ROMANUL SUBIECTIV "ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"





ROMANUL SUBIECTIV

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"
–roman subiectiv de analiză psihologică -

de Camil Petrescu

In perioada interbelică, Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism, al cărui program trasează noi direcţii pentru dezvoltarea literaturii române, printre care: trecerea de la tema rurală, la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale, precum şi crearea romanului de analiză psihologică.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii esteticeca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul, şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi". Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze "probleme de conştiinţă", pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.
Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...".
în "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930) , Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.

Structura romanului:
Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existenţiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către sentimentul de iubire absolută şi "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei române, în timpul primului război mondial. Compoziţia romanului Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţamărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine, atât în plan erotic, cât şi în planul tragediei războiului, când omenirea se află între viaţă şi moarte. Eroul, Ştefan Gheorghidiu, este intelectualul lucid, însetat de absolut, dornic de cunoaştere, de autenticitate, dominat de incertitudinişi care se confesează introspectând cele mai adânci zone ale conştiinţei, în căutarea permanentă a iubirii absolute, ca sentiment al existenţei umane superioare. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, în care timpul obiectiv (cronologic)evoluează paralel cu timpul subiectiv (discontinuu), acestea fiind cele două planuri compoziţionale ce-1 motivează pe Camil Petrescu drept novator al esteticii romanului românesc. în plan subiectiv, memoria involuntarăaduce în timpul obiectiv experienţa interioară a eroului, aflat în permanenţă în căutare de certitudini privind sentimentul profund de iubire, care se diluează în faţa unei drame mai complexe, aceea a războiului.
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu îl începe o dată cu experienţa frontului, consemnează drama iubirii adusă în memoria eroului de o discuţie pe această temă, purtată de ofiţeri la popota regimentului. In jurnalul ce consemnează evenimentele trăitede erou în timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin memorie involuntară) episoadele căsniciei lui cu Ela, aduse în timp subiectiv, deoarece ele se petrecuseră cu doi ani înainte de a fi consemnate în jurnal.
Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar conferinţa sa despre "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" constituie un adevărat mani/est literar de credinţă. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui Stendhalşi aceia ai lui Camil Petrescu, în special în înzestrarea lor cu energie, forţă interioară şi loialitate. La ambii scriitori eroii sfârşesc tragic, fiind învinşi de propria pasiune, de propriul ideal. însă personajele lui Camil Petrescu dobândesc energii uriaşe declanşate de pasiuni devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trăi idei.

Semnificaţia titlului:
Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât - în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă existenţială.

