ION de Liviu Rebreanu Relatia dintre personaje: Relatia dintre Ion si Ana

ION de Liviu Rebreanu Relatia dintre personaje: Relația dintre Ion și Ana

  • Relația dintre Ion și Ana

  Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.

  Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern întrucât scrie primul roman obiectiv din literatura română, “Ion” şi primul roman de analiză psihologică, “Pădurea Spânzuraţilor”. Rezultatul unei îndelungate perioade de elaborare, opera “Ion” a fost publicată în anul 1920 şi a constituit o surpriză plăcută pentru criticul Eugen Lovinescu, ce nu prevedea o astfel de evoluţie. Criticul, al cărui principiu de bază era sincronizarea literaturii române cu cea europeană, consideră că “Ion” “rezolvă o problemă şi curmă o controversă”, direcţionând literatura română către valorile europene. “Ion” este un roman al cărui caracter ilustrează mai multe tipare : obiectiv, prin specificul naratorului omniscient şi al relaţiei narator-personaj, realist, prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, personajele ce ilustrează tipologii din realitatea imediată, tehnica detaliului semnificativ, veridicitate, verosimilitate şi stil sobru ,monografic sau social prin aspectele lumii rurale înfăţişate, tradiţional prin tema aleasă din lumea rurală şi interbelic prin perioada în care este încadrat.

  Personajele lui L. Rebreanu surprind realitatea nemijlocită a satului tradițional românesc, portretizând tipologii umane universale spațiului arhaic, dominat de obsesia pentru situația materială. Relația Ion-Ana reliefează contrastul dintre dimensiunile vieții proiectate prin perspectiva eroului ce trebuie să aleagă între pasiunea pentru pământ și pentru fata iubită.

  Tema romanului ilustrează problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele faptelor sale. Se evidenţiază teme secundare precum cea a iubirii şi a destinului. Viziunea autorului este una realistă, Rebreanu încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care a trăit şi obiectivă, el detaşându-se de cele relatate pentru a crea iluzia unei lumi autentice. Cu toate acestea, se remarcă influenţa gândirii tradiţionale, prin introducerea simbolică a destinului, fiecărui personaj fiindu-i sortit un sfârşit.

  La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv propriu ce denumeşte personajul principal eponim, Ion, nume comun în zona Ardealului, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ. Autorul însuşi mărturiseşte că “deşi anodin, titlul mi s-a părut expresiv”, desemnând destinul individual al ţăranului român în lupta pentru dobândirea pământului.

 

  Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a şi nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, reconstituind, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului ardelenesc. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

  Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ion” ,interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul de factură socială, şi anume lupta pentru pământ din satul tradiţional care condiţionează poziţia în societate. Conflictul interior se dă între chemările lăuntrice ale lui Ion, reprezentate de “glasul pământului” şi ”glasul iubirii”, respectiv de averea Anei şi iubirea pentru Florica. Acest conflict are un impact asupra planului exterior, determinând disputa dintre Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Există şi conflicte secundare, ce au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o bucată de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământ este provocat de iluzia că acesta poate fi stăpânit, iubirea orbind percepţia omului, dar se încheie ca orice destin uman, prin moarte.

 

  Ion este personajul principal, eponim, realist, rotund, tipic pentru categoria socială din care provine , precum observa şi G. Călinescu:"Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion". Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcţia protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi respectul comunităţii. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.

 

  Ana, personaj secundar, este o fată cu zestre, corespondenta interesului de îmbogățire al protagonistului și al ”glasului pământului”, simbolizând destinul femeii din mediul rural, adânc stratificat şi stăpânit de o mentalitate învechită, ea reprezentând în viziunea lui G. Călinescu „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.”. Aceasta, deși înstărită, nu are un aspect fizic plăcut, dar nici o personalitate puternica, motiv pentru care reprezintă o victimă fără apărare, atât în fața soțului său cât și a tatălui. Criticul E. Lovinescu o considera ”prinsă la mijloc, în upta pentru pământ dintre Ion și socrul său, Vasile Baciu, biata ana e o tragică victimă”. Raportată la cei doi, aceasta nu deține statutul de ființă umană motiv pentru care cei doi se folosesc de ea pentru a le asigura garanția proprietății asupra pământurilor. Fata trece pe rând prin statutul de fecioară, soție și mamă, fără a fi însă respectate sau recunoscute aceste ipostaze ale sale.

  Caracterizarea acestora este realizată atât în mod direct, trăsăturile fiind indicate de narator, alte personaje sau protagoniști, prin autocaracterizare, cât şi în mod indirect, însuşirile reieşind din fapte ori limbaj. Ion este conturat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George), care-i pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează printr-o tehnică a contrapunctului. Ana este surprinsă în antiteză față de Florica astfel încât cea dintâi este văzută drept urâtă, plictisitoare, o povară, în timp ce a doua, fiind exponenta iubirii, se remarcă prin frumusețe și șarm.

 

 Portretul fizic al protagonistului este surprins în schimbare, la început fiind prezentat ca un bărbat aratos cu ochii "negri, lucitori ca două mărgele vii", pentru ca în final înfăţişarea sa să exprime şi transformarea sufletească "Faţa i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri.". Numai ochii rămân veşnica oglindă a voinţei - "în ochi îi ardea parca mai multa patimă şi hotărâre". Portretul fizic al Anei este conturat din prisma lui Ion care o vede ca având o față „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”, considerând-o o fată slăbuţă şi „urâţică” în comparație cu Florica.

