))))))))))))))))))))

uite aici cateva idei de pornire
„Tăcerea are glasurile ei de înţelepciune: ascult-o!” N.Iorga

Sunt momente în care singurul mod de comunicare cu cel de lângă noi este tăcerea, adevărat suflu tainic care prinde aripi prin intermediul necuvintelor. Dacă comunicarea, în forma sa verbală, este de o mare complexitate, ce putem spune despre tăcere? Cum o putem defini? O putem încadra în rigorile vreunui tipar explicativ?

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, tăcerea se defineşte astfel: tăcere = fără a vorbi, fără a se destăinui. Or, nu cumva tăcerea vorbeşte mai mult decât actul verbal în sine, nu cumva destăinuie mai multe trăiri decât cuvintele? Dacă există o artă de a vorbi, atunci trebuie să existe cu siguranţă şi o artă de a tăcea, de a şti când, cum şi în ce circumstanţe.

Dualitatea temei abordate constă în existenţa a doi poli explicativi: tăcerea este de aur, dar în acelaşi timp este şi arma prostului. În plan filosofic, J.W.Goethe afirmă că "acolo unde se aud cuvinte, ar fi ceva de înţeles şi pentru minte" sau "tăcerea e o ispravă a inimii". Intervine tăcerea atunci când inima e mai rapidă decât raţionalul? Contribuie tăcerea la împlinirea cuvântului? Este un "accesoriu" al comunicării? Intervine atunci când inima vrea să spună ceva, dar îi lipseşte curajul? Tăcerea coace fructul în timp, iar vorba îl face să cadă? Multe întrebări, puţine răspunsuri...
Sursa http://ungureanu-elena.blogspot.ro/2011/06/tacerea-o-forma-speciala-de-comunicare.html