Istorie Sinteze. Rezolvarea subiectelor de bacalaureat





  PDFSinteze Istorie Bacalaureat. Rezolvarea subiectelor de bacalaureat 


ISTORIE

CONȚINUT BACALAUREAT


Rezolvarea subiectelor de bacalaureat


Criterii de redactare a eseului ( Subiectul III)
(ebacalaureat.ro ©)

Cuprins


Tematică BAC

Rezolvarea subiectelor de bacalaureat

Limbajul istoric

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

2. Secolul XX- Între democrație și totalitarism

3. Constituții

4. Autonomii locale

5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

6. Romania Postbelica. Stalinism, National Comunism si Disidenta Anticomunistă

7. Domnitori (diplomatie si conflict)

8. România şi concertul european

9. Romania in perioada Razboiului rece

Rezolvarea subiectelor de bacalaureat

Cerințe

  • "Selectați din text" presupune fragment din text cu ghilimele.
  • "Menționați/ precizați/numiți" presupun răspuns scurt.
  • "Precizați/ Menționați...atât din sursa B cât și din sursa A" presupune găsirea unei informații comune.
  • "Precizați\ Menționați... din sursa A respectiv din sursa B" presupune două informații diferite, câte una din fiecare sursă.
  • "Numiți două informații aflate în relații de cauză-efect din sursele B și C"
    Indiciu: să se respecte ordinea.
    Cauză: Sursa B, Efect: Sursa C


Răspuns:
Sursa B, Cauză: "text"
Sursa C, Efect: "text"

!Atenție la cerințe diferite cu formulări aparent asemănătoare!

-"Menționați sursa care conține punctul de vedere conform căruia..."
-"Menționați sursa care combate punctul de vedere conform căruia..."

  • Formularea punctului de vedere și susținerea lui cu o informație selectă din text presupune un răspuns cu două părți:

1. Formularea punctului de vedere reproducând prin cuvinte proprii ceea ce rezultă din sursă.
2. Punctul de vedere este susținut de text.

!Obiectiv!

La formularea unui punct de cedere nu se folosesc expresii precum "părerea mea", "opinia mea", "din punctul meu de vedere"!

  • "Prezentați/ Argumentați/ Explicați" presupun un răspuns mai amplu ( aproximativ 10-15 rânduri)
  • "Argumentați printr-un fapt istoric relevant ideea că..." presupune un răspuns care să conțină enumerarea acelor fapte istorice ce pot fii folosite ca și argumente. Răspunsul trebuie formulat într-o manieră argumemtativă, încheiându-se cu o concluzie.ebacalaureat.ro

Criterii de redactare a eseului ( Subiectul III)

Total punctaj, 30 puncte, din care:

-24 puncte informația istorică
-6 puncte exprimarea ideilor (formă, *vezi și capitolul următor)

Formă
- Limita de spațiu de aproximativ 2 pagini.
- Structura ( introducere, cuprins, încheiere)
- Limbajul istoric *
- Elemente de cronologie
- Exprimarea cauzalității

Sugestii
- În redactarea eseului nu se redactează puncte de vedere personale

- Introducerea și încheierea sunt elemente diferite de cele 4 idei ale conținutului.

- Introducerea prezintă aprecieri generale despre epocă, problema pusă în discuție.

- Conținutul reprezintă dezvoltarea celor 4 sau 5 idei ale eseului.

- Încheierea și introducerea constituie paragrafe diferite/ separate.

- De asemenea, fiecare idee/ plan al conținutului= alineat separat

- Este recomandat să apară elemente concrete (ani, secole, nume, evenimente)

- Fiecare paragraf cu conectori de cauzalitate și de consecință.

-Atenție la argumentarea punctului de vedere, se aduc argumente/ evenimente adecvate și concrete
-La criteriul "limbaj istoric" se iau în considerare formulările specifice istoriei.
-Explicarea termenilor specifici cât și folosirea lor adecvată în context.
-Limita de aproximativ două pagini presupune +5 rânduri.ebacalaureat.ro

Limbajul istoric

Timpul în istorie

- Mileniul: 1000 de ani. De exemplu, anul 1 până în anul 1000 aparține mileniului I iar anul 1001 desemnează mileniul II

- Secolul: 100 de ani. De exemplu:
1-100 Secolul I
101-200 Secolul II
201-300 Secolul III
1453 aparține secolului XV-lea
Ș.a.m.d

- Deceniul: 10 ani.

Perioadele/ epocile istorice specifice spațiului românesc.

Antichitatea( secolele VI î.Hr- VII d.Hr.)

Evul Mediu (secolele IX- XVIII)

Epoca modernă ( secolul al XVIII-lea- 1918)

Epoca contemporană (1918- prezent)

În funcție de evoluția politică a spațiului românesc, de epoca istorică în care îl încadrăm, ne exprimăm folosind următoarele noțiuni:
- spațiul intracarpatic sau extracarpatic (la sud sau la est de carpați), folosit ca terminologie până la momentul întemeierii țărilor medievale românești;
- Provincii românești: Transilvania, Moldova, Țara Românească, aceatea sunt echivalentul țărilor medievale românești.
- Regiuni (zone de provincii sau zone distincte): Maramureș, Oltenia, Muntenia, Banat, Basarabia, Bucovina, Cadrilater( Sudul Dobrogei, azi în Bulgaria);
- Principatele Unite- pentru a desemna numele statului din 1859
- România: stat român modern, din 1866
- România Mare: stat național unitar român, între 1918-1940

Limbajul istoric/ termeni corecți de exprimare în context

Așa da:
- S-a declanșat
- S-a elaborat/ emis/ adoptat
- Încheiere/ semnare
- Întemeiere/ formare/ contstruire

Așa nu:
- Au făcut (război, grevă)
- S-a făcut (constituție, lege, reformă)
- S-a făcut (tratat, convenție)
- S-a făcut (statul)

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A. Identitatea Românilor

-În mileniul III î.Hr. au pătruns în Europa comunități de păstori, numiți și indo-europeni. Ei proveneau cel mai probabil din Asia Mică și s-au așezat pe întreg teritoriul european, impunându-și cultura și asimilându-i pe autohtoni (băștinași, localnici)
-Geții, cum erau numiți de greci, sau dacii, cum le spuneau romanii, erau un popor de origine indo-europeană, făceau partea din neamul tracilor (ramură nordică) și au locuit în spațiul carpato-danubiano-pontic.(adică între Munții Carpați, fluviul Dunărea și Marea Neagră)
-Geto-dacii trăiau organizați în triburi și uniuni de triburi conduși de regi locali numiți basilei și trăiau în așezări întărite numite dava.
- Din punct de vedere social, erau împărțiți în COMATI sau capilati (poporul de rând) și TARABOSTES sau pileati (aristocrația)
-Geto-dacii, organizați în triburi, erau politeiști (venerau mai multe zeități). Cel mai important zeu era Zamolxis, zeul nemuririi.
- Triburile tracice au fost unite pentru prima oară în secolul I î.Hr, devenind un regat condus de regele Burebista. După moartea acestuia, și Regatul s-a destrămat.
-Reunificarea a fost făcută de Decebal, care a luptat împotriva imperiului Roman, fiind înfrânt după cele două războaie (101-102 și 105-106) care au determinat începutul procesului de romanizare.ebacalaureat.ro

B. Romanizarea

Romanizare= proces îndelungat și ireversibil prin care autohtonii geto-daci au preluat toate elementele civilizației romane și în mod deosebit limba latină.

1. Etape
-Prima etapă (sec. II-I î. Hr.-106 d. Hr) etapa romanizării neoficiale sau etapa anterioară cuceririi romane.

Cu aproximativ două sute de ani înaintea stăpânirii romane, au existat legături ale dacilor cu lumea romană. Au fost descoperite pe teritoriul fostei Dacii vase de bronz, unelte de fier, arhitectură, armament, ceramică, instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc. De asemenea au fost preluate imaginile unor divinități romane pentru reprezentarea divinități dacice (apare fenomenul numit interpretatio romana - de asemenea și sincretismul religios- tendința de se contopi într-o figură divină atribute și caracteristici aparținând mai multor divinități întrucâtva înrudite), folosirea alfabetului latin.

