţi, cu scopul de a-1 convinge pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi respecte promisiunea de a se căsători legal cu dânsa.
Gesturile, atitudinea, acţiunileşi mai ales vorbele compun, indirect, mai ales, locvacitatea personajului, parvenitismul şi demagoga tipică: "Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator .
Aşteptând cu nerăbdare "lovitura cea mare care să-i schimbe cursul vieţii". Nu se dă în lături de la nimic pentru a deveni bogat, colportează ştiri, inventează zvonuri, dă sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amestecă în cele mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gândeşte să le respecte, fiind mereu în mişcare, prezent mereu şi peste tot, agasând pe toată lumea: "informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător".
Dotat cu o locvacitate (locvace - care vorbeşte mult, guraliv, limbut) desăvârşită, Stanică ţine discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o uşurinţă ce demonstrează că nici una dintre ideile exprimate nu-1 defineşte.
Ipocrit şi fanfaron, inteligent şi abil, Stanică trăieşte în concubinaj cu Olimpia, sperând că ea va moşteni o avere importantă, dar după ce fură banii lui Giurgiuveanu şi se îmbogăţeşte, ea nu este femeia potrivită care să-1 ajute în ascensiunea de a deveni un om important în societate. De aceea se hotărăşte să se despartă de ea, dar, din perfidie structurală, dă vina pe faptul că este lipsit de "fericirea paternităţii" (după moartea lui Relişor) şi face paradă de sensibilitatea sa, ducând "o luptă dureroasă între sentimente şi datorie".
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stanică "are geniu", adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica "o ia în braţe şi o sărută viguros". Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. în timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stanică, cinic, îi povesteşte despre decesele unor persoane, "cu o viteză satanică", înspăimântându-1 pe bătrân.
Arivist, hotărât să pună mâna pe averea lui moş Costache, îi fură şi-i cauzează astfel moartea: "ba-banii, pu-pungaşule". Fără nici un pic de remuşcare, joacă rolul îndureratului, mai ciupeşte ceva bani din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte cu totul familia Tulea. Se căsătoreşte cu Georgeta, îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de noul său statut social în viaţa Politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi degradate, in care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.
Demagog, susţine cu emfază teorii sforăitoare despre importanţa şi binefacerile familiei, dar refuză cu încăpăţânare să oficializeze relaţia lui cu Olimpia, deşi aveau un copil, până când aceasta nu obţine casa promisă ca zestre. Când îi moare copilul este îndurerat ostentativ, se văicăreşte gălăgios şi urmăreşte numai să capete nişte bani, de Ia oricine se lasa înduioşat de "suferinţa" lui. Tot copilul este folosit ca argument şi după ce-| jefuieşte pe moş Costache şi vrea să se despartă de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretenţii de om de lume. Ţine un discurs demagogic despre "neputinţa fiziologică" a Olimpiei, care născuse "un copil neviabil" şi, luând-o razna cu ideile, o acuză, patetic, că se sustrage "îndatoririlor morale faţă de societate", că e posibil să ia droguri numai ca să împiedice "crearea unei familii", concluzionând: "Nemaifiind soţia mea defacto, voi face ca, în curând să nu mai fii nici de jure".

Stanică Raţiu este aşadar "profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata oricând de orice ignominie (josnicie, infamie, mârşăvie), fanfaron sentimental, afectând seriozitatea, cultivator: de paradă al demnităţii civile, demagog, schelălăitor, oferindu-şi tuturor serviciile cu o limbuţie incontinentă (care este lipsit de moderaţie, care este nereţinut, violent), hilară *. (Al. Piru).

Leonida Pascalopol, moşier şi, mai nou, burghez rafinat, este prezentat cititorilor tot prin ochii lui Felix, care vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, [...] elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte". El moştenise de la părinţi o moşie întinsă şi fusese predestinat să facă studii fără utilitate practică, ci numai pentru a-şi forma un gust rafinat şi o cultură solidă. Făcuse studii în străinătate, călătorise prin toată Europe şi se căsătorise, înainte de terminarea facultăţii, cu o femeie foarte frumoasă, de care se despărţise sau rămăsese văduv, nu ştia nimeni, pentru că lui nu-i plăcea să vorbească despre această experienţă, evidenţiindu-se aici o elipsă narativă.
