România postbelică
Stalinism şi naţional-comunism
Etapele instaurării regimului politic comunist în România
- La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
- Septembrie 1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
- În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera de influenţă sovietică.
- 6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
- Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de statele democratice.
- Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
- 1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
- 30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
- În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel "naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca).
Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).
De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.
Politica internă
Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii 1948 şi 1952. Potrivit acestora:
- monopolul puterii aparţinea partidului unic;
- principalul organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
- toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
- principiul separării puterilor era desfiinţat;
- drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici o formă de opoziţie politică.
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:
- înlăturarea în 1952 a "grupării moscovite";
- executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării naţionale").
Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:
- înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
- întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
- promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi negarea valorilor tradiţionale);
- organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
- supravegherea de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice (1948);
- falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.
- După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:
- desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
- promovarea unei orientări "naţionale" în cultură.
Naţional–comunismul – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989).
Politica internă
- 1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
- 1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
- Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
- continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-Dej după 1958);
- relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
- atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre deţinuţii politici;
- creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;
- apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale cu acestea;
- distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva mişcării democratice din Cehoslovacia.
- Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
- instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din 1974);
- promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul dinastic);
- reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
- achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;
- scăderea accelerată a nivelului de trai;
- politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului - 1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
- iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerrea bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
- încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
- izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
- respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi economice).
Disidenţa anticomunistă
Represiunea politică în timpul regimului comunist.
- Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline.
- Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă", "duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
- Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
- Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
- Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.
- Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
- Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
- Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune .
Forme de rezistenţă anticomunistă.
- Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
- rezistenţa armată a grupurilor din munţi,
- cea a ţăranilor,
- revoltele muncitoreşti,
- activitatea disidenţilor.
- Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
- Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
- Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
- Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).