Varianta 22 Conditia femeii, reflectata intr-un text narativ Enigma Otiliei de George Călinescu, Otilia

 Bacalaureat 2009: Varianta 22: Conditia femeii, reflectata intr-un     text narativ Enigma Otiliei de George  Călinescu, Otilia

Imaginea  personajelor feminine domină, de multe ori, acţiunea operelor epice. În  literatura română, numeroase personaje feminine devin memorabile fie prin  prezenţa diafană, greu de definit ( cum este Adela lui Garabet Ibrăileanu sau  Otilia lui George Călinescu ), fie prin acţiunile pe care le întreprind ( Mara  lui Ioan Slavici, Vitoria Lipan a lui Mihail Sadoveanu ). Otilia Mărculescu,  unul dintre personajele principale ale romanului Enigma Otiliei de George  Călinescu, ilustrează într-un stil aparte ideea de „etern feminin”.
Roman  realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind  maturizarea lui Felix ( îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală  fiind una dintre temele centrale ale cărţii ) – Enigma Otiliei urmăreşte  evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri  supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix,  Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este  amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un  conflict complex. Ca în orice roman realist, evenimentele sunt prezentate din  perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient, care controlează atât  desfăşurarea acţiunii, cât şi evoluţia personajelor, caracterizate prin  raportare la conflicte exterioare şi interioare.
Cele douăzeci şi patru de  capitole ale romanului dezvoltă mai multe planuri narative, care urmăresc  destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor.  Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt  absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat  încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În  casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub  tutela bătrânului. Deşi ţine la   Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung  să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida  Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei  o sumă oarecare, la care moşierul va mai  adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de  independenţă financiară. Un prim plan narativ urmăreşte delicata poveste de  dragoste care îi leagă pe cei doi orfani, Felix găsind în Otilia o companie  feminină care suplineşte absenţa mamei, a unei surori sau a unei iubite.
Averea  lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea,  care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută”  - încearcă să intre în posesia averii  bătrânului prin orice mijloace. După ce Simion, soţul decrepit, este abandonat  într-un ospiciu, Aglae începe să supravegheze cu atenţie casa lui Costache,  pentru ca acesta să nu poată face nici o mişcare fără ştirea ei. După primul  atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă,  determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi  irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de  Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care  domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele  personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că  aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa  ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”,  dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia  sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de  Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste,  personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se  îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu,  întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat,  recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a  tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o  doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.  Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la  metamorfozarea fetei.
Titlul  iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii,  pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta  orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost  schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la  tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul  eponim. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o  „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Fiică a celei  de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu are un statut  ingrat în casa acestuia, nefiind adoptată legal de tutorele său, ceea ce îi  limitează drepturile în mod semnificativ. De aceea, orfana Otilia va căuta  ocrotire lângă Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste, care nu se poate  hotărî dacă o iubeşte „patern sau viril”, dar şi lângă Felix, în care intuieşte  omul de viitor, capabil să-şi croiască un „viitor strălucit”.
Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru  observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte  iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la  asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele  definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica  este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o  partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea  promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se  obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort  material.
Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei ( alcătuită din perspectiva  personajului – martor Felix). Între cele două, se încheagă chipul unui personaj  dominat de mister, imposibil de subordonat unei singure trăsături. Otilia e  surprinsă în devenire, ca şi Felix, fiind caracterizată printr-o tehnică  modernă, care o raportează la toate celelalte personaje şi care permite  compunerea imaginii ei din amănunte contradictorii adesea. Perspectivele multiple  asupra personajului conduc la relativizarea imaginii finale, ceea ce justifică  titlul romanului: Otilia devine un personaj enigmatic pe măsură ce evoluează.  Majoritatea personajelor din roman se raportează la evoluţia Otiliei în  acţiune. Pe de o parte, Felix şi Pascalopol o iubesc, fiecare în felul său,  asociind sentimentului erotic fie masca paternităţii ( Pascalopol ), fie starea  de exaltare specifică adolescenţei ( Felix ). Din perspectiva aceluiaşi sentiment,  Otilia e văzută ca o demimondenă, în stilul senzual – vulgar al lui Stănică  Raţiu, dar şi în stilul obsesiv - maladiv al lui Titi Tulea. Pe de altă parte,  Aglae, Aurica şi Olimpia o dispreţuiesc, considerând-o „dezmăţata” şi arivista  care ar putea să lipsească familia Tulea de averea lui moş Costache.
Cea mai  importantă modalitate de caracterizare este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin acţiuni, atitudini, gesturi,  limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte ingenuu pe  Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică  şi frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi  de devotament, de neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului  Tulea. O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se  desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl  îngrijeşte cu o pietate filială care stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta  înciudată a lui Stănică. Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să  poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”. 
Inteligenţă  superioară, Otilia are simţul relativului. La un moment dat, Felix o vede ca pe  o „intelectuală blazată care nu vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt  adevărate decât pe jumătate. În felul ei, Otilia se comunică mereu partenerului, se „luminează” cu o luciditate care  ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele  sentimentului.  O conversaţie între Felix  şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei condiţii.  Este una dintre puţinele scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai  ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ), specifice  conversaţiilor ei obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este  autocaracterizarea, dezvăluind profunzimea caracterului fetei, din care decurg  intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil  mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.
În  comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până  aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă de virtualităţi, o incarnare a  libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite  din această perspectivă, foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei  voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”, i  se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea  că-şi detestă condiţia socială: „Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de  tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. În acest mod se explică fuga finală  cu Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte  libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi de ordin afectiv. Mai  târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără  personalitate a celei dintâi. Speriat, Felix descoperă trăsăturile adolescentei  în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, dar nu recunoaşte nimic din aerul  de femeie mondenă, obişnuită cu viaţa pe care, cu câţiva ani înainte, o  considera prea puţin interesantă.
Afecţiunea  dintre Felix şi Otilia se naşte şi creşte sub semnul situaţiei familiale a  eroilor. Este o dragoste între doi orfani, care tind să se protejeze reciproc.  Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El găseşte în ea tot ce i-a  „lipsit în copilărie”. Relaţia lor e la fel de complexă ca şi aceea care îi  implică pe Pascalopol şi pe Otilia. „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede  că le are”, explică romancierul. Despre Otilia vorbeşte Felix, vorbeşte  Pascalopol, vorbeşte ea însăşi, dar rezultatul final este incertitudinea.
Otilia  e caracterizată diferit şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de  majoritatea personajelor din roman: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix  -  fata ideală, în care se regăsesc  imaginile mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” - ,  Aglae – „dezmăţata” - , moş Costache o vede ca pe „fe-fetiţa” lui. Din  însumarea perspectivelor se obţine imaginea complexă a unui personaj unic în  literatura română. Între imaginea iniţială, a adolescentei văzute de Felix în  capul scării din casa lui moş Costache şi imaginea finală, din fotografia lui  Pascalopol, personajul evoluează printr-o complexitate de stări sufleteşti care  simbolizează drumul de la adolescenţă la maturitate.
Caracterizarea  directă este realizată din perspectiva personajului-martor Felix, voce a  naratorului obiectiv, care foloseşte tehnica balzaciană a portretului  demonstrativ: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa  măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între  multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase  delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a  Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.  Detaliul fizionomic, precizarea vârstei şi a potenţialei evoluţii sunt  obligatorii în contextul stilului narativ adoptat de autor. Finalul închide  evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl  surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era  frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de  platitudine feminină stingea totul”. 
Întâlnirea  din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului  destinul personajului şi susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi  femeile trăim cu adevărat doar cinci – şase ani”. Aşadar, în personajul Otilia  Mărculescu , autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o  societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are  libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să  se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului. Soluţionarea  conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu accentuează condiţia  ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o  perspectivă realistă.
Otilia  este un personaj din familia eroinelor marilor romancieri ruşi. Silueta ei  delicată, privirea ochilor albaştri care îl marchează pe Felix definitiv  depăşesc paginile romanului, fascinându-l pe cititor. Amestecul de mister şi de  pragmatism, de candoare şi de realism o situează în centrul atenţiei celor care  o înconjoară. Urând-o sau iubind-o, celelalte personaje ale romanului nu o pot  ignora, pentru că farmecul ei subjugă şi nu poate fi definit.

