Romanul, obiectiv, social si Realist





 

Romanul, obiectiv, social şi Realist

            Romanuleste specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă care se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase, bine individualizate.

            Trăsăturile romanului obiectiv sunt :

-          autorul nu se face simţit în text ( este obiectiv, impersonal, omniscient, omniprezent);

-          naraţiunea la persoana a III-a;

-          predilecţia pentru mediul rural;

-          acţiunea se desfăşoară cronologic, în ordinea momentelor subiectului;

-          conflictele sunt exterioare;

-          focalizare zero (naratorul ştie mai mult decât personajele).

Ion este un roman obiectiv şi realist, publicat in 1920, după ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate “Zestrea” şi   “Ruşinea”.

Tema lit. - o evocare monografică a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.

            Geneza romanului:

            Autorul mărturiseşte că ideea epică i-a fost sugerată de o întâmplare petrecută sub ochii săi. Prozatorul a văzut un ţăran îngenunchind şi sărutând pământul cu o patimă care i s-a întipărit în minte. Tot la originea romanului se află câteva personae reale din satul său natal, scriitorul folosindu-se de exemplul vieţii lor în măsura în care puteau servi viziunii sale artistice.

Perspectiva narativăNaraţiunea se derulează la pers a III-a, naratorul este obiectiv, omniscient, ştie mai multe decât personajele şi le dirijează destinele ca un regizor universal.

            Structura

            Alcătuit din două părţi, “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii” şi având 13 capitole, romanul are o structură simetrică, la realizarea căreia contribuie mai multe elemente de compoziţie :

a)      Titlurile celor două părţi ale romanului, fiecare numind o dominantă sufletească a personajuuli principal, o poruncă mai mare decăt el însuşi. În scurta sa existenţă, cele două glasuri se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent.

b)       Titlurile de capitol, primul fiind “Începutul, iar ultimul “Sfârşitul”, care contribuie la impresia de sfericitate a operei.

c)      Imaginile iniţiale şi finale ale romanului : “Ion” începe si se încheie cu imaginea drumului spre Pripas. Dacă în prima parte şoseaua “vine”, sugerând astfel o intrare in acţiune, în ultima se pierde o dată cu plecarea invăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.

d)      Hora deschide şi încheie romanul, având de fiecare dată o altă semnificaţie: în primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau parte mai toate personajele antrenate în acţiune; în final ni se sugerează că dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul, iar timpul nepăsător acoperă totul.

            Acţiunea se desfăşoară pe două planuri:

            1.Momente din existenţa ţărănească şi problema pământului (destinele lineare sau  dramatice ale unor personaje: Ion, Al. Glanetaşul, V. Baciu, Ana, Florica, G. Bulbuc, Savista, Zenobia etc.);

             2.Aspecte din viaţa intelectualilor satului (învăţătorul  Zaharia Herdelea şi preotul Belciug) şi are ca temă problema naţională a românilor din Transilvania.

            Subiectul :

            Evenimentele romanului încep într-o zi de duminică, când satul este strâns la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea.


Nu lipsesc fruntaşii satului şi, după datină, învăţătorul cu familia lui şi preotul, care cinstesc pentru scurt timp petrecerea cu prezenţa lor.

            Hora e o memorabilă pagină etnografică ce impresionează prin vitalitaea flăcăilor ce joacă în ritmul îndrăcit al muzicii.

            În sat, oamenii se gospodăresc potrivit cu starea lor materială, cu priceperea şi cu firea lor. Al. Glanetaşu, tatăl lui Ion, nu a păstrat zestrea Zenobiei, risipind-o prin cârciumi sau din lene.

             În ograda văduvei lui Maxim Oprea, fuseseră clăi de fân şi grajduri cu vite, dar sărăcise şi ea.

V. Baciu, om silitor de când s-a însurat, se ţine printre fruntaşii satului. Văduv acum, el suferă la gândul că va trebui să rupă din pământul lui pentru pentru a face zestre fiicei sale, Ana, când aceasta se va mărita.

Aşadar, satul este diferenţiat economic, stratificarea socială depinde de pământurile pe care le au ţăranii.

            Ion o necinsteşte pe Ana pentru a forţa căsătoria. El o iubea în realitate pe Florica, fiică de ţărani săraci, dar pentru pămâmt, Ion renuţă la tot. Florica, părăsită de Ion, se mărită cu George.

             În timp ce Ion şi socrul său îşi urmăresc ţelurile, primul să ia căt mai mult, al doilea să dea mai nimic, Ana trăieşte o imensă dramă. Bătută de tată şi de bărbat, fire slabă, rămasă fără sprijin moral, ea se spânzură, lăsându-l pe Ion cu un copil, cel prin care Ion forţase căsătoria.Copilul devine obiect de şantaj, iar moartea lui, survenită din neglijenţă, complică şi mai mult lucrurile.

            După ce a auzit glasul pământului, Ion începe din nou să audă glasul iubirii pentru Florica, dar e ucis de George, soţul ei  într-o noapte, sub un cer plumburiu, apăsător (moartea e pusă în acord cu natura).

