Varianta 21 Conditia taranului intr-o opera epica: Morometii de Marin Preda, Ilie Moromete

Bacalaureat 2009: Varianta 21: Condiţia  ţăranului într-o operă  epică: Moromeţii de Marin Preda,  Ilie Moromete

În  literatura română, tematica rurală este o trăsătură definitorie. Figura  ţăranului a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori care au impus personaje  de referinţă – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda. De altfel, tema principală a prozei lui Marin Preda  este lumea rurală, prezentată din punctul de vedere al celui care a fost parte  integrantă a unor structuri imposibil de uitat.
Roman  realist – obiectiv,  Moromeţii ilustrează  preocupare constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea lumii  rurale.  Primul volum, apărut în 1955,  impune un personaj cu totul original în literatura română, care depăşeşte  limitele tipului în care se înscrie. Ilie Moromete şi familia sa susţin  acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim  nivel,  un roman de familie. Familia  rurală este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari  procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de mentalitate.  Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea  modelului şi la impunerea altor valori. În aceste condiţii, supravieţuiesc doar  cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea  ce se consideră structuri perimate.
 Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este  structurată pe trei planuri narative  principale, care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în  plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare – Boţoghină şi  Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea  lor faţă de valorile fundamentale ale lumii rurale: tradiţia, familia şi  pământul. Incipitul fixează clar  reperele spaţio-temporale -  „În Câmpia  Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că  timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte  mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se  desfăşoară în legătură cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul  se construieşte prin înlănţuire,  creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se stabilesc în  interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară  în ritmuri universale. Ţăranii din Siliştea – Gumeşti se confruntă cu  problemele universale ale lumii lor, pe care romanul realist românesc le-a  ilustrat în toată amploarea lor – problema pământului, efortul continuu de a-şi  asigura traiul, munca istovitoare la câmp, dar şi tradiţiile, respectul pentru  familie şi pentru autoritatea consacrată. Ceea ce îi deosebeşte, însă, pe  ţăranii lui Marin Preda de ţăranii lui Liviu Rebreanu, de exemplu, este absenţa  patimii pentru pământ, a încrâncenării. Există, desigur, şi în  Moromeţii, câteva scene în care  nemulţumirile celor săraci se exprimă violent ( Ţugurlan intervine vehement în timpul  unei discuţii în poiana fierăriei lui Iocan, nemulţumit de starea sa socială,  ţăranii adunaţi la moară descoperă că li se fură grâul şi este nevoie de  intervenţia jandarmilor pentru a restabili ordinea ), dar imaginea ţăranului pe  care o reliefează acest roman este aceea a lui Ilie Moromete. Spre deosebire de  Ion, Ilie Moromete nu mai face din pământ scopul existenţei sale, ci doar un  mijloc pentru supravieţuirea decentă, în condiţiile în care datoriile care îi  apasă familia se acumulează. Acest personaj original respectă alte valori, în  ciuda problemelor financiare pe care le are şi care vor conduce la disoluţia  propriei familii.  
Personajul  principal al romanului, creat după modelul real al tatălui scriitorului, este o  prezenţă de neuitat tocmai prin faptul că reuşeşte să-şi păstreze nealterată  substanţa sufletească şi să-şi conserve seninătatea, chiar dacă problemele lui  sunt ale tuturor ţăranilor, de oricând şi de oriunde.
Rămas  văduv, Ilie Moromete se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din  ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde,  alimentate de Guica, sora mai mare  a lui  Moromete. Nemulţumită  că fratele său s-a  recăsătorit, exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o  neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie  Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi  nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi  să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale  romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii  compuse din copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea  la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi  fetele stau lângă plită, Niculaie stă în apropierea mamei, iar băieţii mai mari  „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se  scoale de la masă şi să plece afară.” Mai sus decât toţi, într-o iluzie a  autorităţii necontestate, Moromete stă pe pragul odăii celei bune, dominându-i  cu privirea, cu gestul şi cu vocea pe toţi membrii familiei. E o scenă în care  se creează iluzia autorităţii paterne într-o lume în care tiparele arhaice  supravieţuiesc.  Ritualul mesei  dezvăluie, însă, adevăratele relaţii din sânul familiei. Copiii din prima  căsătorie nu se înţeleg cu ceilalţi, dar tatăl, pentru a menţine unitatea  familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masă şi mâna tatălui îl loveşte  necruţător ). Problemele familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenţa  câtorva loturi de pământ şi lupta pentru a le păstra neştirbite, primejdia  foncierii  şi a datoriei la bancă. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre  fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a pleca la Bucureşti, convinşi că  se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.
Semnele  crizei timpului arhaic se acumulează fără a fi observate. Moromete însuşi, în  ciuda capacităţii neobişnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le sesizează. Ignoră plata datoriilor către stat, raportându-se la precedentul anulării  datoriilor de la bancă, speră că ploaia va aduce o recoltă bogată, ceea ce i-ar  permite să pună deoparte bani. Toate aceste probleme financiare se vor  dezlănţui după plecarea fiilor mai mari la Bucureşti. Plecarea  lui Achim aduce primul semn simbolic al destrămării familiei Moromete. După ce  îşi dă acordul în privinţa plecării lui Achim, Moromete hotărăşte să taie  salcâmul care ocupă locul din spatele casei, anticipând greutăţile financiare.  Fără a-şi explica gestul celorlalţi membri ai familiei, Moromete îl ia pe Nilă  într-o dimineaţă de duminică şi taie salcâmul, pentru a-l vinde lui Bălosu. Copacul  are valoare simbolică. Înalt, impunător, salcâmul conferă măreţie peisajului,  fiind ştiut de toată comunitatea rurală. Copiii îl iau ca punct de reper al  jocurilor, iar curtea din spatele casei lui Moromete pare mai mare datorită  prezenţei acestuia. Căderea impunătorului arbore prevesteşte, simbolic,  prăbuşirea autorităţii paterne şi anticipează precipitarea evenimentelor.