Comportamentul, gesturile şi atitudinile lui Pascalopol conturează, indirect, un om generos, rafinat, cu gusturi desăvârşite, elegant, are o casă mobilată cu distincţie, cântă la flaut, este cultivat şi plin de nobleţe. Nerealizat pe planul studiilor şi în plan matrimonial, Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile: "Un astfel de ratat sunt şi eu, însă vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică să le realizez în domnişoara Otilia".
In opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o nobleţe desăvârşită, culant, echilibrat şi răbdător, plin de tact faţă toţi, deşi observă răutatea Aglaei, avariţia Iui Costache sau ipocrizia Iui Stanică.
Otilia îl vede ca pe un "om de lume", un "bărbat şic şi singur, săracul", iar Pascalopol are "nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental", acceptând, dacă ar fi nevoie, chiar statutul de părinte: "Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte". Discret şi delicat, dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde - cu generozitate -la cărţi în favoarea lui moş Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.
Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni "nevasta unui conte, aşa ceva", dintr-un profund sentiment "de umanitate, s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi".
Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Felix şi Pascalopol, după război. Moşierul îi mărturiseşte tânărului doctor faptul că Otilia 1-a iubit foarte mult, "mi-a spus chiar că, dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înşela cu dumneata". Pascalopol îmbătrânise, era "uscat la faţă, dar tot elegant" şi spune despre Otilia, cu un glas încărcat de nostalgie: "A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă".
Aglae Tulea este "baba absolută, fără cusur în rău", aşa cum o caracterizează un personaj, Weissmann, este sora lui Costache Giurgiuveanu, mamă a trei copii: Olimpia, Titi şi Aurica şi soţia lui Simion Tulea.
Portretul fizic este detaliatşi are, indirect, semnificaţii pentru portretul moral, fiind conturat direct, tot prin ochii lui Felix: "cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", cu faţa "gălbicioasă", cu "buzele subţiri", cu nasul încovoiat, obrajii brăzdaţi de cute adânci şi ochii bulbucaţi ca ai lui moş Costache, împroaşcă ură şi venin, fiind mereu invidioasă şi arţăgoasă.
Gesturile, mimica, vocabularul şi întreg comportamentul, evidenţiază, indirect, o femeie proastă, acră şi vulgară, limitată în gândire şi, ca toţi membrii familiei Tulea, lipsită total de fantezie şi de capacitate creativă.
Lacomă şi obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu şi-1 împlineşte: realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată, Aglae se opune cu tărie încercării fratelui ei de a o înfia pe Otilia.
Relaţiile cu celelalte personajediferă în funcţie de interesele Aglaei, pe care însă nu este în stare să şi le ducă la îndeplinire. Dragostea pentru copiii ei n-o umanizează, deoarece este incapabilă să înţeleagă corect problemele lor, amplificându-le defectele şi neputinţele. Este autoritară cu Titi şi Aurica, indiferentă faţă de Olimpia, iar pe Simion îl ignoră cu desăvârşire, el reprezentând numai pensia şi banii pe care îi ia cu sentimentul că i se cuvin, că sunt ai ei.
Dispreţuieşte orice preocupare intelectuală, considerând că prea multă carte strică minţile oamenilor, de aceea îl înţelege pe Fiţi, câruia-i curge sânge din nas de prea multă învăţătură, deşi acesta împlinise 22 de ani şi rămăsese repetent mereu, nereuşind să-şi termine şcoala. Proastă şi răutăcioasă, greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale. Pe soţul ei, deşi bolnav, îl desconsideră, î| ignoră, iar în cele din urmă îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane. Autoritară şi plină de venin faţă de toată lumea, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia e părăsită de Stanică, Titi cade tot mai mult în mania "legănatului", iar Aurica rămâne fată bătrână.
