Ţările Române în context european, în timpul domniei lui Mihai Viteazul.
- Domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) este considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la medieval la modern în istoria românilor.
- Politica şi acţiunile voievodului evidenţiază atât elemente specifice Evului Mediu (tipologia conflictului cu otomanii, politica socială), dar şi de modernitate (alianţa cu puterilor creştine, tratatele încheiate cu diferiţi principi).
- Membru al Ligii Creştine (coaliţie antiotomană de state, iniţiată de Imperiul Habsburgic, aflată în război cu Imperiul Otoman între anii 1593 şi 1606), Mihai Viteazul a combinat acţiunile militare cu cele diplomatice.
- A obţinut victorii asupra otomanilor, în anii 1594 – 1595, la Călugăreni, Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu.
- Pentru sprijinirea luptei antiotomane, Mihai Viteazul acceptase şi condiţiile nefavorabile ale tratatului de la Alba-Iulia, de la 20 mai 1595, semnat, în numele său, de o delegaţie de boieri şi clerici, prin care domnitorul devenea doar locţiitor al principelui Sigismund Báthory pe tronul Ţării Româneşti).
- Prin tratatul de la mănăstirea Dealu, din 1598, semnat cu trimişii împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai obţinea susţinere pentru continuarea luptei antiotomane.
- Deoarece noul principe transilvănean, Andrei Báthory, ducea o politică filo-otomană şi filo-polonă şi în condiţiile în care domnul Moldovei, Ieremia Movilă, era sprijinit de poloni cu acordul otomanilor, ambii fiindu-i adversari politici, Mihai Viteazul a iniţiat acţiunile pentru unirea Ţărilor Române.
- Transilvania a fost unită cu Ţara Românească după victoria obţinută de Mihai asupra lui Andrei Báthory, la 18/28 octombrie 1599, în bătălia de la Şelimbăr, iar Moldova i s-a supus în primăvara anului 1600.
- Unirea Ţărilor Române nu a durat decât câteva luni, Mihai fiind înfrânt de oastea nobilimii maghiare şi de trupele generalului Gheorghe Basta, la Mirăslău (septembrie 1600), apoi pierzând şi controlul asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Sprijinit din nou de Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul a obţinut o ultimă victorie, în Transilvania, la Gurăslău (august 1600), împotriva nobilimii maghiare, dar a fost ucis pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601.
Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea.
- Dacă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, regimul suzeranităţii otomane a fost mai puţin aspru, din a doua jumătate a veacului, obligaţiile economice către otomani au crescut (tributul, la care s-au adăugat obligaţiile ocazionale, obligaţiile în muncă etc.).
- În condiţiile complexe ale jocului de interese dintre marile puteri din zonă, Ţările Române şi-au apărat autonomia, inclusiv prin acţiuni diplomatice. Principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, având şi acordul Habsburgilor, a încercat să refacă unirea politică a Ţărilor Române. El dorea să se proclame rege al Daciei, proiect nerealizat, dar care a suscitat atenţia marilor puteri europen.
- Transilvania şi-a sporit prestigiul pe plan extern, prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648), şi la tratativele de pace din Westfalia (1648).
- Pentru a asigura un anume echilibru în relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, Matei Basarab şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat tratate de alianţă cu principii Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea .
- Creşterea puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române, au determinat Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul de la Făgăraş (1677), dar aceasta nu a împiedicat pătrunderea armatelor imperiale în principat şi staţionarea lor în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului de la Blaj (1687).
- În 1699, otomanii recunoşteau pierderea Transilvaniei, în contextul declanşării crizei orientale, prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la Karlowitz.
- În vederea realizării unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti, după 1684, voievodul Şerban Cantacuzino a iniţiat acţiuni diplomatice secrete cu Habsburgii, continuate de Constantin Brâncoveanu. Moldova era ameninţată de Polonia, astfel că voievodul Constantin Cantemir a încheiat un tratat secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a încercat o politică de echilibru faţă de otomani şi poloni.
Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi (secolul al XVIII-lea)
- După acţiunile de politică antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) şi ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711), Poarta a instaurat regimul domniilor fanariote.
- Chiar dacă domnitorii fanarioţi erau numiţi direct de către sultan, totuşi acestea au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul Otoman. La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai domnitorilor), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul deosebit al Principatelor Române.
- De asemenea, în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise şi primele agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea.
- Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-otomane: Banatul şi Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la Ţara Românească în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedată Habsburgilor, în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedată ruşilor, prin pacea de la Bucureşti, din 1812.
- Unii domnitori fanarioţi au avut curajul să protesteze la Poartă faţă de aceste cedări teritoriale, precum domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea sa.
