2007

"Scopul educatiei este acela de a
inlocui o minte goala cu una deschisa"
- Malcom
Acasa Subiecte
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Proba A Proba C Proba D Proba E Proba F
Programa
Programe discipline
Rezolvari
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Lb.Romana Matematica Geografia Romaniei Istoria Romanilor Economia Intreprinderi Economia Franceza Biologie
Suport
Romana
Limba Romana-utileIon Creanga -Basmul cult - Povestea lui Harap-AlbMihail Sadoveanu- Povestirea - Hanu AncuteiCostache Negruzzi- Nuvela istorica - Alexandru LapusneanulMircea Eliade - Nuvela fantastica - La TiganciMihai Eminescu-Nuvela fantastica - Sarmanul DionisIoan Slavici - Nuvela psihologica - Moara cu NorocIoan Slavici - Romanul traditional - MaraLiviu Rebreanu - Romanul obiectiv - IonCamil Petrescu - Romanul subiectiv - Ultima noapte de dragoste intaia..George Calinescu - Romanul realist - Enigma OtilieiMarin Preda - perioada postbelica - MorometiiI.L.Caragiale - Comedia - O scrisoare pierdutaCamil Petrescu - DramaVasile Alecsandri - pasoptismulMihai Eminescu - poezieGeorge Bacovia- simbolismVasile Voiculescu- traditionalismIon Pilat - traditionalismTudor Arghezi-modernismIon Barbu - modernismNichita Stanescu- neomodernism
Matematica Franceza Geografia Romaniei Istorie Marketing Economie
Calendar Articole Carti
Informatii
Sfaturi Practice
Evaluare Online
Geografie
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4 Varianta 5 Varianta 6 Varianta 7 Varianta 8 Varianta 9 Varianta 10 Varianta 11 Varianta 12 Varianta 13 Varianta 14 Varianta 15 Varianta 16 Varianta 17 Varianta 18 Varianta 19 Varianta 20 Varianta 21 Varianta 22
Contact  

Reclama


Articole

Recomandari

Rezolvari variante2007 Limba Romana - Subiectul I si II Ptint   Scade Mareste
Varianta 45

Varianta 45


 


Subiectul I (40 de puncte)

(Octavian Goga, "Amurg")


1. Sinonime: foaie = frunză; a curge = a cădea; noroc = şansă, izbândă; a se fărâma = a se distruge, a se zdrobi

2. Expresii/ locuţiuni cu verbul "a cădea": „a cădea la examen”; „a cădea la pat”; „a-i cădea cu tronc”; „a cădea cerul pe cineva”;

3. Sens conotativ: *În amurgul vieţii oamenii devin mai înţelepţi şi mai răbdători. *Culoarea deschisă a pereţilor înveselesc încăperea. * La primit cu braţele deschise. După multe ezitări, Mihai şi-a deschis, în sfârşit, sufletul.

4. Verbele la conjunctiv exprimă dorinţa eului liric de a-şi împlini iubirea, aspiraţia către posibila fericire fiind ilustrată printr-o interogaţie retorică, în care verbele proiectează sentimentul într-un viitor nedefinit, într-un cândva nesigur: "să ne plouă", "să oprim", „să oprim căderea lor”, „să le culeagă”, „să le-mpartă”.

5. Rima încrucişată; măsura de 7-8 silabe

6. Tema iubirea, natura; motive: visul, plânsul

7. Planul interior/ planul exterior: "Amurg" poate fi considerată atât o poezie dedicată anotimpului toamna, prin cadrul exterior al naturii, dar este şi un sugestiv tablou al sufletului, un plan interior al trăirilor eului liric, care se află la răscruce, între două etape ale vieţii. În primele trei strofe predomină elementele de pastel, cu discrete sugestii pentru planul interior al trăirilor: "Frate bun mi-a fost copacul", "s-a mai dezlipit o foaie, / Mi s-a mai fărmat un vis". Dezamăgirea căderii frunzelor, este, de fapt, gustul amar al destrămării unor visuri ale sinelui poetic, pe care este nevoit să le părăsească în vara vieţii. Vânătul amurg de toamnă este sfârşitul unei perioade, iar amintirea zilelor petrecute sub ocrotirea copacului („El mi-a adumbrit, săracul, / Un noroc de două veri”) îl fac să îşi identifice destinul cu cel al mesteacănului: „ E povestea noastră-ntreagă/ Scrisă-n veştedele foi”

8. Figură de stil: Epitetul în inversiune „vânătul amurg” sugerează un asfinţit al naturii şi al vieţii la fel de trist, încărcat de regrete şi dorinţe nerealizate.