- A doua etapă (106-271 d. Hr.) etapa romanizării oficiale, organizate.

În condițiile în care Imperiul Roman se afla în plină expansiune teritorială, un stat în nordul Dunării care putea atrage de partea sa și alte triburi reprezenta o amenințare pentru statul roman. S-a ajuns, astfel, la cucerirea Daciei în 106 și la introducerea modelului roman de civilizație și cultură, proces care a avut drept rezultat transformarea teritoriului stăpânit, a locutorilor și limbii acestora după modelul Romei.
Contactul teritoriului de la nord de Dunăre cu Imperiul Roman a dus la romanizarea lui treptată (începând cu secolul II î.Hr. Și până în anul 602) având drept rezultat formarea poporului român și a limbii române.
Asimilarea băștinașilor geto-daci s-a realizat în măsura în care ei au adoptat limba latină, și-au însușit felul de viață roman, au preluat obiceiurile romane. Chiar și după retragerea aureliană, s-a ajuns la schimbarea mentalității și char a ființei etnice.
Stăpânirea romană a durat în Dacia circa 165 de ani, deci vreo cinci generații. Această perioadă de timp reprezintă etapa decisivă în sinteza daco-romană. Romanizarea s-a realizat însă datorită unor factori.ebacalaureat.ro
(Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul)

- A treia etapă (271-602 d. Hr.) etapa romanizării în lipsa stăpânirii romane, după retragerea aureliană.

-În anul 271/275, împăratul Aurelianus retrage administrația și armata romană din Dacia. Aceștia părăsesc Dacia, dar o mare parte a populației deja romanizată continuă să trăiască la nord de Dunăre.

Retragerea aureliană (271)
(retragerea stăpânirii romane din Dacia)


Cauze:
- Imperiul Roman se extinsese foarte mult D.p.d.v geografic, ceea ce crea dificultăți în administrație.
- Criza financiară a Imperiului Roman, care nu mai putea susține cheltuielie unui imens aparat administrativ și militar.
- Atacurile tot mai frecvente ale barbarilor și neputința romanilor de a-și apăra granițele.
-Atacurile tot mai frecvente ale barbarilor și neputința romanilor de a-și apăra granițele.
- Necesitatea de a trasa o graniță mai sigură în zona Daciei.


Desfășurare:
- în 271 d.Hr.(după unii autori 275) împăratul Aurelian dă un ordin prin care provincia Dacia este desființată și abandonată.
- Au părăsit Dacia doar armata, funcționarii din administrație și unii coloniști bogați.
- Noua graniță a imperiupui este fixată pe linia Dunării, considerată mai sigură și mai ușor de apărat.
-Dobrogea, datorită importanței sale strategice rămâne în continuare sub stăpânire romană.


Consecințe:
- La nord de Dunăre rămâne o numeroasă populație daco-romană.
- Romanizarea se desfășoară în continuare.
- La nord de Dunăre nu există nicio structură administrativă, niciun sistem de apărare=> atacurile barbarilor (huni, vizigoți, gepizi, avari, slavi) sunt tot mai frecvente => civilizația urbană decade iar populația se refugiază în zone mai adăpostite.
2. Factori
Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul.
- Limba latină
- Administrația
-Armata și sistemul de fortificații
- Veteranii
- Coloniștii
- Urbanizarea
- Viața economică
- Modul de viață roman
- Arta și cultura
- Religia


Limba latină
- Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii preiau limba latină și folosesc o în locul limbii lor autohtone, își însușesc nume romane, își ridică monumente funerare cu inscripții latine.
- Latina vorbită- latina populară(sau vulgară) a reprezentat principalul factor al romanizării.
- Răspândirea rapidă a limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în administrație, în instanțe judiciare, în castre, în relațiioe comerciale, în educație.


Religia/ Creștinismul
- Politeismul dacilor a construit o premisă favorabilă receptării panteonului roman
- Treptat, dacii renunță la propriile zeități și încep să se închine unor zei romani precum Jupiter, Venus, Diana.
- Creștinism= religie monoteistă întemeiată de Iisus Hristos la începutul erei noastre. A fost răspândit prin intermediul veteranilor, coloniștilor. În zona Dunării de Jos, Sf. Apostol Andrei a răspândit creștinismul.
-Se practică ambele rituri de înmormântare: incinerația și înhumarea.
- Creștinarea masivă a daco-romanilor a sporit, în secolele IV-V, prin activitatea unor misionari( Sf. Ioan Cassian, Dionisie cel Mic)
- Din limba latină au pătruns în limba română principalii termeni creștini: Dumezeu ( Domine deus), creștin (christianus), cruce(crux), duminică(dies dominica), păcat(pecatum), rugăciune(rogatio).
- Vechimea creștinismului românesc este demonstrată și de folosirea termenului de bazilică provenit din vechiul termen latinesc basilica, spre deosebire de celelalte limbi romanice, care folosesc termeni derivați din cuvântul ecclesia.
- Latinitatea și vechimea acestuia sunt confirmate de izvoare arheologice și lingvistice. Cea mai cunoscută și elocventă dovadă în acest sens este Donariumul de la Biertan (Sec IV)
- În momentul conturării lor ca și popor, românii s-au născut creștini, nu au fost creștinați la o dată anume, din interese politice sau militare, cum s-a întâmplat în cazul altor popoare (ex: bulgarii, ungurii).
- Creștinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii romane, ca urmare, procesul de romanizare a căpătat un caracter mai accelerat și profund, devenind ireversibil.

C. Formarea poporului și a limbii române (Etnogeneză)

În procesul etnogenezei românești se evidențiază suprapunerea a trei straturi etnolongvistice:

Substratul daco-moesic.
-Reprezentat de cele 160-200 de cuvinte cu o asemenea origine;
- Continuitatea populației autohtone pe teritoriul fostei Dacii este demonstrată de dovezi arheologice și toponime; a fost contestată datorită preluării unei informații eronate a lui Eutropius.
Eutropius, vorbind despre momentul colonizării Daciei, afirmă că au fost aduși din toate colțurile romane coloniști vorbitori de limba latină pentru a romaniza mai rapid Dacia și pentru a o popula, deoarece populația bărbătească fusese diminuată în urma celor două mari războaie daco-romane.ebacalaureat.ro

Stratul latin
- Se desfășoară îndeosebi în perioada de romanizare.

Adstratul/ Superstratul/ Suprastratul slav
- Limba proto-românească= stadiul atins de limba daco-romanilor până la venirea slavilor.(vezi, mai sus, consecințele retragerii aureliene)
- Mărturii despre acest stadiu atins de limba română ne oferă Theophanes Confesor în lucrarea sa "Chronographia".
- Din 1.000-1.500 cuvinte de bază ale limbii române, 60% sunt de origine latină și numai 20% de origine slavă.


-Venirea slavilor:
-Cum a fost menționat și mai sus, slavii ajung pe teritoriul Daciei în număr foarte mare în secolul VI-lea d. Hr.
-Așezările slavilor în sudul Dunării a rupt legăturile romanității din nordul Dunării cu celelalte grupuri ale romanității din sudul Dunării. Lumea romanică orientală se împarte în două grupări distincte:

  • Romanicii nord-dunăreni (daco-romanii) care în secolele următoare vor supraviețuii migrațiilor, îi vor asimila pe slavii rămași în regiunea dintre Carpați-Dunăre-Nistru, și vor forma o nouă etnie, poporul român.
  • Romanicii sud-dunăreni (macedoromânii sau aromâni/ istroromâni)
    Care se vor pierde în cea mai mare parte în masa slavilor.

-Dintre toate popoarele migratoare, numai slavii au reușit să influențeze parțial procesul etnogenezei românești, însă fără să îi schimbe esența.
-Influența slavă se manifestează prin îmbogățirea vocabularului, în adoptarea terminologiei slave și a modelului instituțional. (boier, voievodat, cnezat)
-În acest context se încheie procesul etnogenezei românilor și se formează un popor nou, cu trăsături distincte, poporul român.

D. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt menționați în scris, sub etnonimul ( nume de popor) de vlah- vlahi, termen de origine germanică, cu care au fost însemnate popoarele romanice. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah etc. Ei înșiși, având conștiința descendenței romane, s-au numit român- români.

Mențiuni care oferă informații despre romanitatea românilor în evul mediu timpuriu sunt prezente în Gesta Hungarorum (faptele ungurilor) - o cronică. Notarului (secretarului) regeluiungariei Béla al III-lea, Anonymus, oferă informații despre români și formațiunile politice prestatale existente în secolul al IX-lea, în spațiul intracarpatic.ebacalaureat.ro

Cei mai importanti umanisti occidentali si români care au abordat problema romanitatii românilor.

-In secolul al XV-lea

Flavio Biondo afirma despre românii cu care se intalnise la Roma ca "invocau cu mandrie originea lor româna.

Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea) raspandeste, prin scrierile sale istorice, in Europa teoria despre originea romana a poporului român.

Antonio Bonfinus argumenteaza cu inscriptii romane, toponime si numele poporului român.

("Românii sunt urmasii coloniei si ai legiunilor romane din Dacia")

-In secolul al XVI-lea

Nicolaus Olahus, Hungaria, umanist transilvanean de faima europeana, el insusi de origine româna este primul care sustine unanimitatea de neam, limba, obiceiuri si religie a românilor in lucrarea sa Hungaria (1536)

Johannes Honterus, umanist originar din Brasov 1542 inscrie in harta sa numele "Dacia" pentru intreg teritoriul locuit de români.

- In secolul al XVII-lea

Grigore Ureche, cronicar moldovean, scrie Letopisetul Tarii Moldovei. Cronicarul afirma originea comuna a moldovenilor, muntenilor si ardelenilor: "...toti de la Râmi se trag"

Miron Costin, scrie lucrarea De neamul moldovenilor care ofera argumente arheologice, lingvistice si etnografice in sprijinul tezei originii latine a poporului român.

- In secolul al XVIII-lea

Stolnicul Constantin Cantacuzino , istoric si geograf din Tara Romaneasca formuleaza cu deosebita claritate originea comuna a tuturor românilor.

Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei(1710-1711) istoric, lingvist si om politic român, in Hronicul vechimri a romano-moldo-vlahilor, cuprinde istoria noastra de la origini pana la descalecare si sustine originea comuna a tuturor românilor.

Cei mai importanti umanisti occidentali si români care au abordat problema romanitatii românilor.

Romanitatea ca problemă politică:
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul următor, o conștiință națională puternică apare în întreaga Europă. Originea popoarelor devine dintr-o problema istorică o problemă politică.
În Transilvania cresc tensiunile din cauza dominanței austriece și revendicărilor naționale maghiare, ambele în contradicție cu aspirațiile de emancipare ale românilor.
Principatul Transilvanei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar.
În ciuda faptului că românii reprezentau peste 60% din populația Transilvaniei, ei continuau să fie considerați "națiune tolerată". Cele trei națiuni privilegiate erau maghiarii, sașii și secuii.
Mulți erudiți se străduiau să dovedească că este cu neputință ca românii din Transilvania să fie urmașii direcți ai populației romane și romanizate din provincia Dacia.
Este începută o luptă de emancipare a românilor ardeleni care are drept principală direcție afirmarea legitimității revendicării populației românești din imperiu în calitatea sa de moștenitoare directă a Romei antice.ebacalaureat.ro
Această luptă a fost începută de episcopul Inocențiu Micu Klein și a fost continuată de grupul de intelectuali din Școala Ardeleană- Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu-, Savanții din școala ardeleană au dovedit latinitatea limbii române și a poporului român, ceea ce argumenta existența sa neîntreruptă ca populație autohtonă în Transilvania. Argumentele acestor revendicări au fost sintetizate în Supplex Libellus Valachorum (1791)

Lupta de emancipare a românilor ardeleni are drept principal directie afirmarea legitimitatii revendicarilor populatiei românesti din imperiu in calitatea sa de mostenitoare directa a Romei antice.

Punctul de vedere cel mai ostil a fost formulat de Robert Roesler, autorul teoriei imigraționiste.

- In secolul XVIII

Fraz Joseph Sulzer sustine ca romanii s-au nascut ca popor la sud de Dunare .

Johan Christian Engel sustine ca romanii au imigrat la nord de Dunare in secolul il IX lea si contesta originea romanica.

- In secolul XIX

Robert Roesler preia si imbogateste ideile imigrationiste anterioare:

E. Teoria imigraționistă/ Teoria Roesleriană

În general, teoriile false în legătură cu formarea poporului și a limbii române sunt cunoscute sub numele de teorii imigraționiste sau "teoria roesleriană"-după numele principalului autor.

Teze (și argumente împotriva acestora)

1.) Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii
( Nu există un precedent sau un alt exemplu în istorie.
Prezența cuvintelor de origine dacă în limba română
Toponimia
Dovezi arheologice și epigrafice)

2.) Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei exterminări
( Idem punct 1)

3.) Dacia nu ar fi putut fi romanizată în 165 de ani de stăpânire romană
( Romanizarea spațiului daco-moesian nu a durat doar 165 de ani, ci mai mult- din sec II-I î.Hr. Până în 602 d.Hr)

4.) Toți daco-romanii din provincia Dacia ar fi părăsit Dacia în timpul lui Aurelianus
( Dovezi arheologice atestă continuitatea daco-romană după retragerea aureliană.
O asemenea mișcare de populație este imposibil de realizat.
Cum ar fi fost posibil ca un popor să fi plecat dintr-un loc și să se întoarcă în acel loc după aproape un mileniu?)

5.) Poporul și limba română s-ar fi format la S de Dunăre, fapt susținut de
a.) Lipsa elementelor germanice din limba română
( Logica nu susține un asemenea argument)
b.) existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și română
(Asemănările se datorează substratului lor comun daco-moesic.
c.) asemănarea dintre dialectele daco-român și macedo-român
(Idem pct. 5b)ebacalaureat.ro
d.) influența slavă primită la S de fluviu, unde românii ar fi devenit ortodocși și unde ar fi preluat limba slavonă folosită timp îndelungat în biserica lor
( Elementele slave din terminologi bisericească sunt elemente târzii și nu sunt elemente de bază, ci secundare)

6.) Românii ar fi un popor de păstori nomazi
(Descoperirile arheologice subliniază faptul că la N de Dunăre a trăit fără întrerupere o populație de agricultori- fapt dovedit de mulțimea așezărilor stabile și de bogăția inventarului agricol)

7.) Nu ar exista izvoare istorice care să ateste existența românilor la N de Dunăre aterior sec XIII
( Lipsa izvoarelor scrise din această perioadă se datorează faptului că Dacia nu mi făcea parte din imperiu, ieșise din vizorul istoricilor latini.)

Teorii istoriografice legate de etnogeneza românească (cronologic)

- Sec XII, Anonymus scrie lucrarea "Gesta Hungarorum" (faptele ungurilor) unde afirmă că românii (vlahii) erau deja în Pannonia.

- După sec XIV-XV, Flavio Biondo a subliniat și el faptul că românii invocau cu mândrie originea lor latină.
- Enea Silvio Piccolomini ( Papa Pius al II-lea) promovează în scrierile sale aceleași idei.

- În mijlocul sec XV, Antonio Bonfini, cronicar la curtea regelui Ungariei afirmă că "românii se trag din legiunile adusr odinioară de Traian"

- Sec XVI- Nicolaus Olahus, în lucrarea "Hungaria", subliniază unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a locuitorilor spațiului nord-dunărean.

-1542 J. Honterus înscrie pe harta sa numele de "Daci" peste întreg terenul locuit de români.