Achim  pleacă la Bucureşti,  dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu  intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa  exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene  ale primului volum, care marchează o încercare disperată de a restabili ordinea  familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu  aproape toată averea familiei. Scena confruntării finale este magistral  construită, din perspectiva naratorului obiectiv. Până în ultima clipă,  Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale greşită. Stăpânirea  de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare, îi face, în  cele din urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl nu  reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci dimpotrivă, îşi bate nevasta,  loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă,  izbucnirea tatălui este înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins  lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi sfios” până atunci  transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule  ce eşti![…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să  plece!”
Pedeapsa  aplicată şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de  zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu o  răzbunare şi mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul acţiunii se  finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul  unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu  mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii noului, consideră că satul şi  realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este  expresia acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de  schimbare. Fără a o conştientiza clar, Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează  la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este decât rezultatul nevoii  latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este faptul că cei trei vor  reconstitui, în peisajul citadin, tiparul gospodăriei rurale.
Prototip al ţăranului  patriarhal, personajul principal  al romanului este o figură aparte a  categoriei ruralului. Capul familiei, eroul lui Marin Preda trăieşte în  convingerea neclintită că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai important din  univers. Spirit pătrunzător, contemplativ şi ironic, dispreţuieşte tot ce vine  de dincolo de marginile satului, considerat centru al întregului univers,  ignorând noul şi neîncrezător în posibilitatea vreunei schimbări aducătoare de  bine. Cu o candoare zeflemistă şi înţelepciune meditativă, personajul lui Marin  Preda posedă ştiinţa ascunderii gândurilor şi a rostirii imprevizibile. De o  inteligenţă rafinată, ştie să se facă ascultat de prieteni, să întrerupă  oamenii şi să trăiască o iluzie. „Blând şi nedumerit”  uneori, alteori „de o tristeţe aproape  duioasă, nepământească”, „tulbure şi însingurat”, Moromete trece de la umor la  însingurare. Cu plăcerea ieşirii pe scenă, personajul trăieşte voluptatea  reuniunilor duminicale de la fierăria satului, una dintre puţinele plăceri pe  care şi le îngăduie, pentru că Moromete e surprins la începutul evoluţiei sale  în roman la vârsta la care „numai mari nenorociri sau numai mari bucurii mai  pot schimba viaţa unui om”.
Aparenţa  autorităţii necontestate se menţine o perioadă, la fel ca şi iluzia  imuabilităţii lumii din care face parte. În ciuda aparenţelor însă, personajul  este un singuratic. Ipostaze definitorii pentru caracterul său sunt şi acelea  în care se retrage în grădină, singur şi meditativ: „Moromete avea uneori  obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai  întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage în fundul grădinii şi  de a vorbi singur”. Meditaţiile solitare şi puţinii prieteni ( în ciuda  sociabilităţii, singurii cu adevărat toleraţi sunt Cocoşilă şi Dumitru lui Nae  ) îl definesc ca substanţă sufletească. Comedia disimulării şi plăcerea  interpretării rolurilor nu vor rezista ca mod de viaţă. Ilie Moromete nu va fi  capabil să îşi apere până la capăt stilul existenţial. Acceptat o perioadă de  soţie şi de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, în cele din  urmă, violent chiar. Fiii mai mari fug, Catrina şi fetele îl părăsesc, Niculaie  refuză să-i mai vorbească, neînţelegând gestul tatălui de a nu-i mai plăti  taxele şcolare. Descoperirea faptului că propria concepţie despre viaţă era  eronată, personajul se retrage într-o muţenie care îl va face de nerecunoscut.  Din Moromete cel cunoscut de toţi nu mai rămâne decât capul de humă arsă, făcut  de Din Vasilescu, care priveşte însingurat de pe poliţa lui Iocan metamorfoza  timpului. Criza timpului istoric, anunţată de finalul primului volum ( „Timpul  nu mai avea răbdare” ), se concretizează în prăbuşirea tuturor structurilor  consacrate, prezentată în volumul al II-lea al romanului.
Chiar  dacă reuşeşte să refacă loturile de pământ, chiar dacă îşi regăseşte  seninătatea şi puterea de a ironiza şi de a contempla spectacolul lumii, Ilie  Moromete al volumului al II-lea pare o copie palidă a personajului care  susţine, prin prezenţă, reacţii şi gesturi, întreaga existenţă a comunităţii  rurale din Siliştea – Gumeşti. Singurătatea copleşitoare îl individualizează  puternic pe acest „ţăran” capabil să înţeleagă mai bine decât oricine rosturile  existenţei şi, de aceea, în conflict cu toţi cei care îl înconjoară. De aici, o  altă diferenţă între personajul lui Marin Preda şi alte personaje aparţinând  acestei categorii sociale. Însingurarea lui Ilie Moromete nu este provocată de  dezamăgirea că a pierdut sau a recâştigat pământul ( pe care el îl ştie un bun  oarecare, ca orice alt bun material ) sau de dorinţa de a accede la un alt  statut social (pentru că personajul se bucură de o autoritate necontestată în comunitate,  fără a se număra printre cei mai bogaţi săteni ), ci de lupta sa pentru  asigurarea perpetuării unor principii. Când înţelege că esenţa existenţei sale  – principiul potrivit căruia un mod de viaţă corect se întemeiază în primul  rând pe respectul autorităţii câştigate prin experienţă – nu mai are valoare,  Ilie Moromete renunţă la lupta cu fiii săi şi chiar cu propriul destin.
„Cel  din urmă ţăran”, fire contemplativă care nu îşi mai găseşte locul în mediul  până atunci familiar, părăseşte scena istoriei cu o demnitate memorabilă –  „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă!” În cazul lui Ilie  Moromete, personajul subjugă mediul formator. Ritualurile mecanice ale  existenţei rurale nu funcţionează în cazul lui decât într-o mică măsură, pentru  că Moromete are darul neobişnuit de a pune lumea sub semnul întrebării. Pentru  el, rutina cotidiană nu înseamnă a trăi la nivelul instinctelor, ci a descoperi  partea nevăzută a evenimentelor. Aşadar, a ieşi din tipare. Este interesant de  remarcat că acest personaj care depăşeşte canoanele tipului realist rămâne una  dintre cele mai memorabile figuri de ţăran din literatura română.


