Productia. Factorii de productie





PRODUCTIA.FACTORII DE PRODUCTIE.
1)Productia
Productia este activitatea economica de prelucrare-transformare a bunurilor materiale si serviciilor existente in forma naturala sau secundar fabricata urmarind realizarea bunului finit adica realizarea satisfactiei umane. Datorita faptului ca productia trebuia sa satisfaca consumatorul, producatorul trebuie sa urmareasca: realizarea organizarii productiei in vederea obtinerii de produse finite si semifinite care sa se regaseasca in gama solicitarilor consumatorilor; activitatea depusa asupra unui produs aflat in productie sa nu se autodepaseasca, adica sa urmareasca o tehnologie anterioara sau posterioara etapei; activitatea economica trebuie sa urmareasca atragerea de clienti vandabili pe piata, iar utilizarea resurselor destinate productiei si sa nu duca la epuizarea sau saturarea pietei. Notiunea de piata cuprinde sfere de orientare organizate astfel: productia de bunuri materiale (primare sau secundare) si productia de servicii sau terti. Productia primara este faza bruta de prelucrare a produsului in vederea prelucrarii ulterioare sau a stocarii, depozitarii acestuia pentru o perioada de timp. Productia secundara reprezinta forma de prelucrare-finisare a bunului material in vederea comercializarii sau consumului. Productia de servicii reprezinta aspectul economic pe care o întreprindere sau agentie o presteaza in favoarea factorului uman creandu-i acestuia satisfactii. Pe langa factorii traditionali de productie: natura, munca si capital, se poate considera si un neofactor de productie si anume abilitatea intreprinzatorului. Prin prelucrarea bunului material in productie primara sau secundara acesta capata caracter de marfa.
2)Caracterizarea generala a factorilor de productie
Punctul de plecare in analiza factorilor de productie il constituie resursele economice sau productive: ansamblul mijloacelor disponibile si susceptibile de a fi valorificate in producerea de bunuri materiale si in prestarea de servicii. Indiferent de felurile lor si de modificarea continua a acestora, resursele pot fi analizate atat ca stocuri, cat si ca fluxuri. Privite in cadrul unei tari, ele se prezinta ca avutie nationala, respectiv totalitatea resurselor de care dispune un popor (stat, natiune) la un moment dat. Ea caracterizeaza starea economica a acestei tari, puterea ei economica, si in ultima instanta gradul bunastarii poporului respectiv. Potentialul economic al unei tari consta din ansamblul elementelor avutiei nationale intrate sau care pot fi atrase in circuitul economic. In raport de posibilitatile de punere efectiva in valoare a diferitelor sale componente, potentialul economic se prezinta in trei ipostaze: MAXIM, respectiv toate elementele avutie nationale susceptibile de a fi utilizate, indiferent de faptul ca exista sau nu tehnologii si solutii adecvate si daca pragul de eficienta atinge un nivel acceptabil; VALORIFICABIL, reprezinta acele resurse pentru care exista necesitatea si posibilitatea punerii in valoare la un moment dat; ATRAS, reprezinta resursele a caror atragere nu mai intampina restrictii tehnice, economice, sociale. Diferenta dintre potentialul valorificabil si cel atras se datoreaza unor cauze ce tin de nivelul cererii, nevoia de rezerve, starea conjuncturala, existenta unor dezechilibre structurale. Factorii de productie constau din potentialul de resurse economice atrase in circuitul economic, respectiv resursele economice disponibile in activitatea economica ca fluxuri sub forma de servicii ale factorilor de productie. Initial au existat doi factori denumiti factori primari (originali): MUNCA si NATURA. Apoi a aparut si factorul derivat traditional: CAPITALUL. Indiferent de modul de grupare si clasificare a resurselor atrase in circuitul economic, analiza si interpretarea lor trebuie sa fie dinamica, vizand ameliorarea continua a factorilor de productie. O viziune de perspectiva asupra resurselor economice este posibila in masura in care se are in vedere atat evolutia lor cantitativa cat si cea calitativa, progresul calitativ al factorilor de productie fiind hotarator in cresterea randamentului folosirii lui in activitatea economica.
