Nichita Stănescu, Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile

şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău

ce cutremur au şi ce culoare anume,

şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,

şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda

şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre

şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,

atât de departe, încât nu mai există aproape -

după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...

şi tot ce e dincolo de ele,

şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.

De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun

pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.

Şi mă rog de tine,

naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.

Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,

sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui

copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,

râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,

şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,

pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,

naşte-mă. Naşte-mă.