-Sec VIII, "Strategikon" (tratat militar bizantin), ii numește pe locuitorii spațiului nord-dunărean "romani"

- sec XVII- cultura medievală scrisă românească atinge apogeul, în acest context apărând primele cronici scrise în limba română:
Grigore Ureche scrie "Letopisețul Țării Moldovei" în care subliniază latinitatea românilor
Miron Costin în " De neamul moldovenilor" subliniază aceeași idee.
Constantin Cantacuzino în "Istoria Țării Românești" pune accentul pe continuitatea de locuire la N de Dunăre.

- Sfârșitul sec. XVIII- reprezentanții "Școlii Ardelene" au combătut și eu în scrierile lor teoriile imigraționiste.

- A doua jumătate a sec. XIX, slavistul Paul Josef Schaffarik afirmă că vlahi de la N și la S de dunăre au toți aceeași origine și sunt rezultatul sintezei daco-romane.

- 1884 A.D Xenopol scrie lucrarea "Teoria lui Rösler" aducând argumente împotriva acesteia

- În perioada următoare, istorici români, precum D. Onciul, V. Pârvan, N. Iorga aduc argumente arheologice, diplomatice, lingvistice prin care susțin poziția lui Xenopol.


- 1593 Szàmosközi Istvàn afirmă că "românii sunt urmașii coloniștilor romani", idee pe care, după Unire realizată de Mihai Viteazul nu o mai susține.

-1781 Franz Joseph Sulzer dezvoltă pentru prima oară idei ale teoriei imigraționiste, în lucrarea "istoria dacilor transalpini"
- I.C Eder, Bollà Màrtin continuă ideile acestuia.

- 1868 Robert Rösler scrie "Dacii și romanii" iar în 1871 "studii românești". În aceste două lucrări lansează principalele idei ale teoriei imigraționiste.

Romanitatea românilor în perioada regimului comunist. Exagerarea rolului slavilor în etnogeneză

După al Doilea Război Mondial, când România a devenit stat-satelit al URSS, importanța civilizatoare a slavilot în istoria Europei capătă amploare.
În perioada regimului comunist, istoriografia românească a insistat foarte mult pe slavi și pe contribuți lor la crearea poporului român și a culturii românești.
În cea de-a doua etapă (perioada Ceaușescu), folosirea trecutului istoric în scop politic și propagandistic, se declanșează o mare operațiune de reînviere a sentimentului național al românilor.
Ideologia și istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau contribuția romanilor în etnogeneză, ajungându-se la o adevărată obsesie dacică.

Consecințele abordării problemei romanității românilor

Sinteza realizată de către cronicarii români în ceea ce privește elucidarea problemei romanității propriului neam a avut dublă consecință:
De a clarifica originele propriului popor, dar și de a oferi argumente pentru combaterea teoriei imigraționiste.

În epoca modernă, ideea romanității românilor a fost folosită ca armă politică în procesul de emancipare a națiunii române. Românii nu mai puteau să accepte situația umilitoare de "tolerați" și excluși de la drepturile politice și culturale. Recursul la originea romană era considerat esențial în lupta pentru emanciparea națională a românilor promovat de Școala Ardeleană.
Ideea romanității a fost cultivată și răspândită pe cale orală secole întregi, iar mai apoi și pe cale tipărită, având rol esențial în trezirea și dezvoltarea conștiinței naționale.

2. Secolul XX- Între democrație și totalitarism

INTRODUCERE

Secolul XX a rămas în memoria europenilor ca un secol al contrastelor, în care o lume a totalitarismuluu, a războaielor mondiale și a genocidului s-a intercalat cu o epocă a progresului științific, a emancipării femeilor și a consolidării vechiilor democrații care ne ghidează și în secolul actual.
La sfârșitul Primului Război Mondial (1914-1918) asistăm la o dezvoltare fără precedent a democrațiilor din Europa. Viata acestor democrații o sa fie, însă, de scurtă durată deoarece regimurile de tip totalitar s-au instaurat în contextul marii crize economice din anii '30 (1929-1933)ebacalaureat.ro
Astfel, fascismul și comunismul după criteriul rasei respectiv al clasei au făcut posibile Holocaustul și crimele stalinismului.

FORME DE GUVERNĂMÂNT
(organizările din punct de vedere politic al statelor)

Statele s-au organizat din punct de vedere politic sub două forme:

Monarhia: Statul este condus de un monarh, puterea este transmisă ereditar sau este făcută de un grup de nobili
Republica: Statul este condus de un președinte ales de vot universal sau de Parlament.
În prima jumătate a secolului XX predominau monarhiile.
După al Doilea Război Mondial, numărul lor a scăzut drastic.
Astăzi, forma de guvernare aleasă în Europa este majoritar republică. (doar 20% dintre state europene=monarhie)

Statele diferă intre ele și după regimul politic

Regimurile politice democratice

Pot fi:

Liberale:
Prima formă democratică, apărută în secolul XIX.
Susținea:
*drepturile individului (libera exprimare, gândire, etc)
*pluripartidismul
* separarea puterilor în stat
Funcționa pe paza de vot censitar, nu universal. (femeile nu puteau vota)


Liberal - Democratice:
Democrația: Termenul provine din limba greacă, fiind compus din demos= popor și cratos= putere (puterea poporului)
Definește, așadar, un popor suveran prin participarea tuturor cetățenilor la conducerea statului. Ideologia democratică modernă are la bază ideile enunțate de iluminiști în secolul al XVII-lea
Gânditorii iluministi au considerat problema organizării politice a fi una de maximă importanță. Ei au susținut separarea/ separația puterii în stat, principiu de organizare a unui stat modern și democratic în conformitate cu cele trei puteri ale statului (executiv, legislativ și judecătoresc), reducerea autorității Bisericii și organizarea societății după anumite reguli clare, precise, alese de popor.
Legislativ:parlamentul, care face legile
Executiv: guvernul, care aplică legile
Judecătoresc: tribunale,procuraturi, judecătorii, curți de apel- care veghează la respectarea legilor și care pedepsește neaplicarea lor.Cele trei puteri acționează separat, nu se amestecă una în treburile celeilalte și pe cât posibil se controlează reciproc.ebacalaureat.ro
Regimul politic se definește în funcție de ansamblul de metode folosite și prin relația dintre putere și cetăteni.

Susținea:
* Separarea puterilor în stat
* Vot universal
* Respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor;
- Drepturi civile
-Drepturi politice
-Drepturi sociale

Democrația este exercitată în cadrul statului de drept
Statul de drept: forma cea mai dezvoltată/ avansată de organizare a socio-politică care se bazează pe pe respectul legalitătii& drepturile omului.

DOCUMENTE:
Declarația de independentă a Statelor Unitr 1776
Declarația drepturilor omului și ale cetățenilor 1789
Declarația universală a drepturilor omului ONU 10 DEC 1947

Regimul politic democratic poate funcționa în oricare formă de guvernământ. Ex: O monarhie care are ca regim politic democrația este numită monarhie constitutională (sau
m.c +parlamentară)
Costituție= totalitatea legilor fundamentale

REGIM DEMOCRATIC ÎN ROMÂNIA:
În România apar încercări de modernizare prin democrație de la începutul secolului al XIX-lea. Oficial, România are un regim democratic din 1866 când este redactată prima constituție, organizată după principii liberale. Erau consemnate:
*Separarea puterilor în stat
*Drepturi și libertăți cetățenești
*Egalitate în fața legii
*Votul censitar
Democrația a fost consolidată după Marea Unire din 1918, prin Construcția din 1923, care includea votul universal.

Regimurile autoritare
Regimul democratic a început să se degradeze în timpul domniei lui Carol al II-lea l, începând din 1934, ajungandu-se în 1938 la un regim politic autoritar. Acesta a guvernat prin decrere-legi și a dizolvat Parlamentul. A fost adoptată o nouă constituție, conform căreia regelui ii reveneau atât puterea executivă, cât și cea legislativă. Au fost dizolvate partidele politice și s-a introdus cenzura.
Sunt regimurile în care puterea acționează în mod nondemocratic.
Se formează, de regulă partidul unic (monopartidism)
Regimurile autoritare reprezintă un pericol din cauza nerespectării drepturilor democratice ale cetățenilor. De asemenea, se pot transforma pe nesimțite în regimuri totalitare.