9. Strofa a patra reprezintă o adresare directă a eului liric către iubita misterioasă, pierdută. Adverbul "unde" care introduce interogaţia retorică sugerează faptul că cei doi îndrăgostiţi se despărţiseră demult. Tonul este încărcat de dorinţe, personificarea frunzelor semnificând participarea întregii naturi la suferinţa eului liric: "plânsul frunzelor". Tânjind după iubita pierdută, sinele poetic recurge la tentaţii patetice, emoţionale: "Şi cu braţele-amândouă/ Să oprim căderea lor?". Expresivitatea versurilor este dată de verbele la conjunctiv (" să ne plouă", „să culeagă”), care sugerează aspiraţia eului liric de a-şi recăpăta iubirea. Prezenţa eului liric este motivată de adresarea directă şi de mărcile lexico-gramaticale, reprezentate de pronume şi verbe la persoana I şi a II-a: „tu” , „ne” , „să ne plouă”, "să oprim".

10. Titlul poeziei, "Amurg", este semnificativ pentru tema întregii poezii, care dezvăluie sugerarea amurgului naturii şi al omului. Îmbinarea planului interior al trăirilor şi stărilor de spirit ale eului liric cu planul exterior al naturii cu imaginea toamnei se manifestă în versuri sugestive: "Zgriburind din trup se-ndoaie", "Plânsul frunzelor ce mor". Trecuta poveste de iubire umple de tristeţe sufletul îndrăgostitului, care ar dori cu patimă regăsirea fericirii de altă dată: "E povestea noastră-ntreagă / Scrisă-n veştedele foi…".


 


 


 


 


 


 


Subiectul al II-lea (20 de puncte)


Text argumentativ despre copilărie: „Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie” (Mihai Ralea)


 


Sunt întru totul de acord cu această afirmaţie, deoarece, odată cu trecerea timpului ne schimbăm obiceiurile, gusturile, însă simţim mereu nevoia de a ne întoarce la copilărie, pentru că în aceea perioadă reuşeam să ne bucurăm de lucruri simple, să ne entuziasmăm şi să credem cu toată inima în visurile noastre.

În primul rând, copilăria este o stare spirituală de care avem nevoie la orice vârstă, o anumită candoare şi un optimism uneori inocent, cu care să trecem mai uşor peste obstacolele ivite în viaţă.

Pe de altă parte, nu mereu reuşim să găsim în noi sursa bucuriei pure de altădată şi, de aceea, ne înconjurăm de copii veseli, jucăuşi, care, cu privirile lor inocente şi curioase, ne înseninează, ajutându-ne să privim mai încrezători către viitor.

De altfel, Mihai Eminescu, cel care a cunoscut atât de bine tulburările sufletului omenesc, tânjea după vârsta spirituală a inocenţei într-o interogaţie retorică: "Unde eşti, copilărie/ Cu pădurea ta, cu tot?".

În concluzie, copilăria este o sursă de veselie, candoare şi ingenuitate de care avem nevoie la orice vârstă ca să trăim frumos, cu speranţă şi entuziasm.

(Alina Marin)


Subiectul al III-lea (30 de puncte)

Evoluţia relaţiilor dintre două personaje care alcătuiesc un cuplu*(pereche formată din persoane de sex opus), într-o nuvelă istorică studiată:


*Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda din nuvela istorică "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi.


Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda

"Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi.


Prima nuvelă istorică din literatura română, “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie l840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, înscriindu-se într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, “Introducţie”, conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche.

Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (l564-l569), îmbinând adevărul istoric şi ficţiunea auctorială.

Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid, fiind organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”; “Ai să dai samă, doamnă!…”; “Capul lui Moţoc vrem...”; “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”. Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente literare: clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al nuvelei; romantismul, reprezentat atât de psihologia şi tragismul personajelor, cât şi de scenele cutremurătoare; realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.

Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-l trădaseră în prima domnie şi-l siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a nuvelei şi focalizarea zero. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real: Moldova secolului al XVI-lea. Incipitul este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă.

