Prezintă trăsăturile prozei fantastice, prin referire la o operă literară studiată.
Fantasticul
Din latină – phantasticus “imaginar, ireal”
Din grecescul – fantastikos “imaginar, ireal”
Fantasticul este o categorie literară a esteticului, a fost cultivat, de obicei, în literatura romantică, sec. 19.
Caracteristici :
- se bazează pe ireal;
- există o anumită coerenţă (logică) a fantasticului;
- se bazează pe mister;
- presupune întrebări fără răspuns;
- sunt folosite personaje mai puţin obişnuite;
- subiecte stranii;
- gradarea conflictului spre un punct culminant de maximă tensiune afectivă şi un final enigmatic;
- alternarea planului real cu cel fantastic;
- migrarea în alte spaţii;
- mesajul nuvelei fantastice este adesea filosofic, făcând referinţă la diverse aspecte ale condiţiei umane.
Roger Caillois- «Fantasticul este o ameninţare, o rupere insolită (inedită) în lumea realului ».
Dacă în basme, fantasticul apare ca ceva firesc, fără să ne intrige, în literatura fantastică supranaturalul apare ca o « spărtură în coerenţa universului ».
Tzvetan Todorov : fantasticul provine din ezitarea cititorului între alegerea unei soluţii raţionale şi a unei soluţii supranaturale.
Matei Călinescu : « Vom avea de a face cu o operă fantastică, ori de câte ori ne aflăm în faţa incomprehensibilului ».
În literatura română, avem mai mulţi scriitori care au cultivat fantasticul :
- Eminescu – un fantastic cult – Sărmanul Dionis, Cezara, Archaeus;
- Voiculescu – un fantastic magic, folcloric- Lostriţa, Pescarul Amin ;
- Eliade – fantasticul indic – Nopţi la Serampore, Secretul doctorului Honigberger ;
- fantasticul folcloric – Domnişoara Cristina
Eminescu sparge tiparele prozei naţionale, prin faptul că el nu adoptă o scriitură în spirit realist. Eminescu va practica o proză barocă, subiectivă, caracterizată prin onirism, erotism, fabulos.
Toate temele au un preambul filosofic. Prin aceasta se deosebeşte de ceilalţi prozatori romantici : Poe, Hoffmann. Prozatorul include în opere idei filosofice din Kant, Schopenhauer, religiile orientale( teoria metempsihozei sau a reâncarnării, teoria migraţiei sufletului ).
Teoria migraţiei sufletelor – concepţie religioasă conform [reia sufletul ar petrece după moarte în alt corp.
Teoria reâncarnării- sufletul ar parcurge după moarte un lung şir de reîncarnări succesive în animale, în oameni, în vederea purificării.
Kant- ideea că timpul şi spaţiul nu sunt realităţi obiective, ci proiecţii ale conştiinţei noastre, un dat secund al conştiinţei noastre.
Schopenhauer – ideea lumii ca vis
« În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. »
Archaeu- fiinţă eternă care nu se schimbă. Archaeul ia diverse forme în trupuri, ele se numesc avataruri.
Este o nuvelă romantică, fantastică şi filosofică. Nuvela dezvoltă condiţia omului de geniu în raport cu societatea timpului.
Personajul principal are trei avataruri, întrupări:
-Dionis- copist, sec. 19
-Dan – călugăr, ucenicul maestrului Ruben ( Profesor la Academia din Socola)
-Zoroastru – profet şi reformator persan (Zarathustra – 660 î. Hr.)
Camera eroului este pustie, întunecată , reflectă romantismul.Erou excepţional, dotat cu o mare putere de visare, Dionis trăieşte într-o lume a ideilor.
Primul moment de visare halucinatorie este acela când eroul dialoghează cu portretul tatălui său.
Ni se dezvăluie originea lui Dionis :
- mama, Maria, era fiica unui preot bătrân ;
- Tatăl moare într-un sanatoriu.
Poezia Cugetările sărmanului Dionis, inserată în corpul nuvelei, prezintă tematica omului de geniu şi starea lui mizeră.
Are preocupări filosofice. Citeşte o carte veche, ce conţine un zodiac, împrumutată de la anticarul Riven.
Iubeşte o fată din casa vecină în taină, dar nu speră la iubirea ei.
Al doilea moment de visare halucinatorie
Are loc regresiunea în timpul voievodului Alexandru cel Bun. Apare motivul atemporalizării timpului. Eroul se nume şte acum Dan şi este călugăr.
Se inversează cronologia, iar realitatea-fantastică uzurpează tot mai mult realitatea-realitate. Călugărul Dan se visează mirean cu numele Dionis, trecutul (realitatea-fantastică) revendică drepturile prezentului, tratându-l ca pe o realitate viitoare proiectată în vis.
Dialogul Dan –Ruben
Ruben este un evreu învăţat, dascăl de matematică şi filosofie. Dialogul are ca temă problematica archaeului – omul veşnic se întrupează în mai multe avataruri.
Apare motivul faustic, al pactului cu diavolul , care ia forma pactului cu umbra sa. Umbra este omul cel veşnic, archaeul. Umbra se întrupează în omul trecător, iar omul trecător primeşte conştiinţa eternităţii. Umbra îi mijloceşte omului trecător trăirea în eternitate.
Ruben devine Satana. Eroul călătoreşte pe lună cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn. Umbra îi spune lui Dan că odată el a fost Zoroastru, deşi sufletul lui nu-şi mai aminteşte. Apare motivul cuplului adamic şi cel al fericirii paradisiace. Ispita luciferică de a se crede Dumnezeu îl duce pe Dan la cădere, la pierderea fericirii. Căderea din experienţa paradisiacă duce la revenirea stării iniţiale(Dionis).
Când se trezeşte din cădere nu ştie dacă a fost vis sau realitate ceea ce i s-a întâmplat. Îi trimite o scrisoare Mariei, după care cade într-un leşin , de unde începe a treia poveste fantastică, derulată în timpul somnului, de data aceasta fiind produsă de cloroform.
Dionis revine la identitatea de călugăr. Primul efect al cloroformului este că Dan îşi recapătă conştiinţa de sine după călătoria pe lună, apoi trebuie să suporte întâlnirea dintre el şi umbra sa.
În final, nu mai face distincţia între real şi fantastic. Episodul ultim, care descrie o scenă din viaţa de mai târziu a lui Dionis, dă impresia că eroul adevărat al întâmplărilor este Dionis şi nu Dan.
Nuvela se încheie cu vorbele naratorului, care intră în pielea cititorului, prezentând posibilele nedumeriri ale noastre, în legătură cu eroul principal al acestor întâmplări.
