TEXTUL ARGUMENTATIV
Textul argumentativ urmăreşte convingerea lectorului că o afirmaţie este justă, că poate să accepte opinia exprimată. Un text este argumentativ dacă are explicit formulate o teză şi cel puţin două argumente care să o justifice.
Caracteristicile unui text argumentativ sunt:
- o temă în jurul căreia se discută
- un protagonist (cel care argumentează, care vrea să convingă un interlocutor despre valabilitatea propriei teze) şi un antagonist (real sau aparent, cel care trebuie convins)
- cel puţin o opinie şi unul sau mai multe argumente
- argumente alese şi susţinute în funcţie de tema dată
- o concluzie
Structura unui text argumentativ:
1) Enunţarea ipotezei: se stabileşte tema, problema care se discută (întrebare retorică sau citat)
2) Argumentatrea propriu-zisă: se dezvoltă problema prin mai multe argumente
3) Precizarea concluziei: aceasta trebuie să exprime clar poziţia celui care a construit ipoteza.
Tipuri de argumente:
1) Exemplul: poate fi dat din experienţa personală, din informaţia culturală obţinută, din citirea documentelor.
2) Comparaţia: poate să evidenţieze elementele comune sau să sublinieze relaţiile.
3) Contradicţia: Evidenţiază caracterul inacceptabil al unei teze.
4) Absenţa: lipsa unor elemente poate susţine un punct de vedere.
5) Citatul
Înlănţuirea argumentelor:
Pentru a construi mai bine un text argumentativ, trebuie înlănţuite logic argumentele. Argumentele trebuie să pornească de la premise adevărate privind tema pusă în discuţie. Ele trebuie să fie formulate clar, fie în mod deductiv (se începe cu o afirmaţie generală, susţinută apoi cu exemple adecvate), fie în mod inductiv (se porneşte de la exemple, spre a generaliza ulterior). Dispunerea lor în argumentarea scrisă este marcată de paragrafe. Contrargumentele nu trebuie ignorate, pentru că referinţa la păreri opuse poate susţine mai convingător propria opinie şi poate demonstra cunoaşterea complexă a problematicii puse în discuţie.
Elementele conectoare folosite pentru marcarea părţilor argumentaţiei şi pentru exprimarea unei aprecieri:
- argumentul şi ipoteza se formulează în termeni de: cred că, îmi place, deoarece, esre aşa, fiindcă, probabil că, cu siguranţă că; se pot folosi şi formulări care să facă apel la experienţa interlocutorilor: după cum ştiţi, cred că sunteţi de acord că, sau la opiniile unor autori cunoscuţi: X susţine că, potrivit opiniei lui X etc.
- argumentele se punctează prin formulări pregnante, care au rolul de a anunţa că urmează ceva important, solicitând în acest fel atenţia interlocutorului: pentru că, deoarece, faptul se explică prin, de exemplu, la fel ca, având în vedere faptul că, spre deosebire de, în primul rând, ca să, încât etc.
- în formularea argumentelor şi a concluziei se utilizează diverse cuvinte persuasive: în mod sigur, evident, clar, prin urmare, aşadar, greşit etc.
Pentru înlănţuirea argumentelor se stabilesc diferite tipuri de relaţii:
1) Cauza: cele mai multe argumente exprimă o relaţie cauzală care determină anumite fapte. Ex: Pentru că are personaje, romanul „Ion” aparţine de genul epic.
CAUZA → FAPTA
Cuvintele de legătură folosite sunt: pentru că, din cauză că, din pricină că, deoarece, căci etc. Verbele folosite pentru a indica o cauză: a rezulta, a decurge, a depinde de, a-şi avea originea în.
2) Adăugarea: pentru a dezvolta un argument se poate adăuga o altă idee.
IDEE + IDEE
Cuvinte de legătură: pe de o parte, pe de altă parte, mai mult, nu numai că, în plus, în primul rând, în al doilea rând. Verbul folosit: a adăuga.
3) Opoziţia: pentru a se opune unui argument se prezintă o idee contrară.
IDEE ≠ IDEE
Cuvinte de legătură: totuşi, dar, în schimb, deşi, chiar dacă. Verbe folosite: a contrazice, a se opune cuiva.
4) Consecinţa: faptele produc efecte, consecinţe.
FAPTA → CONSECINŢA
Cuvinte de legătură: încât, în consecinţă, ca urmare etc. Verbe folosite: a implica, a antrena, a provoca.