Alexandru Lăpuşneanul este protagonistul nuvelei, personaj eponim (care dă numele operei-n.n.) şi antierou. Încă din expoziţiune, care are ca motto replica lui Lăpuşneanul adresată boierilor - “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” -, se dezvăluie, indirect, caracterul puternic, hotărârea neclintită a voievodului de a ocupa pentru a doua oară tronul Moldovei. În prima domnie fusese trădat de boieri, fugise în exil împreună cu doamna Ruxanda şi fiul lor, unde îşi pregătise o armată de zece mii de mercenari ("oaste de strânsură") şi venise acum în Moldova cu gândul de a izgoni “pre răpitorul Tomşa” şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, “pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri”. Astfel se reliefează conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători. Împrejurările şi succesiunea la tron a voievozilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.

Intriga accentuează, indirect, prin cuvintele adresate boierilor, obstinaţia (încăpăţânarea) şi voinţa lui Lăpuşneanul de a se instala pe tronul Moldovei, având drept scop răzbunarea pe boierii trădători, cărora le răspunde cu ochii scânteind “ca un fulger”: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.

Desfăşurarea acţiunii completează, în mod indirect, portretul lui Lăpuşneanul, care, la întrebarea cu ce va sătura el “lăcomia acestor cete de păgâni?”, le răspunde cu o ură imensă, cu o sete de răzbunare nestăpânită şi ameninţare fioroasă: “Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupuiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”.

În al doilea episod, cu mottoul “Ai să dai samă, doamnă!…",  naratorul omniscient insistă asupra spiritului vindicativ al lui Alexandru Lăpuşneanul, care-şi revarsă, imediat după instalarea pe tron, răzbunarea cumplită asupra boierilor, cărora le ia averile şi le taie capetele: “la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

Vocea auctorială introduce în firul narativ un personaj secundar, pe Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi, prin flash-back, inserează o scurtă biografie a eroinei, cu trimitere directă la “hronică”, accentuând adevărul istoric. După moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, Ruxanda rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească. Tânăra fusese, iniţial, logodită cu boierul Joldea, dar Lăpuşneanul îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica “bunului Petru Rareş“, ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Din acest episod istoric reiese, indirect, viclenia lui Lăpuşneanul, precum şi lipsa oricărui scrupul în ceea ce priveşte mijloacele pe care le practică pentru ocupare a tronului. Doamna Ruxanda este înspăimântată de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său şi speriată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase “Ai să dai samă, doamnă!”, pentru că “bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii”. Ea intră în sala tronului îmbrăcată "cu toată pompa cuvenită unei soţii, fiice şi surori de domn", hotărâtă să-şi roage soţul să nu mai verse sânge şi să înceteze cu omorurile. Din atitudinea Doamnei Ruxanda reiese, indirect, faptul că, deşi "gingaşă", cum o prezintă în mod direct naratorul, ea moştenise de la "bunul Petru Rareş" dârzenia şi curajul de a se adresa domnitorului, faţă de care era datoare să manifeste o atitudine de totală supuşenie şi umilinţă, după moda timpului. Cu acest prilej, naratorul omniscient descrie detaliat straiele domneşti, pieptănătura, conturând în mod direct un scurt portret, Ruxanda având "acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile României", însă era "tristă şi tânjitoare". Ea avusese un destin nefericit, îşi "văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi religia, şi pre celălalt ucis" şi fusese căsătorită silit, de către "obşte", cu Alexandru-Vodă. Jurase să-l cinstească şi să i se supună, ba ar fi putut chiar să-l iubească, dacă ar fi găsit la el "cât de puţină simţire omenească". Deşi uimit de vizita soţiei sale, Lăpuşneanul se poartă cu delicateţe, o sărută pe frunte şi o aşază pe genunchii săi ca să afle motivul acestei îndrăzneli. Ruxanda îi sărută mâna, apoi, cu lacrimi în ochi, îi povesteşte despre văduva boierului ucis care o ameninţase şi-l imploră să oprească sângeroasele răzbunări, pentru că şi el este muritor şi "ai să dai seamă!". Lăpuşneanul izbucneşte cu mânie şi mâna sa caută pumnalul la cingătoare, dar îşi stăpâneşte pornirea violentă, gândindu-se, probabil, la ziua când îi va ucide pe toţi boierii la un loc. Cu un zâmbet perfid, Lăpuşneanul îi promite că de poimâine nu va mai vedea omoruri şi capete tăiate şi că îi va da "un leac de frică". Vodă o trimite, apoi, să-şi vadă de casă şi de copii, însă o roagă să poruncească mâncăruri alese pentru un ospăţ de a doua zi, când va da "masă mare boierilor".