Regimurile de tip totalitar - abandonarea totală a democrației

Totalitarism= forma de organizare a societății în care statul controlează aproape toate aspectele vieții sociale și individuale.

* Opoziție față de democrație
* Existența partidului unic
* Un dictator se află în fruntea statului
* Regimul încalcă drepturile omului
* Supravegherea de către poliția politică a populației
* Cenzura presei
* Lichidarea oricărei forme de opoziție

Regimurile totalitare apar și se dezvoltă pe fondul de instabilitate economică sau în lipsa unei experiente democratice suficiente. Regimurile totalitare își prezintă ideologia ca fiind singura și unica soluție de salvare a statului.

În perioada interbelică apar trei tipuri de regimuri politice:

(eBacalaureat.ro)
COMUNISM (EXTREMĂ STÂNGA): Rusia, România (Vladimir Ilici Lenin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceaușescu)
Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia. În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei generalizate şi a înfrângerilor de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat).
A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat. Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase. Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd . Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic.

Ideologie şi practică politică în statele comuniste.

În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.
Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat. Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B. Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor. Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale. Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-ul. Marii Terori,desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei. În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului. Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.ebacalaureat.ro
Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare.
Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.
Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991).

FASCISM (EXTREMĂ DREAPTA): Italia (Bennito Mussolini) & NATIONAL-SOCIALISM(EXTREMĂ DREAPTA): Germania- (Adolf Hitler)

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare. Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.
Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:

* existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului
*încălcarea de către regim a drepturilor omului
*cultul personalităţii
*controlul absolut al statului asupra societăţii
*lichidarea oricărei forme de opoziţie
* supravegherea populaţiei de către poliţia politică cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză profundă.
Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară.
Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În aceste condiţii, prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist. Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite. Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.).

Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.ebacalaureat.ro
Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător). Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist", în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei" din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste.

Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice.

Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa, Mein Kampf. Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară, motiv pentru care ar trebui să conducă lumea, iar celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuia să fie exterminate.
Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiul vital, naţional-socialismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război.
Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag (Parlamentul german), din anul 1933.
În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale, devenind Führer (conducător).
Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend(Tineretul hitlerist).
Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului.
Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.
Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naţional-socialist a transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene. Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg)şi cărora le-au fost interzise drepturile politice şi civile. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor.
Astfel a început drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

3. Constituții

Constituție= legea fundamentală a unui stat, investită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, pe baza căreia sunt adoptate toate celelalte legi și care stabilește principiile de organizare a statuluu, forma de guvernământ, regimul politic, organizare organelor supreme și locale, atribuțiunile puterilor statului, sistemul electoral, drepturile și libertățile cetățenești.

Ideea necesității unei constituții apare pentru prima dată în contextul epocii luminilor, în secolul al XVIII-lea, fiind enunțată și dezbătută de Jean Jacques Rousseau, filosof francez și mare gânditor iluminist.
Necesitatea unei constituții a apărut în societatea românească în condițiile procesului de modernizare a vieții social-economice, politice și culturale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.ebacalaureat.ro
Prin proiecte politice elaborate de boieri și tineri intelectuali, se solicită elaborarea unei constituții.
În Ţara Românească și Moldova, modernizarea însemna:
În plan economic- capitalism (dezvoltarea economică, apariția de bănci, întreprinderi)
În plan social- noi structuri sociale urbane și rurale (burghezie, o țărănime eliberată de obligații feudale și improprietăriri)
În plan cultural (progres tehnic, politic, științific intelectual)
În plan politic (libertate socială, politică, națională, religioasă, de expresie, de manifestare)
Până la primele Constituții, în sensul modern al cuvântului, actele cu caracter constituțional s-au concretizat în documente și au rămas la stadiul de declarații de principii.
Primele documente cu caracter constituțional au apărut în secolul XIX, putând fi grupate în următoarele categorii:

Declarații de principii(Cererile norodul românesc 1821)
Declarații de drepturi(Proclamația de la Islaz 1848)
Proiecte de reformă(Constituția cărvunară 1822)
Programe interne (Rezoluțiile adunărilor ad-hoc 1857)

Deși avea să treacă o anumită perioadă de timp pana când avea sa fie posibilă introducerea primei Constituții românesti, aceste documente cu rol constituțiomal au arătat dorința de schimbare a românilor.

1. Constituția cărvunarilor
Este elaborată la Iași în 1822 și indică necesitatea separării puterilor în stat, deși nu s-a aplicat.

2. Regulamente organice
Sunt documente cu rol de constituție, elaborate în perioada protectoratuluu rus în Principate (1829-1857)

- 1774, turcii învinși în războiul ruso-austro-otoman sunt nevoiți să accepte prevederile Păcii de la Kuciuk- Kainadji. Unele dintre aceste prevederu instituiai neoficial prptectoratul țarist asupra Princpiatelor. + se diminuează monopolul comercial otoman asupra principatelor.
- 1826 un nou război pierdut de turci se încheie cu Convenția de la Akermann
- 1828-1829 deoarece turcii nu au respectat Convenția de la Akermann declanșează un nou război ruso-otoman.
- 1829 război pierdut de turci, semnarea Păcii de la Adrianopol
Rușii devin în mod oficial protectorii Principatelor.
În vederea adoptării textelor constituționale, se constituie două comisii boierești conduse de consulul rus Minciaki.
Textele finale au intrat în vigoare în 1831 în Ţara Românească și în 1832 în Moldova și au rămas în vigoare până în 1858.

Textele constituționale erau redactate pe baza principiului separării puterilor în stat:
- Puterea executivă: Sfat boieresc cu rol de guvern
- Puterea legislativă: Adunare Obștească cu rol de parlament
- Puterea judecătorească: instituții specializate în acest sens

3. Proclamația de la Islaz

4. Congresul de la Paris

Intre 1853-1856 are loc războiul Crimeii. Războiul este pierdut de ruși, în finalul său desfășurându-se un pare congres de pace, congresul de pace de la Paris 1856
Este propusă unirea celor două pricipate, însă, nefiind toate statele de acord în privința unirii, această problemă se amână, incheiându-se un tratat de pace.ebacalaureat.ro

5. Adunările Ad-Hoc (1857)

Expiarese de curând mandatul de 7 ani al domnitorilor în fruntea Principatelor impuși de Poartă și de Rusia, conform Convenției de la Balta Liman (1849)
Nu mai sunt impuși alți domnitori deoarece nu se știa dacă unirea se va realiza sau nu, astfel încât sunt numiți în Principate doi caimacami. Aceștia trebuiau să organizeze alegerile pentru adunările ad-hoc.
În Ţara Românească, alegerile se desfășoară fără probleme. (rezultat favorabil unirii)
În Moldova se falsifică alegerile de către caimacamul Nicolae Vogoride, ajutat de consulul austriac. => un blocaj rezolvat în august 1857 când alegerile sunt reluate, câștigul fiind în favoarea unioniștilor.
La Iași și la București se adoptă două rezoluții asemănătoare conținând următoarele puncte:

-- Unirea celor două principate

- Prinț străin la conducerea lor

- Respectarea autonomiei Principatelor de către Poartă

- Neutralitate

-- Adunare și guvern constituite pe principiul reprezentativității

6. Convenția de la Paris

7. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.

Constituții democratice


CONSTITUȚIA DE LA 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a organiza un stat cu adevărat modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă întreaga naţiune),suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile statului:
Putere legislativă
era deţinută de Parlament şi rege.

Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I (femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.ebacalaureat.ro

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirmă în funcţii publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege). Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului.