Construcţia subiectului:
Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dâmbovicioarei.
Scris la persoana I, naratorul-personaj incriminează cu ironie usturătoareincompetenţa sistemului de apărare militară a ţării, în preajma primului război mondial. Deşi frontul se întindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontieră, armata română "fortificase" trei sute de metri cu "nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă", pe care "zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice" le-ar fi râmat într-o jumătate de zi.
Discuţia ofiţerilor la popotă se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă privind achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de adulter.
Prin dialog, fiecare opinie este corelată cu trăsăturile fizice şi moraleale susţinătorului, ceea ce demonstrează că autorul stăpâneşte cu măiestrie arta portretistică, ilustrând relativismulca modalitate estetică modernă a prozei româneşti. De pildă, căpitanul Dimiu, aşezat în rosturi gospodăreşti tradiţionale, consideră că "nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă [...] dacă-i arde de altele să nu se mărite". Căpitanul Corabu, "tânăr şi crunt ofiţer", este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului omenesc: "Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie." Floroiu, un căpitan fin, delicat şi visător, consideră că "dreptul la dragoste e sfânt [...] unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea." Intervenţia Iui Ştefan Gheorghidiu este explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi, confirmând principiul esteticcă poţi vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile şi percepţiile proprii: "Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt".
Discuţiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepţia eroului şi-i declanşează acestuia prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, simţită cu forţă şi dominată de incertitudini.
Memoria involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu aduce în prezent (timpul subiectiv), prin retrospecţieşi discontinuitatea temporală afeed-back-ului, experienţa erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu. o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Iubirea lor fusese alimentată şi de orgoliul tânărului, întrucât Ela era cea mai frumoasă studentă de la litere şi Ştefan, student la filozofie, era "măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente". Căsătoria lor este liniştită o vreme, mai ales că duc o existenţă modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Fiind invitaţi la masă Ia unchiul Tache, Ştefan îi înfruntă pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, scena căpătând accente balzaciene atât prin descrierea casei ("casă veche mare cât o cazarmă"), cât şi prin construirea tipului de avar ursuz şi dificil care, deşi bogat, locuia într-o singură cameră ce îndeplinea toate funcţiunile, fiind în acelaşi timp sufragerie, birou şi dormitor. Tot un personaj balzacian este şi Vasilescu-Lumânăraru, milionarul analfabet, personaj mai puţin conturat în acest roman.
Moartea unchiului Tache îi aduce lui Ştefan Gheorghidiu o moştenire substanţială, fapt care surprinde pe toată lumea şi schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială. Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice, amestecându-se în certurile iscate de testament, în afaceri, deşi el ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
Gheorghidiu este incapabil să se descurce în păienjenişul afacerilor, îşi dă seama că nu face parte din această lume şi se reîntoarce cu sete nepotolită la studiul filozofiei şi la cursurile de la Universitate.
Sub influenţa unei verişoare a lui Ştefan, apărută nu se ştie de unde, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, de distracţii nocturne sau escapade, urne în care ea se simţea uimitor de bine. în casa Anişoarei, cunoscuseră un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei", domnul G., şi Ela pare oarte fericită în preajma lui, ba mai mult, se străduia să se afle mereu alături de el.
Fire reflexivă şi pasională, Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua comportare a Elei, acumulând progresiv nelinişti şi îndoieli interioare, care devin sfâşietoare, pe care Ie exprimă prin monolog interior, "nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea". Ştefan se chinuie îngrozitor Ia petrecerile mondene, cântărind fiecare vorbă, fiecare gest al Elei: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea Ie avea cu domnul elegant de alături de ea", atitudine care-i face pe ceilalţi să-1 considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerând-o neconformă cu normalul şi realitatea: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii".
Excursia la Odobeşti declanşează criza de gelozie a personajului, care pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei, orice element exterior provoacă în sufletul său catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., aşezarea Elei la masă lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă, nu numai din orgoliu, deziluzie şi neputinţă, dar şi pentru că se sileşte să-şi ascundă chinurile, se dedublează: "Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul". între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, cu scurte perioade de împăcare, la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat faţă de soţia lui Gheorghidiu, dar acesta continuă să-i spioneze.
Sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de două săptămâni, nu-şi găseşte soţia acasă, drama se amplifică, iar casa goală i se pare "ca un mormânt fără nevastă-mea". Servitoarea nu poate oferi nici o informaţie, el o caută cu disperare pe la rude, este înnebunit de deznădejde, iar când Ela soseşte acasă pe la opt dimineaţa, o goneşte fără să-i asculte explicaţiile, convins că "niciodată femeia aceasta nu mă iubise", propunându-i să divorţeze "fără formalităţi, fără explicaţii multe". Suferinţa Iul este mistuitoare, fiind frământat de incertitudini, deoarece găseşte întâmplător un bilet de la Anişoara, care purta data nopţii respective şi prin care-i cerea să petreacă noaptea la ea, deoarece soţul plecase la moşie. Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o ticluire pusă la cale de ele pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoieşte de motivul pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagemă, analizând şi disecând toate eventualităţile.
Fiind concentrat în armată ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara Ia Câmpulung, aproape de regimentul său. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" încheie "cartea întâi" a romanului, Ştefan
Gheorghidiu consemnând întâlnirea cu Ela, care se arată îngrijorată că ar niitea rămâne săracă în caz că el va muri în război şi îi cere să treacă pe numele ei "o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală". Totul se întunecă definitiv când îl vede în oraş pe domnul G. şi, din acest moment, Ştefan nu se mai îndoieşte că "venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant". Plănuieşte să-i omoare de amândoi, dar se întâlneşte cu locotenent-colonelul care îl sileşte să meargă în aceeaşi zi la regiment, nedându-i astfel posibilitatea să-şi ducă Ia îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.
"Cartea a doua" a romanului începe cu capitolul "întâia noapte de război", care ilustrează o imagine de groazăa frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi ostaşi cu totul dezorientaţi.
Adevărata desprindere din drama torturantă a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare. Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu atacuri vitejeşti, nu strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii militari, marşuri istovitoare, foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţiicu care oamenii se află faţă în faţă în fiecare clipă. Notaţiile din jurnalul de campanie reflectă acum o experienţă trăită direct, în timpul obiectival petrecerii faptelor. Starea de confuzie totală, ordinele contradictorii, deruta ofiţerilor sunt ilustrate prin episoade cutremurătoare, dublate de o ironie subtilă.
Un ordin de retragere este dat în sens invers şi, când un ofiţer îi sare de gât lui Gheorghidiu şi strigă "Prizonier, prizonier", îşi dau seama că sunt amândoi români, că fac parte din aceeaşi armată şi "ne pufneşte pe toţi un râs ca de morţi". Autenticitateaspecifică naratorului-personaj redă momente reale din război, episodul surorilor Măria şi Ana Mănciulea, în capitolul intitulat "întâmplări pe apa Oltului", fiind sugestiv. După ce sunt arestate sub acuzaţia de spionaj, Măria Mănciulea este decorată cu "Virtutea militară", deoarece călăuzise armata română să treacă Oltul şi să învingă inamicul.
Camil Petrescu creează pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Un soldat, Marin Tuchei, şopteşte întruna: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu..."; altul este şocat pentru că a văzut cum un obuz i-a retezat capul lui A Măriei, care "fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut. "
In condiţiile frontului, timpul exterior (obiectiv) şi cel interior (subiectiv)coincid, războiul ocupă definitiv planul conştiinţei eroului, care se simte acum detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost între el şi Ela.
Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu drăgălăşenie, dar el o simte ca pe o străină şi-i propune să se despartă, gândind nepăsător: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată", deşi cândva "aş fi putut ucide pentru femeia asta [...] aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă". îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut "găsi alta la fel".
El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri Adică tot trecutul".
Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveşte în nici un fel cu societatea mediocră, necinstită la care încearcă să se adapteze, fără succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă, inflexibilă, hipersensibilă, fiind impresionabil numai de bine, frumos şi adevăr.
Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama singurătăţii intelectualului lucid, analitic şi reflexiv, care devine conştient că "o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie". El trăieşte, aşadar, în lumea ideilor pure, căci vede idei.
Principalele modalităţile de caracterizare sunt proprii analizei psihologice şi evidenţiază autenticitatea personajului-narator: monologulinterior, dialogul, introspecţia stărilor sufleteşti, autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi noile elementele ale esteticii romanului, timpul obiectiv şi subiectiv, memoria involuntară, jurnalul.

Stilul lui Camil Petrescu:
Se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".

Caracterizarea personajelor:

Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid
Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini.
Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.
Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală.
Dialogulde la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr.
Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizarepentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior.
Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată".
Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nici o carte", aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată fiinţa Iui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală ca un mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea Ia care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de Ia obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul".
A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea războiuluieste demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemical personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la începutul lumii."
Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap.
Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.
Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliullui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1 uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".
Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". în plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutuF.
Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".
Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil
Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.
în concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]