Rezolvari variante 2009 Limba Romana -Subiectul III -


Proba scrisa la limba si literatura romana

Varianta 21

CERINTA: SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
  Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre conditia taranului, reflectata intr-un     text narativ studiat. In elaborarea eseului, vei avea in vedere urmatoarele     repere:
 
- sublinierea trasaturilor textului narativ care fac posibila incadrarea intr-o     tipologie, intr-un curent cultural/ literar, intr-o perioada sau intr-o orientare     tematica;
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea     temei si a viziunii despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: actiune,     conflict, relatii temporale si spatiale, constructia subiectului, particularitati     ale compozitiei, perspectiva narativa, modalitati de caracterizare, limbaj etc.);
- evidentierea conditiei taranului, reflectate in textul narativ ales, prin     referire la doua scene/ secvente/ situatii semnificative pentru evolutia conflictului/     a conflictelor;
- exprimarea argumentata a unui punct de vedere despre conditia taranului, reflectata     in textul narativ ales, din perspectiva finalului/ a deznodamantului.

Nota!
Ordinea integrarii reperelor in cuprinsul lucrarii este la alegere.
Pentru continutul eseului vei primi 16 puncte (cate 4 puncte pentru fiecare     cerinta/ reper); pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea     ideilor in scris - 3 puncte; utilizarea limbii literare -3 puncte; abilitati     de analiza si de argumentare - 3 puncte; ortografia - 2 puncte; punctuatia -     2 puncte; asezare in pagina, lizibilitatea - 1 punct).
In vederea acordarii punctajului pentru redactare, eseul trebuie sa     aiba minimum 2 pagini.


 Rezolvari variante 2009 Limba Romana -Subiectul III -

 

Alte Lectii din romana