Invidioasă şi rea, Aglae o urăşte profund pe Otilia, pe care o dispreţuieşte pentru că e "orfană", o jigneşte fără nici un fel de jenă, spunându-i "stricată" şi "dezmăţată", dând-o drept exemplu negativ Auricăi. Zgârcită şi rapace, avidă de bani şi de avere, ea moşteneşte până la urmă numai o clădire ruinată şi dărăpănată, fiind înşelată de Stanică, de Costache, deşi instalase în casa fratelui ei un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă.
Aglae se conturează şi din opiniile celorlalte personaje. Otilia spune că este o "viperă", iar Weissmann o numeşte "baba absolută, fără cusur în rău". Stanică este uimit de răutatea soacră-si, "scârboasă femeie" şi "veninoasă", iar atunci când cheamă doctorul pentru Simion şi Aglae se tocmeşte cu el, constată cu dispreţ: "Aglae, soacră-mea, e o vrăjitoare, n-are inimă nici de un gram. îi moare bărbatul şi se tocmeşte cu doctorul. Şi e plină de bani".
Aglae Tulea este un personaj grotesc, prin faptul că nu are nici o trăsătură pozitivă, chiar calitatea de mamă iubitoare este dăunătoare şi distructivă pentru copii.

Simion Tulea este soţul Aglaei şi tatăl celor trei copii, Olimpia, Aurica şi Titi. Fost mecanic, acum pensionar, devine senil şi apatic, evoluând treptat spre nebunie. Starea lui se manifestă prin crize de melancolie sau, dimpotrivă, de agitaţie, devine obsedat de mâncare, se crede lisus Hristos, lucrează la gherghef feţe pentru perne decorative, pictează tablouri copiind cărţi poştale ilustrate.
Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix, încă de la începutul romanului. Simion Tulea era "un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri", cu mustăţi "pleoştite şi un mic smoc de barbă". Simion se îmbolnăveşte, "slăbea văzând cu ochii", deşi manca încontinuu, ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie la toată lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele şi os. Se credea Iisus, "purtătorul cuvântului dumnezeiesc" şi spunea că tocmai a înviat: "Ieri am înviat". Nu are nici un fel de responsabilitate de tată, nu-şi iubeşte copiii, iar despre Olimpia spune că nu e fiica lui. înnebuneşte, este internat cu ajutorul Iui Weissmann într-un ospiciu, unde este abandonat de întreaga familie.

Aurica Tulea este fata cea mică a Aglaei, conturată în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până Ia sfârşit unui automatism psihologic şi întruchipează tipul fetei bătrâne.
Portretul fizic este conturat direct, prin ochii lui Felix încă de Ia sosirea acestuia în casa Giurgiuveanu: "o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite", arătând mult mai în vârstă, deoarece se fardează strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit.
Avidă după bărbaţi, este obsedată de măritiş şi vede în oricine un posibil pretendent. Insistenţele ei insinuoase, comportamentul agasant de "fată cuminte" pun pe fugă toţi bărbaţii. Este "îndrăgostită" din principiu, luând în calcul orice bărbat aflat în preajmă: pe Felix care fugea când o vedea apropiindu-se, pe Pascalopol, pe care nu-1 înţelegea în dragostea lui pentru Otilia ("ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?"), pe Weissmann, pe care l-ar vrea de bărbat chiar dacă el este de altă religie. Răutatea şi ura ei se îndreaptă tot asupra Otiliei, despre care crede, ca şi mama sa, că ştie să se agate de gâtul bărbaţilor. Invidia îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă. Când Otilia era mai mică, Aurica se ducea la ea la şcoală şi, întrebată fiind dacă o caută pe verişoara ei, ea răspundea mieros: "Mda, [...] dar nu mi-e verişoara. E o fată pe care o creştem din milă. Numai de-ar învăţa."
Lipsită de farmec, de generozitate, de nobleţe, de delicateţe şi sensibilitate, ea seamănă cu Aglae, devenind acră, rea, arţăgoasă, nesuferită.