Rezolvari variante 2009 Limba Romana -Subiectul III -

Proba scrisa la limba si literatura romana

Varianta 22

CERINTA: SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)
  Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre conditia femeii, reflectata intr-un     text narativ studiat. In elaborarea eseului, vei avea in vedere urmatoarele     repere:
 
- sublinierea trasaturilor textului narativ care fac posibila incadrarea intr-o     tipologie, intr-un curent cultural/ literar, intr-o perioada sau intr-o orientare     tematica;
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea     temei si a viziunii despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: actiune,     conflict, relatii temporale si spatiale, constructia subiectului, particularitati     ale compozitiei, perspectiva narativa, modalitati de caracterizare, limbaj etc.);
- evidentierea conditiei femeii, reflectata in textul narativ ales, prin referire     la doua scene/ secvente/ situatii semnificative pentru evolutia conflictului/     a conflictelor;
- exprimarea argumentata a unui punct de vedere despre conditia femeii, reflectata     in textul narativ ales, din perspectiva finalului/ a deznodamantului.

Nota! Ordinea integrarii reperelor in cuprinsul lucrarii este la alegere.

Pentru continutul eseului vei primi 16 puncte (cate 4 puncte pentru fiecare     cerinta/ reper); pentru redactarea eseului vei primi 14 puncte (organizarea     ideilor in scris - 3 puncte; utilizarea limbii literare -3 puncte; abilitati     de analiza si de argumentare - 3 puncte; ortografia - 2 puncte; punctuatia -     2 puncte; asezare in pagina, lizibilitatea - 1 punct).
In vederea acordarii punctajului pentru redactare, eseul trebuie sa     aiba minimum 2 pagini.
.

 Rezolvari variante 2009 Limba Romana -Subiectul III -

 

Alte Lectii din romana