            Pământul după care au râvnit toţi intră, prin abilitatea preotului, în posesia parohiei.

            L. Rebreanu zugrăveşte şi datinile specifice satului ardelenesc : naşterea, botezul, nunta, înmormântarea, dând sentimentul de veşnicie în care alţii iau loc celor care se sting, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

            În al doilea plan al romanului, intelectualii satului sunt reprezentaţi de familia Herdelea şi preotul Belciug.

             Relaţiile dintre ei se strică tot mai mult, pornind de la atitudinile lor faţă de faptele lui Ion (preotul dezaprobând fapele acestuia, iar învăţătorul sprijinindu-l). În plus, Herdelea îşi construise casa pe pământul bisericii, cu învoirea pretului, iar acum se teme că ar putea pierde toată agoniseala şi că familia sa ar putea rămâne pe drumuri.

            Învăţătorul Herdelea şi soţia lui au trei copii: pe Titi (un tânăr visător, poet dornic să treacă munţii) şi două fete de măritat, dar fără zestre : Laura şi Ghighi.

            După o scurtă criză sentimentală pentru studentul Aurel Ungureanu, Laura se căsătoreşte cu teologul George Pintea, doar pentru că acesta nu pretindea zestre. Sora ei mai mică, Ghighi, se îndrăgosteşte de tânărul învăţător Zăgreanu, care îi va lua locul lui Herdelea.

            În final, la sfinţirea noii biserici din Pripas, toate conflictele se sting.

            CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL:

            Este caracterizat direct (de către scriitor, de alte personaje sau prin autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj,, atitudini, comportament, relaţiile cu alte personaje, gesturi, vestimentaţie etc.).

            Este prezentat ca unul dintre feciorii de frunte ai satului, îndrăgit de familia Herdelea pentru că de mic se arătase isteţ la învăţătură. Învăţătorul reuşeşte să-l convingă pe tatăl său să-l dea la şcoală, numai că băiatul, deşi şi-a impresionat profesorii, iubea mai mult munca pământului, aşa că s-a întors acasă. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic: „Veşnic i-a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înverşunat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământu mult, trebuie !”. Pământul i-a fost drag ca o mamă, îi plăcea să-l muncească, astfel portretul naratorului insistă mai ales asupra acestei pasiuni tulburătoare.

            Caracterizat direct de către narator, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului, ca Vasile Baciu. Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i ”fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion se simte biciut, nu suportă ocara şi reacţionează violent.

            Atitudinea familiei învăţătorului faţă de Ion este diferită de cea a preotului:

            “Ion e băiat cunsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ” (doamna Herdelea);

            “Eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic, te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”. (preotul Belciug).

Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. Spre exemplu, la horă este tandru cu Ana, o strânge la piept cu gingăşie, dar mai târziu devine batjocoritor, indiferent sau o loveşte cu sânge rece.

            Principla trăsărură a personalitaţii lui Ion este setea de pamânt, întreaga sa energie fiind canalizată spre acest scop.

             Desi la început este înzestrat cu o serie de calitati, în goana sa patimaşă pentru avere se dezumanizează treptat. El concepe cu multa atenţie planul seducerii Anei. După ce o lasa însarcinata, atitudinea lui Ion e rece, distantă, cinică. Refuză să vorbească cu ea si îi cere să-l trimită pe tatal ei să discute. Când trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este semeţ si sfidator, constient ca detine controlul asupra situatiei.

            Cand se însoară cu Ana, se îsoara de fapt cu pămânurile ei, soţia devenind o povară incomodă pe care o împinge spre spânzuratoare. Sinuciderea ei nu-i trezeşte vreo mustrare de conştiinţă şi nici moartea copilului. Viaţa lor nu reprezenta decân o garanţie a proprietăţiiasupra pământurilor lui Vasile Baciu.

            Odata satisfacută patima pentru pământ, eroul începe din nou să audă glasul iubirii pentru Florica, lucru care duce făra dubiu către un  sfârşit tragic.

            Ion este ucis de George care îi prinde pe cei doi împreună. Astfel, personajul este drastic pedepsit de către autor din cauza degradării morale, fiind responsabil pentru viaţa Anei si a copilului lor, tulburând liniştea unui camin şi a unei întregi colectivitati.

            Prin temă (viaţa satului transilvănean), prin modalităţile de realizare a personajelor tipice, prin perspectiva narativă- obiectivitatea naratorului omniscient care întreţine „iluzia realităţii”, prin utilizarea naraţiunii la persoana a III-a, ci focalizare zero (viziunea „dindărăt”), prin atitudinea detaşată în descriere, prin veridicitatea întâmplărilor, prin zugrăvirea obiceiurilor, tradiţiilor populare, a evenimentelor importante din viaţa omului, romanul Ion de L. Rebreanu aparţine prozei realiste.

            În “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu spunea: “Ion nu e însă decât o brută, căruia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune(...). Lăcomia lui de zestre e centrul lumii(...). Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenie instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.

                Limbajul este presărat cu regionalisme ardeleneşti, dar nu lipsit de procedee stilistice. Stilul este sobru, neutru, impersonal.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]