CONSTITUȚIA DIN 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile realităţi.În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii. Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă câteva schimbări importante faţă de constituţia din 1866:

În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică se pot realiza exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de salubritate publică şi de apărare a ţării. În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie, apele şi atmosfera sunt proprietatea statului.Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială.Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată în raport cu celelalte culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea ortodoxă.ebacalaureat.ro

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

România devine stat democratic.România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire. Constituţia democratică din 1923

CONSTITUȚIA DIN 1991

Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile fundamentale, specifice unui regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar România este considerată stat de drept, democratic şi social. Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile statului, respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă principiile democratice (statul democratic), statul respectă personalitatea umană şi intervine pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.ebacalaureat.ro

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în 2003, s-a ridicat mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe care le propune aprobării Parlamentului, emite decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991 prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.

Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care poate să facă apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi se bazează pe respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.

Constituții autoritare
CONSTITUȚIA DIN 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală", Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă.

Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare.

Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.

Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.

Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează responsabilitatea lor proprie .

În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.

Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în două capitole: „Despre datoriile românilor" şi „Despre drepturile românilor„. Prioritatea datoriilor faţă de drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.

În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de a îndeplini serviciul militar.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi este înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.

Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii Constituţiei.


Constituții comuniste

CONSTITUTIA DIN 1948

Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării Republicii Populare Române, o „democraţie populară" impusă, Constitutia din 1948 evidenţiază instituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.ebacalaureat.ro

Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naţionale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Naţională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N. Guvernul este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se suprimăinamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.

Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi, de către Marea Adunare Naţională.

Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) şi se hotărăşte trasformarea socialistă a agriculturii.

CONSTITUTIA DIN 1958

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie " baza politicii noastre externe".

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul „Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor" subliniază preponderenţa statului asupra cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstraţiilor de masă se exercita „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului democraţiei populare".ebacalaureat.ro

„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor în stat"; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de „rolul conducător al partidului".

CONSTITUTIA DIN 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind „inalienabil şi indivizibil „.

Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viaţă a societăţii.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.

Constituţiile României

Vocabular

Modelul şi contextul adoptӑrii constituţiei – Elaborarea constituţiilor României se înscrie într-un context mai larg, extra-naţional; în privinţa constituţiilor democratice este vorba despre procesul general de democratizare a societӑţii pe plan european şi universal, demarat odatӑ cu Constituţia SUA din 1787; în ceea ce priveşte constituţiile comuniste, este vorba despre contextul comunizӑrii României prin ocupaţia sovieticӑ; la fel, constituţia autoritarӑ a lui Carol al II-lea, survine sub influenţa regimurilor fasciste instaurate în statele vecine României, din nevoia conservӑrii tradiţiilor naţionale împotriva ascensiunii comunismului sovietic.

Stat şi teritoriu – Statul este definit în constituţie ca fiind suveran, referitor la autonomia sa în politica internӑ, independent, referitor la politica externӑ şi statutul sӑu internaţional, şi indivizibil sau unitar, din punct de vedere al organizӑrii teritorial administrative; teritoriul este inalienabil, pentru cӑ nicio porţiune de pӑmânt dintre graniţele statului nu poate fi deţinutӑ de alt stat

Guvern minoritar – În decembrie 1937, niciunul din partidele mari al României nu au reuşit sӑ obţinӑ o majoritate comfortabilӑ de minim 40% la alegerile parlamentare, care sӑ îi permitӑ atât majoritatea în parlament cât şi formarea unui guvern majoritar. Regele Carol II, care manifesta de mai mulţi ani tendinţe antiparlamentare, a chemat sӑ formeze guvernul al patrulea partid dupӑ rezultatele din alegeri (9,15%), Partidul Naţional-Creştin condus de Octavian Goga şi de A.C. Cuza. În felul acesta era deschisӑ calea instaurӑrii regimului autoritar carlist, care impune o nouӑ constituţie în februarie 1938 şi un nou guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Reacţiunea – În viziunea partidelor de stânga, reacţiunea este reprezentatӑ de susţinӑtorii ideologiilor conservatoare, de dreapta, care se opun schimbӑrii regimului politic şi economic; termenul apare în secolul al XIX-lea, cu referire la monarhiile tradiţionale anti-revoluţionare, anti-liberale, şi este preluat în secolul XX de propaganda comunistӑ, cu referire la partidele tradiţionale, de centru şi de dreapta.

RegiunileRPR (1952-1965)–Conform Constituţiei Republicii Populare Române din 1952, teritoriul a fostîmpӑrţit administrativ, pe lângӑ judeţe, şi în regiuni, printre care şiRegiunea Autonomӑ Maghiarӑ, ce cuprindea judeţele Harghita şi Covasna. Aceastӑîmpӑrţire nu anula caracterul unitar al statului român, dar apropia ţara de modelul federal sovietic. Împӑrţirea în regiuni a fost abandonatӑ în 1965, prin noua Constituţie a Republicii Socialiste România.

Parcursul unei legi de la iniţiativӑ la aplicare (în România actualӑ, în baza Constituţiei din 1991, modificatӑ în 2003) – 1. legea este iniţiatӑ prin propunere venitӑ din partea unui parlamentar, a guvernului sau a preşedintelui, precum şi din partea societӑţii civile, prin strîngerea a 100.000 de semnӑturi; 2. propunerea este formulatӑ ca proiect de lege şi ajunge în Parlament, unde este dezbӑtutӑ aprins în comisia de specialitate, de un grup restrâns de parlamentari; 3. odatӑ ce se ajunge la o formulӑ acceptatӑ de membrii comisiei parlamentare, proiectul ajuge la discuţii, separat, în fiecare din cele douӑ camere parlamentare (Camera Deputaţilor, care este camera inferioarӑ, apoi Senat, care este camera superioarӑ a Parlamentului); 4. proiectul este adoptat de fiecare camerӑ cu votul majoritӑţii membrilor prezenţi (legile simple sau ordinare) sau cu votul unei majoritӑţi calificate de 2/3 dintre totalul membrilor fiecӑrei camere (legile organice); 5. legea adoptatӑ de ambele camere parlamentare ajunge pe masa Preşedintelui, care – în caz de rӑspuns favorabil – promulgӑ legea printr-un act de promulgare; preşedintele poate folosi dreptul de veto limitat, o singurӑ datӑ pentru acelaşi proiect de lege; 6. legea intrӑ în vigoare la douӑ sӑptӑmâni de la publicarea în "Monitorul Oficial".ebacalaureat.ro

Drept de veto absolut – Este o prerogativӑ, un privilegiu acordat domnitorului/regelui Rpmâniei prin Constituţia din 1866. Prin acest drept, monarhul putea preveni orice proiect de lege de la aplicare. Dreptul nu a fost folosit, fapt care ne înreptӑţeşte sӑ îl considerӑm pe Carol I un monarh moderat, un garant al democraţiei în România de la cumpӑna secolelor XIX-XX. Dreptul de veto absolut a fost eliminat prin Constituţia din 1923, care sporeşte astfel puterile Parlamentului. În prezent, preşedintele României are drept de veto limitat, dupӑ cum a avut şi monarhul în perioada interbelicӑ.

Sancţionarea legii – În monarhie, este semnӑtura prin care monarhul acceptӑ şi promulgӑ un proiect de lege adoptat de Parlament

Interpelare – Drept al membrilor parlamentului de a adresa întrebӑri miniştrilor, ca mӑsurӑ pentru verificarea eficienţei guvernului în aplicarea legilor. Interpelӑrile vizeazӑ regulamentele, metodologiile şi hotӑrârile guvernului cu privire la executarea legilor.

Votde blam –Numit şi vot de neîncredere (în România monarhicӑ)sau moţiune de cenzurӑ (înRomânia republicanӑ) este votul camarelor reunite ale Parlamentului pentru retragerea mandatului unui guvern; prin acest vot se exercitӑ rӑspunderea politicӑ a guvernului faţӑ de Parlamentul care l-a învestit iniţial cu puterea executivului.

Constituţionalitate – Calitatea oricӑrei legi sau norme publice de a fi conformӑ cu litera şi spiritul legii fundamentate, a constituţiei; actualmente, în România, Curtea Constituţionalӑ este forul juridic învestit cu atribuţia de a verifica constituţionalitatea legilor, prin autosesizare sau prin sesizare venitӑ din partea unor terţe pӑrţi.

