poezia face parte din prima perioada a creatiei lui N. Stanescu. Poetul declara: “inclinam sa credem ca literatura isi are la origine pe de o parte incercarea de a acoperi zone neinregistrate senzorial ale naturii, pe de alta parte dorinta de a supravietui prin cuvinte”.

Primul aspect apare in prima parte a creatiei, numita etapa luciferica. Cel de-al doilea, in cea de-a doua etapa – etapa adamica. Tema preferata a viziunii sentimentelor este iubirea. Pentru poet, iubirea este o intamplare a fiintei si unic mod de existenta. “Leoaica tanara, iubirea” este o dezvoltare metaforica a starii de vibratie continua care este pentru poet dragostea. Strofele acestei poezii, cu versuri inegale, compun in secvente povestea intalnirii cu iubirea. Omul se intalneste cu iubirea, care il metamorfozeaza. N. Stanescu ne propune o metafora – “leoaica tanara” – chiar din titlu, metafora pe care o dezleaga printr-o suplimentare apozitionala. Poemul incearca sa ofere definitia-portret a iubirii, sa sugereze consecintele pe care le are iubirea asupra raportului dintre poet si lumea exterioara, navalind ca un animal de prada in spatiul sensibilitatii poetice. Salbatica, necrutatoare, iubirea are efecte devoratoare asupra identitatii sinelui.