U-V (Umorul - Valori stilistice - Viziunea Narativa)





U - V

U
Umorul este o forma a comicului prin care situatiile, personajele care starnesc rasul sunt prezentate dintr-o perspectiva critica, dar cu bunavointa, intelegere, simpatie.

V
Valorile stilistice ale unor parti de vorbire si ale unor categorii morfosintactice.

  • locutiuni substantivale;
  • locutiuni adjectivale;
  • locutiuni pronominale;
  • locutiuni verbale.

substantivul - au mare expresivitate compuse prin alaturare: substantiv - adjectiv sau verb - substantiv.
Adjectivul - au valoare expresiva diferite forme de superlativ absolut:

  • constructii afective sau constructii arhaizate;
  • construtii cu substantiv, adjective folosite adverbial;
  • adjectivele fara grade de comparatie.

pronumele - expresivitate au pronumele personale in constructii care implica participarea afectiva a vorbitorului fata de o actiune sau stare: dativul etic sau adjectiv posesiv etic; unele pronume se substantivizeaza partial sau total. Alte pronume sunt intrebuintate cu forme arhaice sau populare.
Verbul dobandeste valoare expresiva prin intrebuintarea unei categorii sau caracteristici a verbului in locul alteia: personal sau impersonal, tranzitiv sau intranzitiv si invers, reflexiv pentru pasiv, forme inverse in locul formelor directe. Sunt neobisnuite in limba standard si capata expresivitate:

  • constructiile infinitivale nu-I ce vinde, nu are ce spune/face;
  • constructiile verbului a fi cu dativ exprima ideea de posesie: dor mi-e de casa noastra.

Variantele sunt operele sub care se gaseste o opera folclorica.

Viziunea narativa este relatia dinrte personaj (el din poveste) si narator (el/eu din discurs), concretizata in trei tipuri principale:

  • narator > personaj (viziune din spate);
  • narator = personaj (viziune impreuna cu);
  • narator < personaj (viziune din afara).

Vorbirea directa si indirecta sunt cele doua procedee prin care se redau, oral sau in scris, spusele unei persoane. Atribuirea acestor spuse unui locutor se face printr-un verb al spunerii (verba dicendi) sau al declaratiei (verba declarandii).
Vorbirea directa se recunoaste in scris dupa semnele de punctuatie (“,:,--). In exprimarea orala, dupa verbul de declaratie se face o pauza urmata de schimbarea intonatiei. In scris, verbul declaratiei poate fi asezat inaintea, in interiorul sau la sfarsitul comunicarii. El poate fi neutru (a spune, a zice), dar poate adauga informatii despre felul in care enunturile sunt sustinute (sopteste, striga, se rasteste) sau sunt gandite (considera, crede, presupune) sau despre felul in care sunt formulate judecatile (pretinde, isi imagineaza).
Enunturile din vorbirea directa pastreaza indiciile de persoana, loc si timp verbal care arata cine vorbeste, cui si cand ii vorbeste. Propozitiile sau frazele pot fi: afirmative sau negative, interogative, imperative sau exclamative.
Vorbirea indirecta suprima semnele de punctuatie si marcile specifice adresarii (apelative, interjectii) sau expresivitatii (interogatii, exclamatii) si este introdusa de un verb al declaratiei care poate fi urmat de:

  • o subordonata completiva (el raspunde ca …) sau interogativa indirecta (el intreaba daca…);
  • un infinitiv (el ii propune a demisiona) sau un sunstantiv care contrage o propozitie (el propune numirea in functie).

Trecerea din vorbire directa in vorbire indirecta presupune schimbari de punctuatie si schimbari la nivelul morfo sintactic al limbii.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]