Plimbările ei pe Calea Victoriei, în goana după bărbaţi, devin din ce în ce mai dese şi mai rapide, adevărate raiduri ce denotă disperarea nestăpânită, schimbându-i vizibil fizionomia, îmbătrânind de timpuriu, iar toate fardurile nu puteau ascunde asemănarea cu maică-sa. Ea rămâne nemăritată şi realizează, instinctiv, drama pe care o trăieşte din cauza unei mame posesive şi autoritare, care-i îngrădise libertatea de gândire şi de acţiune. Când Otilia, generoasă, îi dăruieşte pianul, ea izbucneşte înt-o efuziune sentimentală sinceră: "Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră şi n-am aprobat-o pe mama. [...] Te fericesc în fond, că eşti liberă şi poţi să faci ce vrei. Dacă n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită" Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei Tulea, un tânăr neputincios, incapabil de a gândi creativ.
Descrierea detaliată a înfăţişării lui Titi este făcută, în mod directde Felix, cu prilejul primei lui vizite la familia Tulea. Tânărul era "mai în vârstă decât Felix cu câţiva ani", avea "o uşoară mustaţă şi bărbia despicată în două", semănând cu Simion la barbişonul abia schiţat de câteva tuleie.
Este dominat de automatisme, copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în stare să înveţe şi rămâne repetent de mai multe ori, abandonând şcoala. Este încurajat de mama sa, Aglae, în manifestările psihice, când, aflat în criză, se legăna ore în şir. îl moşteneşte ereditarpe tatăl său, Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în jurul lui. O ascultă pe Aglae şi în relaţiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viaţă, fiind autoritatea supremă cu care îi şi ameninţă pe cei care-l supără: "Vă spun la mama!"

Olimpia Tulea Raţiu este fata cea mare a familiei Tulea şi soţia lui Stanică Raţiu. Portretul fizic evidenţiază, prin caracterizare directă, elementul genetic şi sugerează, ca şi Ia celelalte personaje, firea femeii: "Olimpia semăna în chip izbitor cu Simion şi cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie. [...] Sprâncenele, ca şi Ia Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului". Vorbea "moale sentenţios şi cu o mare convicţiune (convingere)". Placidă şi leneşă, Olimpia nu are energia de a se lupta pentru zestrea pe care i-o promisese Simion, fapt pentru care Stanică nu voia să se căsătorească legal cu ea, deşi aveau un copil. Bărbatul se enervează din cauza nepăsării Olimpiei, care "stă ca o dobitoacă, nu cere nimic, nu descoperă nimic, o să moară toţi şi n-o să-i rămână nici un ac".
După ce se căsătoresc, Olimpia şi Stanică vin mereu la masă la Aglae, uitând cu desăvârşire de copilul care avea numai două luni. Relu moare din cauza neglijenţei şi inconştienţei Olimpiei, care "primi lovitura cu mare calm, aproape ca o uşurare". La înmormântare, Olimpia era "nepăsătoare, plictisită" şi nici nu se gândea că ar putea suporta cheltuielile. Când Stanică devine bogat şi-i ţine un discurs despre despărţire, ea îşi închipuie "că bate câmpii ca de obicei", aşa că somnoroasă fiind, "căscă leneşă şi adormi adânc", fără să înţeleagă ceva din cuvântarea Iui Stanică. în cele din urmă, Olimpia acceptă să divorţeze si astfel destinul ei se aliniază aceluia al lui Titi şi al Auricăi.
In concluzie, relaţiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate şi de legături afectuoase, aşa cum remarcă Felix: "Curioasă familie [...]. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc".
"Enigma Otiliei" de George Călinescu este un roman, fiind o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc,având o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere detaliată şi indirect, din propriile atitudini, fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior. Elementele realiste ilustrează realităţile societăţii româneşti de la începutul secolului alXX-lea, degradată din pricina forţei mistificatoare a banului.
In 1932, vorbind despre direcţia pe care trebuie să o urmeze romanul românesc, dacă să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Călinescu argumenta că "trebuie să fim cât mai originali, şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental, [...] literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman".

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]