a)MUNCA este un factor activ, determinant, primar si original de productie, reprezinta o activitate specific umana, constienta, fizica si/sau intelectuala prin care oamenii isi folosesc aptitudinile, cunostiintele si experienta, ajutandu-se, in acest scop, de instrumente corespunzatoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuintelor imediate si de perspectiva, precum si atingerea scopului propriu. Munca a fost si va ramane factorul de productie activ si determinant. Ea este aceea care produce factorii derivati de productie, ea ii antreneaza, ii combina si ii foloseste eficient. In conditiile actuale, aprecierea rolului muncii trebuie facuta mult mai nuanata si mai concret. De pilda, intr-un fel se pune in evidenta rolul muncii intr-o unitate economica robotizata si in alt fel se face intr-o ferma mecanizata. Sub aspect calitativ, analiza factorului de productie munca nu poate fi despartita de cea asupra populatiei, a factorului demografic in general. Din acest punct de vedere, resursele de munca reprezinta totalitatea populatiei cu varsta si apta de munca, si se compun din: populatia ocupata si persoane apte de munca dar inactive. Populatia apare intr-o dubla ipostaza: ca suport al factorului de productie si ca destinatar al rezultatelor productiei. Calitatea factorului munca se afla in stransa legatura cu nivelul de cultura generala si de instruire profesionala, cu preocuparea pentru atingerea nivelului de performanta. Factorul de productie munca, fiind asemenea bunurilor si serviciilor o marfa, face obiectul vanzarii si cumpararii pe o piata specifica a carei functionare este guvernata de legile cererii si a ofertei. Calitatea muncii, privita prin intermediul calificarii pune in evidenta potentarea capitalului capacitiv de munca a resurselor pentru munca existenta. Ea repreazinta conditia fundamentala a ridicarii eficientei muncii pentru cresterea calitatii muncii.
b)Ca factor de productie, NATURA reprezinta un ansamblu de elemente la care oamenii fac apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin munca. In acest sens, natura asigura substanta, conditiile materiale, cadrul desfasurarii vietii insasi, ca si majoritatea energiei primare necesare oricarei activitati economico-sociale. Cea mai importanta parte a naturii, pe care omul si-a apropriat-o este PAMANTUL care din punct de vedre economic cuprinde si apa. Pamantul, ca factor de productie, se caracterizeaza prin cateva trasaturi specifice: este un dat preexistent omului, adica un element neprodus de om. Societatea umana nu este posibila fara Terra, aceasta fiind: locul de amplasare al societatii umane insasi, suport material al oricarei activitati, furnizor de materii prime date o data pentru totdeauna sau reproductibile anual (recolta), locul unde s-au gasit intotdeauna unelte. Pamantul este un element durabil, teoretic indestructibil, dar limitat. Consecintele unui consum irational sunt acuzabile, cu toate sperantele pe care si le pune omenirea in stiinta si tehnologie.
c)Din punct de vedere juridic, CAPITALUL are sensul de ansamblu al drepturilor de proprietate si de creante pe care o persoana le detine si de care beneficiaza. Din punct de vedere contabil, capitalul se identifica cu aportul initial si cu cel adus pe parcurs de actionari la care se adauga beneficiile acumulate, investitile noi facute. Din punct de vedere economic, capitalul consta din mijloacele de productie avansate si folosite sau din ansamblul resurselor eterogene a caror utilizare face posibila obtinerea periodica a unui venit. CAPITALUL este acel factor de productie care consta din ansamblul bunurilor produse, acumulate, eterogene si reproductive, folosite pentru obtinerea altor bunuri materiale si servicii, destinate vanzarii cu avantaj economic, cu profit. Este constituit din stocul de active fizice care sunt la dispozitia intreprinzatorilor in vederea organizarii de activitati de producere de bunuri economice si de vanzare a lor cu profit. Activele fizice se numesc si active reale sau capital real- proprietarul lor poseda hartii de valoare ce exprima dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate in economie. Activele financiare reprezinta imaginea din oglinda a pietei sau fotografia baneasca a proprietatii asupra activelor reale. Cel ce poseda activul financiar are drept de proprietate si asupra celui real. Stocat sub forma de bani, capitalul ramane inactiv si din aceasta postura el nu mai poate fi privit ca un factor de productie, ci ca factor potential de productie. Spre deosebire de factorii de productie primari, capitalul se caracterizeaza prin: este un rezultat al produselor economice anterioare, consta din bunurile intermediare, din bunurile-mijloace de productie, in sfera sa se includ doar banii activi. In prezent factorul de productie capital are mai degraba sensul de capital lucrativ, decat de capital productiv. Capitalul lucrativ corespunde unei anumite organizari institutionale, care recunoaste dreptul de proprietate asupra prodfactorilor si permite titularilor sa obtina un venit fara ca acesta sa desfasoare o munca concomitenta cu folosirea bunurilor-capital. Capitalul-factor de productie are in conditiile actuale o structura tehnica si materiala foarte eterogena. Criteriile care stau la baza impartirii capitalului tehnic in fix si ciculant sunt: nivelul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri, felul in care se consuma in