Instituţii centrale şi locale (sec. IX – XVIII)
Instituţii centrale şi autonomii locale în Transilvania.
- Din secolul al XII-lea,Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului medieval maghiar, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al autonomiei sale.
- Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei fiind numit de acesta în funcţie, avea atribuţii administrative, judiciare, militare, dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vice-voievod.
- Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1314), s-au bucurat de prerogative foarte largi.
- Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită, cu timpul, numai din stările privilegiate .
- În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică.
- Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în:
- comitate - teritorii controlate de regalitatea maghiară (Bihor, primul dintre comitate, este atestat în anul 1111, Crasna, Dăbăca, Cluj, Alba ş.a), subordonate voievodului;
- scaune - unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor (cele 7 scaune locuite de saşi şi două districte au format “Universitatea saşilor”);
- districte - teritoriile autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului etc.). Acestea erau localizate cu deosebire în zonele de margine ale Transilvaniei.
- În anul 1541, în condiţiile înfrângerii Regatului Ungariei de Imperiul Otoman, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunarea reprezentativă) şi confirmat de sultan.
- Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic al Transilvaniei, de principat în cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit prin Diploma Leopoldină din 1691. Conform acesteia, titlul de principe revenea împăratului, Transilvania păstrându-şi vechea organizare internă. Imperiul Otoman a fost nevoit, prin pacea de la Karlowitz (1699), să confirme pierderea controlului său asupra Transilvaniei.
Structuri instituţionale în Ţara Românească şi Moldova.
- Instituţia centrală a statelor medievale româneşti extracarpatice era domnia.
- “Domnul” era stăpânul ţării, iar în calitate de “mare voievod” exercita conducerea supremă a armatei, bucurându-se de prerogative largi, atât în domeniul politicii interne cât şi în cel al politicii externe.
- Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-ereditar (domnitorul era ales de marii boieri, din rândul dinastiei domnitoare, având dreotul la tron toţi descendenţii, bărbaţi, ai unui domnitor, în mod egal).
- În special din secolul al XVI-lea, pe măsura agravării dominaţiei otomane, alegerea domnitorilor va fi însoţită de confirmarea din partea Porţii.
- În exercitarea prerogativelor sale curente, domnitorul era ajutat de Sfatul Domnesc. Alcătuită iniţial din toţi marii boieri, această instituţie a ajuns, în timp, să fie formată doar din boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt. Cele mai importante dregătorii erau cea de Mare Ban al Olteniei (în Ţara Românească) şi respectiv de Portar al Sucevei (în Moldova). Printre membrii Sfatului Domnesc se numărau: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (administratorul finanţelor), spătarul (comandant militar) ş.a.
- În situaţii deosebite, era convocată Marea Adunare a Ţării, alcătuită din reprezentanţi ai boierilor, clerului, orăşenilor, ţăranilor liberi.
- Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, caracterizat prin instaurarea domniilor fanariote, moment culminant al presiunii otomane la nordul Dunării.
- Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, Biserica era organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe (dependente de Patriarhia din Constantinopol), a episcopiilor şi mănăstirilor.
- În Ţara Românească au fost înfiinţate Mitropolia Ortodoxă de la Argeş (în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, 1359) şi Mitropolia Ortodoxă de la Severin (în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, 1370), apoi episcopiile Râmnicului şi Buzăului. În Moldova, subordonate Mitropoliei ortodoxe (întemeiată de Petru Muşat, în 1387, dar recunoscută oficial de Patriarhia din Constantinopol în vremea domniei lui Alexandru cel Bun) erau episcopiile de Roman şi Rădăuţi.
