Simbolismul





Curentul literar - Simbolismul
Curent literar modernist, apărut ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a parnasienilor.
Jean Moreas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită ma­nifestul literar al noii mişcări şi în care propune numele curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste. Numele propus de Moreas se va impune în faţa celeilalte denumiri a orientării moderniste, lansate de gruparea lui Paul Verlaine, „decadenţii", şi de revista Le Decadent (1886).

Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist nu este interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuze, care, neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.
Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondenţelor/ a legăturilor ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe (sinestezii).
Mallarme: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru."
Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanţă majoră în cadrul acestui curent. Utilizat în poezia anterioară (de pildă, la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa o idee sau un sentiment (simbolul explicit), la simbolişti, funcţia simbolului rămâne aceea de a sugera (simbol implicit).
înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie, visare reprezintă alte trăsături ale poeziei simboliste.
Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber, care exprimă nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale senti­mentului poetic (muzica interioară); Paul Verlaine: „Muzica înainte de toate".
Simboliştii au predilecţie pentru anumite teme şi motive: iubirea, nevroza, târgul provincial ca element al izolării, natura ca loc al cores­pondenţelor.
Reprezentanţii de seamă ai curentului simbolist în Franţa sunt: precursorul Charles Baudelaire, autorul poeziei Corespondenţe, considerată o adevărată artă poetică pentru simbolismul francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane Mallarme.
Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-1 ca teoreticican pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului revistei Literatorul. Iniţial respins de reprezen­tanţii Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca şi de orientările tradi­ţionaliste (sămănătorismul şi poporanismul), simbolismul românesc s-a impus prin poeţi reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu şi George Bacovia.
George Bacovia - Universul poetic
Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
Este vorba, în primul rând, de motivul singurătăţii, preluat din ro­mantism. Numai că, la Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul camerei (izolarea) sau cu spaţii exterioare: parcul, străzile sau oraşul de provincie. în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de comunicare cu ceilalţi, rătă­ceşte fără sens, cu gesturi absurde. Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare.

Motivul solitudinii apăsătoare estel elementul de recurenţă în volumul de debut, din 1916: Plumb.
Volumul Scântei galbene (1926) aduce în discuţie importanţa cromaticii în lirica bacoviană. într-un interviu din 1929, în revista Viaţa literară, poetul declară: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum I în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei... în plumb radi culoarea galbenă. Compuşii lui dau un precipitat galben. Temperamentului I meu îi convine această culoare. După violet şi alb am evoluat spre galben.,M Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben [...] Altădată, în Plumb, pe Iwş. I impresia colorată, mai simţeam alta statică, de greutate. Plumbul apasă cei I mai greu pe om... Căt priveşte despre mine am fost şi rămân un poet al decadenţei."
Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia. Esenţial sugestivă, culoarea, în loc să reliefeze obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid unic, în stare să impună o anumită stare de spirit. Culorile, ca şi instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. Astfel, melancolia gravă este sugerată de vioară şi clavir, în timp ce sentimentul de monotonie este dat de culoarea violet, de armonică şi fanfară. Violetul indică, de asemenea, un doliu cosmic. Nevroza este sugerată de verde crud, roz şi albastru, muzical ea fiind susţinută de violină şi de flaut. Galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul declară, depresia. Culorile intense, strălucitoare, cu scăpărări preţioase ca aurul relevă o stare crepusculară. Albul statuilor pe care se lasă un apus de soare măreţ relevă o stare crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită limita depresivă, ca în poezia cu acest titlu.
Lumea oraşului, a târgului de provincie, se constituie într-un motiv de largă recurenţă în lirica bacoviană. Abatorul, pieţele pustii, parcurile sărăcăcioase reprezintă elemente ale universului citadin care provoacă spaimă existenţială şi, în acelaşi timp, constituie fundalul pe care sunt proiectate ipostazele umane specifice poeziei bacoviene: copii şi fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul rătăcind fără sens şi făcând gesturi absurde. O imagine concludentă a spaţiului urban este prezentă în Amurg violet. Decorul este aici de o artificialitate intens studiată. Punctul central este cromatica atipică (violet), disipată în at­mosferă (amurg) şi în tot spaţiul: „Oraşul tot e violet.
Cadrul natural este trist şi dezolant în lirica bacoviană. Ploaia şi ninsoarea au rezonanţă în sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin şi frig lăuntric.
Toamna, anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustieşte sufletul şi amorţeşte simţurile ca în poezia Nervi de toamnă. Iarna este infernală, domină întreaga lume şi aduce cu sine pierderea oricărei spe­ranţe, a oricărei iluzii din sufletul poetului, precum în poezia Din vremuri. Primăvara nu reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv de bucurie, ci dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor, ca în Nervi de primăvară sau Note de primăvară. Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se descompun, ca în poezia Cuptor. în mijlocul acestui peisaj dezolant, poetul rătăceşte singur, înstrăinat de ceilalţi, fără putinţa de a comunica cu lumea din jur, motivul singurătăţii asociindu-se cu izolarea, înstrăinarea, imposibilitatea comunicării.
Iubirea apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică. Femeia constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune şi ocrotire, un loc unde asprimile bolii şi ale mizeriei umane sunt alinate cu forme de atenţie elementară, precum un ceai sau un foc bine nutrit, ca în poezia Decembre.
Moartea apare la Bacovia ca o senzaţie de anihilare a întregii existenţe, de dezagregare a materiei şi a fiinţei („sfârşitul continuu bacovian").
Moartea provoacă rareori panică. Ea este de obicei dorită şi aşteptată ca un remediu al bolii existenţiale de care suferă poetul.
Volumele Cu voi (1930) şi Comedii în fond (1936) continuă să zugrăvească viziunea de infern, lumea absurdă şi halucinantă, prezente şi în volumele anterioare, Plumb şi Scăntei galbene. G. Călinescu vorbeşte de un anume manierism existent în volumul Comedii în fond.
Ultimul volum, Stanţe burgheze (1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia actelor umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele şi motivele liricii bacoviene, denotă un autor exigent cu ! sine, a cărui operă lirică nu impresionează prin cantitate, ci prin vir­tuozitatea ei.
Dacă în primele două volume, poetul reia obsesiv, cu insistenţă şi luciditate, limbajul, motivele şi imaginarul simbolist, recurenţa având ca efect monotonia, artificialitatea şi uzura formelor, în următoarele volume „tinde către o individualizare a impresiilor, în contrast cu stilizările observate mai înainte. Tendinţa de a zugrăvi tablouri simetrice, construite, raţionalizate este depăşită acum. Poetul doreşte să noteze senzaţia sa nemijlocită, ingenuă şi dureroasă"1.
Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendenţe salvatoare, sensul existenţei fiind vidul, nimicul. Traseul discursului liric bacovian, de la simbolismul manierist la tranzi­tivitate, este chiar drumul poeziei moderne.

 

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]