activitatile economice, modalitatile de inlocuire a acestora in momentul in care sunt consumate/uzate. CAPITALUL FIX este aceea parte a capitalului tehnic care participa la mai multe procese economice, se consuma treptat, parte cu parte, si se inlocuieste periodic atunci cand este consumat integral sau cand este uzat moral. Amortizarea este procesul de recuperare a pretului de cumparare a capitalului fix, ea reprezentand acea parte din pretul capitalului fix care se transmite prin utilizarea lui in productie asupra bunurilor create. CAPITALUL CIRCULANT reprezinta acea parte a capitalului tehnic care se consuma in fiecare ciclu al productiei, participa cu intreaga lui expresie baneasca la formarea costurilor si se inlocuieste dupa fiecare consumare, odata cu reluarea unui nou ciclu, cantitatea de stocuri de materiale, materii prime, combustibili si semifabricate de care dispune intreprinzatorul. Pe masura dezvoltarii economiei, elemantele capitalului fix sunt supuse unor modificari multiple in baza proceselor: formarea de noi capitaluri, innoirea si modernizarea celor existente, deprecierea sau uzarea capitalului fix, scoaterea din functiune a acestuia. Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuarii de investitii. Acestea sunt formate din totalitatea cheltuielilor facute in intreprinderi pentru dezvoltarea capacitatilor de productie. Aceste investitii au rol de vector al cresterii economice, ele avand drept sursa o parte a beneficiului obtinut de producatori si fondul de amortizare constituit. Investitia totala facuta de o întreprindere, o administratie, de o familie, intr-o anumita perioada (an, trimestru) se numeste investitie bruta, avandu-se in vedere toate sursele de investitii. In masura in care investitia este privita doar prin prisma acumularii nete, ca parte a profitului si a economiilor de familie, ea se numeste investitie neta. Scoatera din functiune a capitalui fix este rezultatul deprecierii sale datorita uzurii: fizice- pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive si a actiunii factorilor naturali; morale- pierdrea unei parti a pretului de achizitie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din functiune inainte de termenul prevazut in proiectul de fabricatie, adica inainte de a se fi amortizat complet. Gradul de depreciere al capitalului fix, ca stare a acestuia, la un moment dat se masoara prin: coeficientul uzarii capitalului fix (bm) care se calculeaza ca raportul dintre uzura capitalului fix (uk) si stocul de capital fix la preturile initiale de achizitie (kt): bm=uk/kt.; coeficientul starii fizice (bf) se calculeaza ca raportul dintre valoarea ramasa a capitalului (kf) si stocul fix la valoarea initiala (kt): bf=kf/kt. Cei doi indicatori reflecta starea capitalului fix din punctul de vedere al expresiei lui banesti. Pentru determinarea gradului de depreciere tehnica a capacitatii functionale a capitalului fix, se folosesc o serie de metode analitice de evaluare a uzurii echipamentului. Masura generala a progresului tehnic consta in eficienta economica si sociala obtinuta pe seama tuturor costurilor ocazionate de promovarea si implementarea noilor tehnici si tehnologii. Caracteristicile revolutiei tehnico-stiintifice actuale sunt urmatoarele: are un caracter multilateral, cuprinzand si influentand toate elementele factorilor de productie; determina schimbarea functiei sociale a stiintei; cercetarile stiintifice contemporane impunand folosirea unor uriase forte energetice; micsorand tot mai mult ponderea energiei umane in totalul energiei folosite in productie si face sa creascand, totodata, energia tehnica; scurtand considerabil perioada care desparte descoperirea stiintifico-tehnica de aplicarea ei in practica, in productie; necesita, de regula, investitii uriase pentru introducerea tehnicii moderne; determina schimbarea esentiala a locului si rolului omului in procesul de productie; transforma invatamantul, educatia si cultura in factori cauzali ai dezvoltarii. Capitalul lichid se transforma in capital tehnic urmarind unirea lui cu ceilalti factori de productie in urma caruia se obtin bunuri destinate vanzarii pe piata. Capitalul marfa trece din nou in forma de bani cu un surplus ce reprezinta profitul (valoarea adaugata in timpul acestei miscari).
d)ABILITATEA INTREPRINZATORILOR este un neofactor de productie. In epoca moderna, procesul de amplificare si diferentiere a resurselor atrase si utilizate in activitatea economica a continuat, celor trei factori clasici adaugandu-li-se altii noi. Pornind de la rolul intreprinzatorului in economie se mentioneaza abilitatea acestuia ca factor distinct al activitatii economice. Abilitatea este apreciata ca un tip special de resursa umana, care se reflecta in capacitatea de a combina in modul cel mai eficient natura, munca si capitalul, in creativitatea si initiativa de a produce bunuri si de a gasi noi cai de comercializare a acestora, in asumarea riscurilor calculate in cadrul activitatii economice. Intreprinzatorul este acela care are initiativa de combinare a resurselor, de producere a bunurilor si serviciilor. Este cel care dirijeaza politica firmei, cel care incearca introducerea de noi produse, tehnologii si instrumente, de noi forme de organizare a intreprinderii si totodata purtatorul riscului. Rasplata pentru timpul, efortul si abilitatea sa poate fi sub forma de profit, dar si de pierdere sau chiar faliment.
