2007

"Scopul educatiei este acela de a
inlocui o minte goala cu una deschisa"
- Malcom
Acasa Subiecte
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Proba A Proba C Proba D Proba E Proba F
Programa
Programe discipline
Rezolvari
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Lb.Romana Matematica Geografia Romaniei Istoria Romanilor Economia Intreprinderi Economia Franceza Biologie
Suport
Romana
Limba Romana-utileIon Creanga -Basmul cult - Povestea lui Harap-AlbMihail Sadoveanu- Povestirea - Hanu AncuteiCostache Negruzzi- Nuvela istorica - Alexandru LapusneanulMircea Eliade - Nuvela fantastica - La TiganciMihai Eminescu-Nuvela fantastica - Sarmanul DionisIoan Slavici - Nuvela psihologica - Moara cu NorocIoan Slavici - Romanul traditional - MaraLiviu Rebreanu - Romanul obiectiv - IonCamil Petrescu - Romanul subiectiv - Ultima noapte de dragoste intaia..George Calinescu - Romanul realist - Enigma OtilieiMarin Preda - perioada postbelica - MorometiiI.L.Caragiale - Comedia - O scrisoare pierdutaCamil Petrescu - DramaVasile Alecsandri - pasoptismulMihai Eminescu - poezieGeorge Bacovia- simbolismVasile Voiculescu- traditionalismIon Pilat - traditionalismTudor Arghezi-modernismIon Barbu - modernismNichita Stanescu- neomodernism
Matematica Franceza Geografia Romaniei Istorie Marketing Economie
Calendar Articole Carti
Informatii
Sfaturi Practice
Evaluare Online
Geografie
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4 Varianta 5 Varianta 6 Varianta 7 Varianta 8 Varianta 9 Varianta 10 Varianta 11 Varianta 12 Varianta 13 Varianta 14 Varianta 15 Varianta 16 Varianta 17 Varianta 18 Varianta 19 Varianta 20 Varianta 21 Varianta 22
Contact  

Reclama


Articole

Recomandari

Rezolvari variante2007 Limba Romana - Subiectul III - eseu Ptint   Scade Mareste
Varianta 3 -Instantele comunicarii - povestire

Varianta 3: Instanţele comunicării narative într-o povestire studiată


 


Introducere:

Cu Mihail Sadoveanu ne aflăm în faţa celui mai productiv şi mai longeviv prozator al literaturii române, contemporan cu trei generaţii de scriitori (antebelică, interbelică şi postbelică) şi autor a peste o sută de titluri. Anul 1928 marchează maturizarea artistică a autorului, prin apariţia ciclului de povestiri Hanu Ancuţei, care va fi urmat de capodopere precum Baltagul, Creanga de aur, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Fraţii Jderi.

           Hanu Ancutei  este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde noua povestiri:  Iapa lui Voda  (Comisul Ionita -  narator personaj), Haralambie  (calugarul Gherman - narator martor), Balaurul  (Mos Leonte Zodierul - narator martor), Fantana dintre plopi (Neculai Isac, capitan de mazali - narator personaj), Cealaltă Ancuţă (Mos Enache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Moţoc - narator personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (Jupan Dumitrache - narator personaj), Orb sarac (orbul Constantin - narator personaj), Istorisirea Zahariei fantanarul ( Zaharia - antinataror prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia - narator colportor).

            Povestirea in povestire (povestire în ramă) este o tehnică narativă ce constă în multiplicarea firelor narative prin cedarea iniţiativei naratorului principal (din ramă) unor alţi naratori  (personaje, martori sau colportori, creditabili sau necreditabili); rolul naratorului principal este de a interveni pentru a face legătura între istorisiri. Tehnica   este preluata din literatura orientală, din  1001 de nopti, cultivată în literatura europeană de Boccaccio în Decameronul, de Geoffrey Chaucher în Povestiri din Canterburry,  de Margareta  de Navarra în Heptameronul, iar recent de Italo Calvino în Castelul destinelor încrucişate.


Prezentarea a patru caracteristici ale speciei povestirea în Hanu Ancuţei:

          Fiind o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje şi un singur fir narativ, în care accentul se pune pe întâmplări şi pe modalitatea de a le relata, Fântâna dintre plopi este o povestire, respectiv o naraţiune subiectovizată, relatare din punctul de vedere al unui narator care a participat la cele povestite în calitate de personaj principal (narator personaj). Fântâna dintre plopi reprezintă cea de-a patra povestire din ciclu şi este relatată de Neculai Isac, căpitan de mazâli.

      Dimensiunea  textului este restrânsă, firul epic fiind reconstituibil pe momentele subiectului. Expoziţiunea povestirii propriu-zise constă în fixarea precisă a indicilor spaţio-temporali, cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi, pe vremea când actualul căpitan de mazâli făcea negoţ cu vinuri alături de Moş Ieremia. Poposind la han, în timpul unei plimbări, el întâlneşte şatra ţiganului Hasanache, care are gând ascuns să-l jefuiască, ispitindu-l prin Marga, o ţigancă frumoasă (intriga). Întâlnirile nocturne succesive la fântâna dintre plopi ale celor doi îndrăgostiţi reprezintă desfăşurarea acţiunii. Înors de la Fălticeni după vânzarea vinurilor cu o scurteică penru Marga, Neculai Isac o aşteaptă la locul ştiut, unde ea îi divulgă planurile lui Hasanache. Lupta dintre căpitanul mazâlilor şi cei trei ţigani (în care naratorul îşi pierde un ochi), relatată într-un tablou detaliat şi dinamic, constituie punctul culminant al povestirii, iar deznodământul tragic prezintă moartea-sacrificiu a Margăi, aruncată în fântână de ţigani. Astfel, fântâna devine un suprapersonaj cu funcţie simbolică dublă: loc al iubirii pure (fântâna), dar şi al blestemului, plopul fiind copacul în care s-ar fi spânzurat Iuda, asociat cu tristeţea şi singurătatea. Astfel,  coordonatele spaţio-temporale sunt clar delimitate : evenimentele se petrec cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi.