 

  Portretul moral al eroului este dominat de nucleul existenţei lui Ion, respectiv pământul, cea mai importantă trăsătură a acestuia fiind iubirea faţă de acest element-"pământul îi era drag ca o ibovnică", "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l", apogeul acestei stări fiind surprins în scena sărutării pământului . Încă din incipitul romanului, de la scena horei, naratorul punctează faptul că Ion "avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", anticipând prin intermediul unei prolepse viitorul personajului. Este evidenţiată calitatea sa de om muncitor "iute şi harnic, ca mă-sa", alături de norocul caracteristic -"Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila". Celelalte personaje au o contribuţie semnificativă în realizarea caracterizării directe. Vasile Baciu îi întrebuinţează apelativele "hoţul", "sărăntocul", "tâlharul", în timp ce pentru fiica sa, Ana, Ion era "norocul ". Preotul Belciug îl consideră "un stricat și un bătăuş”. O opinie favorabiă este formulată de doamna Herdelea, pentru care Ion este "un baiat cumsecade, harnic şi isteţ”. Prin autocaracterizare, acesta îşi stabileşte clar scopul în viaţă, fiind guvernat de imaginea pământului- "dragostea nu e totul în viaţă, dragostea e numai adaosul, altceva trebuie să fie temelia".

 Fata este conturată în opoziție cu el, din punct de vedere moral, fiind lipsită de tăria de caracter, oportunitatea de afirmare și pasiunea pentru viață pe care o avea acesta. Trăieşte permanent în iluzie, nutrind o dragoste profundă pentru Ion, crezând că acesta poate să-i ofere ceea ce-şi doreşte: salvarea prin iubire. De aceea, în cadrul secvenței de la horă, când protagonistul se hotărăște să aleagă urmărirea ”glasului pământului” „o strânge la piept cu mai multă gingășie, dar şi mai prelung”, iar privirea ei „luceşte cu bucurie”, şoptind cu un dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică, zău, dă-mi drumul!”. Cu toate acestea, prin comentariul naratorului, aflăm că lui Ion „nu-i fusese dragă Ana... dar avea locuri şi case şi vite multe.” Însă Ana rămâne doar ”o fire tăcută și oropsită”, fiind caracterizată de un sentiment permanent de tristețe provocat de atitudinea bărbaților din viața ei care o folosesc pentru a-și îndeplini scopurile individuale. Cumulat cu agresiunea fizică, aceși factori o conduc pe femeie la decizia tragică de a-și pune capăt zilelor.

  Din acţiunile celor doi se desprind, în mod indirect, detalii semnificative despre caracterul personajelor. Evoluția relației dintre cei doi urmează dezumanizarea lui Ion ce se manifestă în atitudinea faţă de Ana pe parcursul întregului roman, având repercursiuni tragice asupra nevestei.

Ion se află în conflict cu majoritatea personajelor, dar mai ales cu soția sa, ceea ce indică, încă o dată, impulsivitatea şi violenţa lui. În ceea ce o priveşte pe Ana, aceasta este doar un mijloc ce-i conferă bunăstarea materială. În incipitul relaţiei lor, bărbatul îşi ascunde adevăratele intenţii, însă după realizarea scopului se schimbă radical.

 

Scena nunții este semnificativă pentru începutul unei noi etape. Abia în această zi, Ion înţelege că : „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale obţinute prin căsătorie, plasând-o pe fată pe un plan inferior pământului. La nuntă, Ana va trebui să accepte faptul că Ion nu o iubeşte, murmurând îndurerată „Norocul meu, norocul meu!” o ironie tristă referitoare la viitorul său.

Intrat în proprietatea aparentă a pământurilor, Ion se simte în sfârşit drept aparţinând categoriei sociale cuvenite, fapt ce-i alterează comportamentul. Astfel începe coşmarul Anei, bătută fără milă de cei doi bărbaţi. Odată cu intervenţia preotului Belciug, Vasile trece tot pământul pe numele ginerelui. Brutalitatea lui Ion este în acest fel înlocuită de indiferenţă, sinuciderea soției şi moartea copilului nereprezentând nimic pentru el. Dominat de instincte, împotriva oricărei morale, încălcând succesiv legile nescrise ale satului, aflat sub semnul fatalităţii, este o victimă a lăcomiei şi orgoliului său. În goana pătimaşă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului.

 

  Relația dintre Ion și Ana reprezintă drama căsniciei țărănești plasată într-o lume arhaică dominată de mentalități crude, învechite, ce motivează personajele să acționeze într-un anume fel. În numele dragostei, Ana devine victima violenţelor, a brutalităţilor fizice şi verbale ale tatălui şi ale soţului care urmăresc cu înverșunare să se supună normelor de stare materială impuse de societatea tradițională.

În concluzie, relația Ion-Ana urmărește procesul de dezumanizare al sătenilor în contextul obsesiei pentru stare socială, Ion fiind ”o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de inteligenţă" (E. Lovinescu), iar în care femeia este plasată pe un plan inferior, devenind un mijloc de îmbogățire, G. Călinescu considerând despre Ana că „Odată criza erotică trecută ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.”

Alte Lectii din romana