3)Combinarea si substituirea factorilor de productie
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a acestora, indeosebi unirea factorului munca cu capitalul, in vederea producerii de bunuri si a vanzarii lor cu scopul de a obtine profit. In caracterizarea combinarii factorilor de productie este necesar sa se tina seama de doua aspecte: divizibilitatea factorilor de productie care consta in proprietatea acestora de a fi impartiti in unitati simple, in subunitati omogene, fara a fi afectata calitatea respectivului factor de productie. Cel care hotareste cat de mici sunt aceste diviziuni este intreprinzatorul. Divizibilitatea pentru unele bunuri este perfecta (grau, benzina, energie electrica), foarte dificila sau chiar imposibila (centrale nucleare, barajul unei hidrocentrale), adaptabilitatea factorilor de productie se defineste ca acea proprietate a unui anume factor de productie de a se asocia cu un numar mai mare sau mai mic de unitati dintr-un alt factor de productie. Subtituirea factorilor de productie exprima posibilitatea, respectiv realitatea, inlocuirii unei cantitati date dintr-un factor de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor de productie, prin aceasta pastrandu-se neschimbata productia realizata. Se disting astfel: factori perfect substituibili, factori ce nu sunt substituibili si factori imperfect substituibili. Combinarea si substituirea factorului de productie are, in conditiile economiei de piata, doua laturi: una tehnica si una economica. Alegerea tehnologiei de fabricatie este o problema tehnico-inginereasca. Deoarece economia se caracterizeaza prin rationalitate si este opusa risipei, pentru a produce o cantitate data de bunuri un intreprinzator cauta sa foloseasca cat mai putini factori de productie. Deseori, sunt posibile si se practica mai multe tehnici si tehnologii. Pe baza multiplelor tehnologii posibile, intreprinderea opteaza, economic vorbind, pentru acea combinatie de factori care costa mai putin. Curba izocuantei (izoprodusul) desemneaza ansamblul combinatiilor posibile intre mai multi factori, fiecare din ele putand asigura obtinerea aceluiasi volum de productie. Ea este descrescatoare, convexa la origine si nonsecanta. Rata marginala de substitutie evidentiaza numarul de unitati din factorul de productie Y, care poate inlocui o unitate din factorul X, in conditiile obtinerii aceluiasi volum de productie: Rms=!-dx/dy!=fx/fy; unde dx este scaderea factorului x si dy este cresterea factorului y; iar fx, fy reprezinta produsele marginale ale factorilor de productie x si y. Functia de productie este un concept ce exprima raportul tehnologic dintre cele doua variabile economice calitatea si cantitatea si depinde de de cantitatea de factori de productie utilizata in una dintre posibilele combinatii. In acest fel forma de productie stabileste legatura cantitativa si cauzala dintre productie si factorii utilizati. Raportul dintre capitalul folosit si munca folosita privita ca numar de lucratori reprezinta intensitatea capitalului si semnifica volumul si valoarea capitalului ce revine pe lucrator ocupat. In cazul structurilor capitalului tehnologic, acest raport se numeste inzestrare tehnica de munca.
4)Marfa
Marfa reprezinta o categorie economica specifica destinata schimbului. Ea are un caracter economic care serveste productiei sau satisfactiei clientilor si totodata indeplineste caracterul de trebuinta intrucat este consumata. In acest sens, putem spune ca marfa este un bun economic care produce si realizeaza satisfactii umane. Marfurile se pot clasifica in: marfuri propriu-zise, bunuri libere (marfuri sau produse prelucrate partial sau final) si produse oferite de natura (pot fi comercializate sau consumate). Bunurile pentru a fi consumate trebuie sa dispuna de utilitate de satisfactie a trebuintelor si de domeniu de utilizare. Toate produsele ce capata caracter de marfa trebuia sa isi adjudece si conceptul de utilitate. Utilitatea reprezinta capacitatea unui produs de a satisface intr-o anumita maniera nevoile si trebuintele sociale. Faptul ca marfa se vinde inseamna ca trebuie sa aiba o valoare. Valoarea unui bun este data de cantitatea totala de munca necesara pentru producerea acestuia. Valoarea trebuie sa cuprindaconsumul total de munca vie si energie consumata pentru obtinerea bunului. In aceste conditii, marfa reprezinta o suma algebrica a capacitatii de productie, a valorii necesare producerii si a valorii de productie a produsului in faza anterioara. In aceste conditii, valoarea unui produs reprezinta cantitatea baneasca pe care produsul o reclama la tranzactii.

Alte Lectii din economie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]