Din această scenă se evidenţiază relaţia convenţională, lipsită de sentimente şi de sinceritate dintre Lăpuşneanul şi Ruxanda, ceea ce argumentează faptul că ei nu constituie un cuplu, ci numai căsătoria şi legile timpului îi obligă să stea alături, unul de altul.

Deşi construită în antiteză caracterială cu Lăpuşneanul, fiind evidente delicateţea, gingăşia, sensibilitatea şi bunătatea Ruxandei, în contradicţie cu brutalitatea, cruzimea, violenţa şi încrâncenarea domnitorului, femeia dovedeşte forţă lăuntrică şi fermitate în ultimul episod al nuvelei, ea fiind aleasă de naratorul omniscient să-şi ucide soţul.

La ospăţul oferit de Lăpuşneanul ca prilej de împăcare, au sosit patruzeci şi şapte de boieri care, la un semn al domnitorului, au fost măcelăriţi de mercenarii aflaţi în spatele mesenilor. Privind masacrul, Vodă râde satisfăcut şi, cu un cinism şi o cruzime ieşite din comun, pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, “după neam şi după ranguri”, făcând o piramidă de “patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea dispreţuitoare a domnitorului: “Femeia tot femeie […], în loc să se bucure, ea se sparie”. Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice ale celor doi soţi, pe de o parte sensibilitatea şi bunătatea doamnei, iar pe de altă parte cruzimea şi spiritul vindicativ care dirijează toată energia domnitorului.

Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto cuvintele lui Lăpuşneanul, “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”. Timp de patru ani Alexandru îşi respectă promisiunea făcută soţiei şi nu mai ucide niciun boier, dar, fire violentă şi plină de venin, născoceşte tot felul de schingiuiri: “scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe carea avea prepus”. Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia.

Retras în cetatea Hotinului, Vodă se îmbolnăveşte “de lingoare” şi, “în delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său, Bogdan. Mitropolitul şi episcopii, “crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie” şi-l proclamă pe Bogdan domn al Moldovei.

Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanul se înfurie cumplit, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: “M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei”. Limbajul protagonistului accentuează violenţa şi ura sa nepotolită, chiar şi după toate crimele înfăptuite. Lipsit de credinţă creştină, îl jigneşte pe mitropolit spunându-i "boaită făţarnică" şi-l ameninţă cu duşmănie: "eu […] te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc". Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-l caracterizează direct “crud şi cumplit”, încurajând-o discret cu binecuvântarea: "Dumnezeu să-l ierte, şi să te ierte şi pre tine".

Ruxanda umple un pahar de argint cu apă şi, mai mult silită de boieri, toarnă otrava, intră în camera bolnavului şi-i dă să bea, apoi are puternice mustrări de conştiinţă, fiindu-i teamă de pedeapsa divină: "Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinând, că voi m-aţi făcut să fac acest păcat". Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la suferinţele lui Vodă, iar Stroici, cu un cuţit, “îi descleştă […] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai era pe fundul păharului”, spunându-i cu bucurie: “învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”. Naratorul obiectiv şi omniscient descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care “se zvârcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, “îşi dete duhul în mâinile călăilor săi”. Alexandru Lăpuşneanul, lăsând “o pată de sânge în istoria Moldovei”, a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde “se vede şi astăzi portretul lui şi a familiei sale”.

Cele două personaje, Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda, formează un cuplu romantic, fiind construite prin antiteză şi având totodată caractere excepţionale ce acţionează în situaţii ieşite din comun. Ca antierou, Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran, crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ, care omoară cu plăcere, are o satisfacţie profundă la vederea piramidei formate din patruzeci şi şapte de capete ale boierilor şi băgase groaza în toţi, deoarece scotea ochi, ciuntea şi tăia mâini. "Gingaşa Ruxanda", înzestrată cu trăsături pozitive, având descendenţă voievodală şi un destin nefericit, este evlavioasă, sensibilă, blândă, toate aceste definind-o ca personaj romantic.

Proza narativă “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică deoarece cuprinde numeroase elementele realiste ilustrate de adevărul istoric, preluat de Costache Negruzzi din “Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche, document pus la dispoziţia scriitorilor paşoptişti de către Mihail Kogălniceanu, ca izvor de inspiraţie pentru o literatură română originală.

Referindu-se la valoarea incontestabilă a nuvelei “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, George Călinescu afirma că aceasta “ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observaţie psihologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă”.

(Prof. Mariana Badea)




© Editura Badea Scoala Superioara Comerciala "Nicolae Kretzulescu"-Bucuresti
Colectiv clasa a XII-a, coordonator prof. Mariana Badea