Suprarealismul





Suprarealismul -provine din franţuzescul surrealisme = suprarealism -reprezentanţi: G.Apollinaire, Andre Breton, L. Aragon. Curent artistic şi literar de avangardă care proclama o totală libertate de expresie, întemeiat de Andre Breton(1896-1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut(cu aspecte şi prelungiri ulterioare). Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a fost G.Apollinaire în Les Mamelles de Tiresias, subintitulată ”dramă suprarealistă”(reprezentată în 1916). Începuturile mişcării se leagă de grupul( nonconformist şi de evident protest antiburghez) de la revista pariziană ”Litterature” (1919) condusă de A.Breton, L. Aragon şi Ph. Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Rimbaud, Lautreamont şi Mallarme – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului(mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürichla Paris). De altfel, atât în ”Literatură”(unde Breton publică, în colaborare cu Soupault, ”Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura. În 1922 se produce ruptura şi după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice se constituie ”grupul suprarealist”(A.Breton, L.Aragon, Ph.Soupault, P.Eluard, B.Peret etc.).

Relativ la geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, A.Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din dadaism. În 1924 A.Breton, publică primul său ”Manifest al suprarealismului” în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalismului, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel; Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul crede că adevărul şi arta se află” în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie” bazate pe atotputernicia visului, pe ”jocul dezinteresat al gândirii” eliberate de constrângeri. Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, ”ortodoxă”, de la revista ”Revolution serrealiste” al lui Breton(care, în manifestul ”Legitimă apărare” respinge ideea ”oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare”) şi cea ”comunistă” reprezentată de revista ”Claire”(director Jean Berbier) spre care – vor gravita până la urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică). Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Trotzky produce noi scindări între suprarealişti protestatari, aşa-zis ”stalinişti”(Aragon, Eluard, Picasso, P. Naville, G. Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti susţinuţi de Breton sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic(R. Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, A. Artaud, R. Vitrac etc.). În 1929 la dat de 15 decembrie Breton publică ”Al doilea manifest al suprarealismului”(în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar), iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului ”pur”(la care vor adera, între alţii R. Char, Bunuel, Salvator Dali). În 1938 pleacă în Mexic, unde fundează împreună cu Trotzky ”Federaţia internaţională a artei independente” şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea ”Manifest” al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA(va fi şi acuzat de dezerţiune de către suprarealiştii din patrie care participă activ la Rezistenţă); se întoarce în Franţa în 1946 încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru ”recuperarea totală a forţei noastre psihice” – depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi prin o abandonare totală faţă de ”automatismul psihic pur”, singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în Chip contradictoriu. În condiţiile unei violente(până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţii. Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru ”eliberarea eului” era, adesea, un anarhism distructiv ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare ţi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor) cât şi pe alte căi de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie declarată( demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică. Un aspect specific l-a luat în Spania(unde imagismul debordant este o tendinţă constantă a spiritului spaniol aplecat spre o deformare a datelor reale, împinse, adesea, în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor ”generaţiei din 27”, ca şi alţi poeţi(J.Larea, R. Alberti, chiar Garcia Lorca, V. Aleixandre, D. Alonso, M. Altolaguirre, E. Prados,P. Salinas). În Italia unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare(cu toate străduinţa lui C. Malaparte şi a revistei ”Prospective” de a-l aclimatiza şi propaga), suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui M. Bontempelli, în poezia lui A. Palazzeschi, A. Gatto, S. Quasimodo ş.a. La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este D. Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei „New Verse”. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile(sporadic) şi după al doilea război mondial. La noi suprarealismul nu a avut un ecou deosebit; s-a manifestat alături de dadaism(şi la aceleaşi reviste avangardiste) într-un prim val între 1924 şi 1934, continuând să se retragă la activitatea unor scriitori rămaşi credincioşi mişcării(Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum etc.). Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul “a exaltat o literatură – poezie”(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale care au lărgit şi au adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]