Tudor Arghezi - Opera poetică

Tudor Arghezi - Opera poetică
Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii. Plecând de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi lirice) moderne. Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă apreciată superlativ sau dimpotrivă, revendicată de clasici şi de moderni deopotrivă (Al. George îl numeşte „un clasic al viitorului"). Opera sa impresionează prin varietate şi inovaţie.
Universul liricii argheziene:
•    poezia filozofică (de tip reflexiv):
-    artă poetică - Testament, Rugă de seară, Portret (în voi. Cuvinte potrivite, publicat în 1927), poezia Flori de mucigai din volumul omonim, poezia Epigraf (în voi. Alte cuvinte potrivite, 1940) etc; se observă constanta preocupare argheziană pentru exprimarea concepţiei despre poezie şi despre rolul poetului;
-    în căutarea lui Dumnezeu, „între credinţă şi tăgadă" - Psalmii;
-    atitudinea faţă de moarte - Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, De ce-aşfi trist? (în voi. Cuvinte potrivite, 1927);
-    lirica sociogonică - voi. Cântare omului (1956);
•    poezia socială:
-    estetica urâtului - Flori de mucigai (1931)
-    revolta socială, universul ţărănesc - 1907 - Peizaje (1955), poezii din voi. Cuvinte potrivite;
•    poezia de dragoste - două atitudini:
-    reticenţă şi amânare a clipei de iubire - poezii din voi. Cuvinte potrivite;
-    împlinirea erotică de tip casnic - poezii din voi. Cărticică de seară (1935);
• poezia jocului, „a boabei şi a fărâme?: - poezii din: voi. Cărticică de seară, Buruieni (ciclu din voi. Hore, 1939), voi. Mărţişoare (1936), voi. Prisaca (1954).
Particularităţi ale modernismului prezente în opera poetică argheziană/ înnoirea liricii româneşti prin:
-     Poezia este expresia unei conştiinţe frământate, aflate în perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile.
-    Tentaţia absolutului (în Psalmi).
-    Existenţa unor „categorii negative1 privind viziunea asupra îumii: estetica urâtului şi creştinismul în ruină.
-    încălcarea convenţiilor şi a regulilor.
-    Libertatea absolută a inspiraţiei; poezia poate transfigura artistic aspecte ale realităţii altădată respinse. Arghezi impune estetica urâtului în literatura română (cultivă grotescul, trivialul, atrocele, monstruosul, ală­turi de graţios, tonalităţile sumbre, tragice şi optimismul, încrederea în ca­pacităţile umane). Lumea marginalizată a hoţilor sau a criminalilor din Flori de mucigai ascunde un mesaj optimist: mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate existent în acest univers.
-     înfăţişează, pentru prima dată în poezia română, împlinirea prin iubirea de tip casnic şi ipostaza femeii-soţie.
-     Caracteristicile limbajului poetic: ambiguitate, expresivitate.
-    Magia limbajului şi forţa sa de sugestie se realizează prin schim­bări esenţiale Ia nivelul lexical şi sintactic. „Materialul lexical curent îmbra­că semnificaţii neobişnuite"2.
-    Limbajul şocant aduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi, arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar poezia este, pentru Arghezi, „esenţă de cuvinte" extrasă din limbajul comun. Rolul poetului este de a „potrivi" cuvintele: „nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe" şi de a corporaliza ideile. Materialitatea imaginilor artistice conferă forţa de sugestie a ideii.
-     Sparge tiparele topice şi sintactice; „sintaxa se dezarticulează"3; se creează un nou limbaj poetic.
-    Fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forţa de transfigurare a realităţii; se cultivă epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile"*.
-    înnoiri prozodice (cultivarea versului liber sau combinarea diversă a unor elemente ale prozodiei clasice).