"Garantarea" vs. "ocrotirea" proprietӑţii private şi restituirea proprietӑţilor confiscate în comunism – Constituţiile democratice considerӑ proprietatea privatӑ "sacrӑ şi inviolabilӑ" şi prevӑd garantarea dreptului la proprietate. Aceastӑ formulӑ atrage dupӑ sine necesitatea ca, în caz cӑ proprietatea este naţionalizatӑ sau rechiziţionatӑ de stat, sau distrusӑ de calamitӑţi naturale, sӑ existe despӑgubiri alocate de stat în contravaloarea proprietӑţii. Constituţiile comuniste au preferat formula "ocrotirea proprietӑţii", aceasta neavând sensul juridic al "garantӑrii proprietӑţii" şi legitimând naţionalizarea şi colectivizarea desfӑşurate la sfârşitul anilor '40, fӑrӑ despӑgubiri. Dupӑ revenirea la democraţie în 1990 termenii au fost îndelung dezbӑtuţi de politicieni şi jurişti, mulţi acuzând Constituţia din 1991 pentru pӑstrarea termenului "ocrotire", care a fost înlocuit cu termenul "garantare"abia prin modificarea constituţionalӑ din 2003. Prima lege post-comunistӑ care definea statutul caselor naţionalizate dupӑ instaurarea guvernului comunist al lui petru Groza din 6 martie 1945 a fost promulgatӑ în 1995. Legea privind restituirea proprietӑţilor agricole sau forestiere a fost adoptatӑ în anul 2000. Legea prin care foştii proprietari de locuinţe care nu au putut fi despӑgubiţi prin restituirea în naturӑ a locuinţelor vor primi despӑgubiri în bani (un total de 8 miliarde euro conform estimӑrilor guvernului) a fost îndelung discutatӑ şi a suferit multe modificӑri şi întârzieri în aplicare, ultima variantӑ datând din 2013.

Tipuri de vot pentru alegerea reprezentanţilor românilor – În prezent, în România, alegerile sunt organizate pe baza Constituţiei şi a Legii electorale de cӑtre Autoritatea Electoralӑ Permanentӑ şi de cӑtre Biroul Electoral Central ales special pe durata alegerilor.

Din punct de vedere electoral, România esteîmpӑrţitӑ în unitӑţi numite circumscripţii electorale, care se suprapunjudeţelor ţӑrii, inclusiv Municipiului Bucureşti, la care se adaugӑ ocircumscripţie pentru românii domiciliaţi în strӑinӑtate. Votul pentruParlament şi pentru alegerile consiliilor locale este un vot cu mai mulţicâştigӑtori, în timp ce votul pentru preşedinte şi pentru primari ori pentru preşedinţii consiliilor judeţene este un vot cu un singur câştigӑtor dintre mai mulţi candidaţi.

Votul cu un singur câştigӑtor se decide prin pluralitate simplӑ, adicӑ cine are mai multe voturi câştigӑ funcţia pusӑ în joc; în cazul alegerii preşedintelui votul are douӑ tururi (se vorbeşte de "primul tur de scrutin" şi "al doilea tur de scrutin"), în al doilea tur de scrutin intrând numai primii doi clasaţi în primul tur; acest al doilea tur de mai numeşte balotaj (alegere între doi).

În ceea ce priveşte votul cu mai mulţi câştigӑtori, niciun partid sau candidat independent nu poate avea acces în instituţia publicӑ reprezentativӑ dacӑ nu atinge pragul electoral de 5%, mӑsurӑ menitӑ sӑ asigure redistribuirea voturilor candidaţilor care nu întrunesc 5% ("voturi irosite") proporţional cӑtre partidele care au peste 5%. Mӑsura pragului electoral este restrictivӑ, nedemocraticӑ, în comparaţie cu alte state care nu impun un prag electoral.

Pentru Parlamentul României se organizeazӑ o singurӑ zi electoralӑ, iar pentru alegerea câştigӑtorilor votul este mixt, în sensul cӑ foloseşte atât votul prin pluralitate simplӑ (uninominal) pe colegii electorale pentru jumӑtate dintre parlamentari, cât şi votul proporţional exprimat la nivel naţional pentru fiecare partid, pentru cealaltӑ jumӑtate din parlamentari. Un colegiu electoral este uninominal şi reprezintӑ o parte a unei circumscripţii electorale, fiind delimitat astfel încât norma de reprezentare sӑ fie de un deputat la 70.000 de locuitori şi de un senator la 160.000 de locuitori. Distribuirea voturilor se face astfel: candidatul care câştigӑ mai multe voturi în colegiul uninominal este câştigӑtor, iar urmӑtorii admişi în Parlament din fiecare colegiu sunt selectaţi de pe listele de candidaţi ale partidelor, în ordinea înscrierii în listӑ, în funcţie de procentele câştigate de partide la nivel naţional. Dupӑ alegerile din 2012 România are 176 de senatori şi 412 deputaţi.

Scopul votului mixt este sӑ asigure reprezentativitatea şi caracterul democratic al alegerilor, astfel ca principiul puterii majoritӑţii sӑ fie egal respectat cu principiul pluralitӑţii de voturi la nivel local, şi ca cetӑţenii sӑ poatӑ controla mai eficient candidatul ales.


4. Autonomii locale

Autonomii locale şi instituţii centrale

Vocabular

Autonomie = Calitatea unei unitӑţi administrativ-teritoriale (oraş, regiune, ţarӑ) de a se fi liber, auto-guverna, de a lua singurӑ decizii în problemele interne; prin comparaţie, o persoanӑ este autonomӑ atunci când nu depinde în luarea deciziilor şi în acţiunile sale de o altӑ persoanӑ.

Autonomii locale (obşti sӑteşti, cnezate, voievodate, jupanate etc.) = În spaţiul românesc, în evul mediu, autonomiile locale erau obştile sӑteşti care s-au reunit în cnezate şi voievodate, conduse de cnezi şi, respectiv, voievozi.

Evoluţia autonomiilor locale din Transilvania = Ocuparea Transilvaniei de Ungaria, finalizatӑ în secolul al XII-lea, a adus transformӑri semnificative statutului unitӑţilor teritorial-administrative de aici: întreaga Transilvanie a devenit în secolul al XII-lea principat sub conducerea unui principe, dar a revenit la statutul de voievodat, în acelaşi secol, probabil datoritӑ presiunii voievozilor locali; în plus colonizarea maghiarilor, secuilor, saşilor şi a ordinelor militare şi cӑlugӑreşti (secolele XI-XIII) a dus la crearea de noi unitӑţi teritoriale cu autonomie: comitate, scaune, mӑnӑstiri, burguri, care au coexistat o vreme cu ţӑrile românilor. Din secolul al XIII-lea, ţӑrile au fost treptat transformate în districte, iar voievozii românii de aici şi-au pierdut autonomia, dreptul lor de a se auto-guverna fiind acordat numai saşilor (ca în regiunea Braşov, Fӑgӑraş, Sibiu, Bistriţa). Din secolul al XVI-lea au apӑrut universitӑţile, care beneficiau de autonomie (Braşovul).

"Ţӑrile" sau "vlahiile" = Aceste cnezate sunt numite în tradiţia localӑ "ţӑri" de la latinescul terrae sau cu termenul etnic "vlahie", adicӑ ţarӑ româneascӑ. Originea slavӑ a termenilor cneaz şi voievod aratӑ cӑ mulţi dintre şefii autonomiilor locale erau de origine etnicӑ slavӑ, în schimb majoritatea populaţiei locuitoare în aceste ţӑri era vorbitoare a limbii de origine romanicӑ (limba românӑ). Toate aceste cnezate şi voievodate aveau libertate în luarea deciziilor interne (autonomie internӑ) şi externe (autonomie externӑ sau independenţӑ). Sinonime ale termenului cnez sunt"jude" şi "jupan".

