Stalinism si national-comunism. Romania postbelica

România  postbelică
    Stalinism şi naţional-comunism

Etapele instaurării regimului politic comunist în România

 
• La 23  august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la putere. Armata  sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada  următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
 
• Septembrie  1944 - martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte pe  generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt  incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
 
• În  urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România  intră în sfera de influenţă sovietică.
 
• 6  martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte  formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al  P.C.R.
 
• Greva  regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele  guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe  plan extern de statele democratice.
 
• Noiembrie  1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut  scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de  partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca  P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
 
• 1947:  partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii  lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
 
• 30  decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost  proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către  P.C.R. fiind încheiat.
 
• În  această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel  "naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej,  Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care  activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca).

Regimul  stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).
  De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip  stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui  singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma  fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul  Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a  fost primul dictator comunist român.
  Politica  internă
  Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din  anii 1948 şi 1952. Potrivit acestora:

 
• monopolul  puterii aparţinea partidului unic;
 
• principalul  organ de conducere al statului era Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
 
• toate  domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
 
• principiul  separării puterilor era desfiinţat;
 
• drepturile  şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici o formă de  opoziţie politică.

La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi  rivalităţi, marcate de:

 
• înlăturarea  în 1952 a "grupării moscovite";
 
• executarea  în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul "grupării naţionale").

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

 
• înlăturarea  vechii elite politice şi intelectuale;
 
• întreruperea  relaţiilor cu lumea occidentală;
 
• promovarea  proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi negarea  valorilor tradiţionale);
 
• organizarea  după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
 
• supravegherea  de către stat a cultelor religioase; interzicerea Bisericii greco-catolice  (1948);
 
• falsificarea  istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.
 
• După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o  relativă îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:
 
• desovietizarea  şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
 
• eliberarea  deţinuţilor politici;
 
• încurajarea  legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
 
• promovarea  unei orientări "naţionale" în cultură.

Naţional–comunismul  – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989).
    Politica internă

 
• 1965:  se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte revenirea  la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al  partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care  România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
 
• 1967:  Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
 
• Perioada  1965-1971 s-a caracterizat prin:
 
• continuarea  procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh. Gheorghiu-Dej după  1958);
 
• relativa  îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
 
• atenuarea  politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre  deţinuţii politici;
 
• creşterea  popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;
 
• apropierea  de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale cu  acestea;
 
• distanţarea  faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să intervină  alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva  mişcării democratice din Cehoslovacia.
 
• Perioada  1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză  şi nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii  lui N. Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului -  societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale  acestei perioade sunt:
 
• instaurarea  dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din 1974);
 
• promovarea  în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul  dinastic);
 
• reluarea  industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop  propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care  determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a  României;
 
• achitarea  datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului  populaţiei;
 
• scăderea  accelerată a nivelului de trai;
 
• politica  de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului  asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea  Jiului - 1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);
 
• iniţierea  programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerrea  bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
 
• încălcarea  flagrantă a drepturilor omului;
 
• izolarea  ţării în relaţiile cu statele occidentale;
 
• respingerea  oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când  Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi  economice).

   Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul  regimului comunist.

 
• Încă  din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de  intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea  să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline.
 
• Ulterior,  sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă",  "duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi  închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică,  bancheri, industriaşi.
 
• Securitatea,  înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un  regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi  indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune  cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
 
• Opozanţi  sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail  Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi  alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare  număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
 
• Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent,  acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet,  Aiud, Miercurea-Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată,  la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau  aşa-numita “reeducare”.
 
• Represiunea  politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea deportării  împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din  Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de  informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
 
• Ulterior,  s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la  supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
 
• Represiunea  politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin  impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, a  foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie  ca locuri de recluziune .

Forme de rezistenţă  anticomunistă.

 
• Principalele  manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
 
• rezistenţa  armată a grupurilor din munţi,
 
•  cea a ţăranilor,
 
•  revoltele muncitoreşti,
 
•  activitatea disidenţilor.
 
• Rezistenţa  din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile  înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari,  membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au  numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul  “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu),  rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril  Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut  mişcarea de rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei  Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel  al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost  reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului  comunist.
 
• Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu  deosebire perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin refuzul  înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor obligatorii de  produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte  spontane. Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime  represiunii.
 
• Revoltele muncitoreşti au apărut în anii  '70-'80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai,  şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşovul  (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de  persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li  s-a instituit domiciliul obligatoriu.
 
• Disidenţii,  precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistenţă  individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi ’80. Inclusiv foşti membri ai conducerii  P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae  Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).