 Personajele nu sunt bine individualizate, căci esenţial este nu ce se spun, cât cum se spune, deci discursul, nu istoria. Actul narării depinde astfel de puterea naratorului de a convinge publicul, de a-i capta atenţia, de a-i stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tz. Todorov numeşte reţeaua tematică a « tu-ului », povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu publicul. Ceremonialul  spunerii implică încadrarea povestitorului, declanşarea relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al discursului (al momentului narării).


Prezentarea instanţelor comunicării narative şi exprimarea unei opinii asupra specificului acestora în Fântâna dintre plopi:

Relaţia dintre instanţele narative implică permanenta grijă a naratorului personaj pentru a convinge naratarii, respectiv auditoriul de la han, ale cărui atenţie şi curiozitate trebuie permanent  menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultător activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt triplate de timpul cititorului, o altă instanţă narativă. În teoria naratologică modernă, cititorului concret al fiecărei generaţii în se adaugă un cititor «model» (Umberto Eco), acel cititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric, celor două instanţe le corespund autorul concret, persoana reală Mihail Sadoveanu,  respectiv autorul abstract, creatorul universului ficţional al operei.

Cel mai important rol îi revine naratorului. În studiul Sadoveanu sau utopia cărţii , Nicolae Manolescu susţine ca Hanu Ancuţei este «capodopera imaginarului sadovenian», pornind de la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile, ceea ce echivalează unui act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Moţoc din Judeţ al sărmanilor, narator personaj camuflat într-un narator colportor, pretinzând că spune păţania unui prieten; alteori naratorul «zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând târcoale», căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul.


Modalităţi ale narării în Fântâna dintre plopi:

Din rama povestirii, din relatarea naratorului principal putem selecta indici temporali ce sugerează începutul celei de-a doua zile la han: «soarele bătea pieziş în hanu Ancuţei scânteind». Apariţia lui Neculai Isac are o doză de irealitate: el vine «de demult, de pe depărtate tărâmuri», pe un cal pag, ca şi cum ar coborî dintr-o lume a basmului. Este nevoie de recunoaşterea lui de către comisul Ioniţă pentru a introduce în scenă noul venit, recunoaştere ce reprezintă mai ales garanţia calitaţii sale de bun povestitor. Alături de Ancuţa, comisul reprezintă unul dintre personajele tutelare ale hanului: ei menţin atmosfera locului, Ancuţa prin bucatele şi vinurile alese ce dezleagă limbile, comisul prin faptul că dechide turnirul narativ, declanşează între cei prezenţi o competiţie printr-o promisiune mereu amânată de a mai spune o poveste «şi mai înfricoşată», prin rolul său de a integra în cercul celor prezenţi nou-veniţii şi prin intervenţiile şi aprecierile ce însoţesc fiecare dintre celelalte povestiri.

Comisul este, de altfel, şi cel care, cunoscându-l pe Neculai Isac din vremuri trecute, observă că între timp «şi-a pierdut o lumină», ceea ce implică o unei nouă relatare, pe care şi Ancuţa de acum pretide că şi-o aminteşte vag. Căpitanul de mazâli cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină cu rol de captaţio benevolentiae, adrsându-se ritualic, protocolar: «iubiţi prietini», «domnilor şi fraţilor» (pregătirea pentru intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului : «Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi».

Spunerea, împărtăşirea unor întîmplări tragice din trecut are pentru Neculai Isac, narator subiectiv, aflat şi în postura de protagonist, rol terapeutic, eliberându-l de povara suferinţei.  Pentru el actul spunerii implică retrăirea evenimentelor, de unde şi caracterul persuasiv al relatării. De aceea el nu comentează faptele, ci se concentrază mai ales asupra implicării auditoriului, stârnind şi menţinând interesul prin alternarea prezentării cu reprezentarea, prin dramatizarea faptelor prin dialog, prin rapiditatea derulării înfruntării, prin insistarea asupra anumitor detalii, prin inflexiunile vocii. El impune astfel la han un nou tip de relatare, respectiv naraţiunea ca discurs, ce implică specularea relaţiei dintre cele două timpuri, al evenimentelor narate şi al relatării.

Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajul ceremonios, prin stilizarea discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul patriarhal, pastrator al tainelor/tradiţiilor unui saptiu ancestral, aureolat de mit, de mister, de basm. De aceea limbajul lor nu are ca marci individualizatoare doar folosirea arhaismelor, a regionalismelor sau a elementelor populare, ci se caracterizeaza preferinţa pentru expresii, perifraze sinonimice («a se afla în mare mâhnire»), prin plasticitatea imaginilor şi nota lirică date de folosirea figurilor de stil precum comparaţia (Ancuţa «ieşi ca o şerpoaică», «umblam bezmetic şi singur ca un cuc», «răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli»), epitetul («ochi iuţi», «obraz străin, ţigan nevolnic», «loc tainic şi singuratic») sau exprimarea metaforică («clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea»). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, popular, oral cu cel literar, astfel încât relatarea este în egală măsură autentică, spontană, naturale, pastrând o notă de poeticitate si de prospeţime. 


Concluzie :


Hanu Ancutei rămâne o capodoperă a litaraturii romane şi a prozei lui Mihail Sadoveanu, lectura ciclului fiind un manual de înţelegere a speciei şi confirmând încadrarea autorului în familia povestitorilor din literatura româna alaturi de Neculce, Negruzzi sau Creangă.