Cronicile medievale din secolele IX-XIII menţioneazӑ numeroase asemenea ţӑri ale vlahilor cu autonomie localӑ = "ţara necunoscutӑ ce-i zic Balak", amintitӑ de Geografia armeanului Moise Chorenati (sec. IX), situatӑ undeva în Moldova; ţara berladnicilor în corespondenţa regelui Ungariei Andrei al II-lea (sec. XIII), situatӑ în sudul Moldovei; ţara volohovenilor în Cronica lui Nestor (sau Cronica ruseascӑ, sec. XIII), din nordul Basarabiei voievodatele lui Gelu, Glad, Menumorut, Gyla şi Ahtum, în Transilvania, Banat şi Crişana, amintiţi de cronicile maghiare Gesta Hungarorum a lui Anonymus (sec. XII – despre primii trei voievozi) şi Gesta Hunorum et Hungarorum a lui Simon de Keza (sec. XIII), precum şi în Legenda Sfântului Gerard (sec. XI – despre ultimii doi voievozi) în postura de apӑrӑtori ai Transilvaniei contra expansiunii Ungariei de la anii 900 (primii trei voievozi) şi 1000 (ultimii doi); "pӑdurea slavilor şi a valahilor" – situatӑ în ţara Fӑgӑraşului, ultimul teritoriu liber al românilor din Transilvania, menţionatӑ în diploma Andreanum a regelui ungariei Andrei II (1224), care acordӑ saşilor colonizaţi aici drepturi egale cu românii autohtoni; voievodatele lui Litovoi şi Seneslau, situate în ţara Haţegului, respectiv ţara Bârsei, şi cnezatele lui Ioan şi Fracaş, situate între Jiu şi Olt, menţionate de Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247), document prin care regele Bela IV al Ungariei acordӑ sus numiţior cavaleri colonizaţi în sudul Carpaţilor, cele douӑ cnezate precum şi ţara Severinului; jupanatele lui Tatos, Satza, Sestlav şi Pudilӑ, menţionate în Doborgea de epopeea Alexiada a prinţesei bizantine Ana Comnena (sec. XI).

Formaţiuni pre-statale româneşti = Din punct de vedere istoric, aceste autonomii locale joacӑ rolul de formaţiuni pre-statale, din unirea cӑrora vor rezulta statele medievale româneşti Dobrogea, Moldova şi Ţara Româneascӑ în secolul al XIV-lea. Deosebirea dintre stat şi formaţiunile pre-statale este accea cӑ cele din urmӑ nu beneficiazӑ nici de scriere şi legi scrise, nici de instituţii centrale, nici de capitalӑ sau graniţe clar delimitate; în schimb ele au autonomie manifestatӑ pe mai multe planuri.

Cracateristicile (asemӑnӑrile) autonomiilor locale = Cnezatele deţin putere sau autonomie legislativӑ (iau decizii politice), putere juiridicӑ (judecӑ potrivit cutumei), putere economicӑ (impun taxe intene şi vamale, organizeazӑ agricultura), putere funciarӑ (împart pӑmânturile membrilor obştilor); în plus, voievodatele se caracterizeazӑ prin putere militarӑ, voievodul fiind conducӑtor al oştirii cnezatelor unificate.

Primul stat medieval al românilor (vlahilor sud-dunӑreni) = A fost întemeiat la sudul Dunӑrii în 1185, de cӑtre vlahi şi bulgari, rӑsculaţi contra fiscalitӑţii Imperiului Bizantin. Acest stat s-a numit Ţaratul Vlaho-Bulgar, condus de dinastia Asӑneştilor (fraţii Petru şi Asan); la începutul secolului XIII, Ioniţӑ Caloianul, conducӑtorul Ţaratului, a trecut statul la cotolicism.

Descӑlecat -= Termenul sugereazӑ întemeiereastatelor medievale extracarpatice(Moldova şi Ţara Româneascӑ) prin aportul unor voievozi români veniţi de peste munţi, din Transilvania, din cauza pierderii autonomiei locale de care beneficiaserӑ pânӑ la conflictul lor cu regele Ungariei, care desfiinţeazӑ dreptul la autonomie al românilor în secolele XIII-XIV.

Instituţiile centrale ale statului medieval românesc = Domnia, Biserica (mitropolia), sfatul domnesc, oastea cea micӑ (boierii), oastea cea mare (boierii şi ţӑranii liberi), adunarea ţӑrii (aceeaşi structurӑ ca oastea cea mare).

Atribuţiile domnului = Legislativӑ, juridicӑ, economicӑ, funciarӑ, militarӑ. Spre deosebire de un cneaz, domnitorul întemeiazӑ o capitalӑ stabilӑ unde organizeazӑ o cancelarie domneascӑ sub consducerea unui mare boier cu dregӑtoria de logofӑt, pentru a scrie actele domniei (în grafia chirilicӑ şi pe limba slavonӑ). În plus, domnitorul este considerat unsul lui Dumnezeu ("Io") şi stabileşte relaţii diplomatice oficiale (scrise) cu statele vecine de la care primeşte dreptul de a bate monedӑ dupӑ modelul care circulӑ în acele state.ebacalaureat.ro

Atribuţia funciarӑ a domniei = Aceasta este o trӑsӑturӑ care diferenţiazӑ monarhia medievalӑ româneascӑ (statul domnesc) de monarhia centralizatӑ din occident. Dacӑ în occident monarhul care centralizeazӑ (uneşte sub autoritatea sa) pӑmânturile feudale numeşte la conducerea lor noi şefi locali, care îi sunt credincioşi regelui, în ţӑrile române domnitorul obţine şi menţine unitatea cnezatelor şi voievodatelor locale prin înţelegerea cu boierii locali, care îi acordӑ puterea cu condiţia confirmӑrii dreptului lor asupra pӑmântului.

Conflictul dintre boieri şi domni = Boierii susţin adesea pretendenţi diferiţi la domnie, în virtutea caracterului electiv al domniei, preferându-i pe acei fii de domnitor care erau mai uşor controlabili, sau care erau pe placul Imperiului Otoman. Din cauza acestor pretendenţi multipli la domnie izbucnesc rӑzboaie între facţiunile boiereşti. Domnitorul urcat la tron pornea apoi o politicӑ antiboiereascӑ soldatӑ adesea cu uciderea opozanţilor (cum au fӑcut Vlad Ţepeş sau Alexandru Lӑpuşneanu). Din acest motiv domnitorii au recurs la sprijinul boierimii mici şi mijlocii, pentru a evita aducerea la curte a boierimii mari, şi au încercat sӑ instaureze un stat domnesc (adicӑ cu domn autoritar) în detrimentul statului boieresc (în care domnul sӑ fie dominat de marea boierime).

Moştenirea bizantinӑ a statelor medievale româneşti = Aceasta se referӑ la crearea instituţiilor politice, militare, bisericeşti şi culturale centrale din statele medievale româneşti dupӑ modelul instituţiilor din Imperiul Bizantin, considerat patron spiritual şi aliat al Ţӑrilor Române: astfel, în plan politic, titlul de "domn singur stӑpânitor" este echivalentul românesc al titlului de "împӑrat autocrator", originea divinӑ a domniei este subliniatӑ de particula "IO", care apare şi în titulatura împӑratului bizantin; în plan bisericesc, mitropolitul este supus Patriarhului de la Constantinopol, şi, ca şi acesta, participӑ la încoronarea şi la mirungerea suveranului şi este cel mai important om de stat dupӑ domnitor, deţinând şefia sfatului domnesc; în plan militar, oastea este condusӑ de boierii locali deţinӑtori de moşii, care la nevoie strâng la luptӑ oastea cӑlӑreţilor şi oastea de ţӑrani, dupӑ aceeaşi ierarhie ca în Imperuiul Bizantin; în plan cultural, limba oficialӑ în care sunt scrise documentele domneşti şi în care sunt oficiate slujbele bisericeşti este limba slavonӑ, folositӑ de primii slavi ortodocşi (ţarul bulgar Boris din secolul al IX-lea), iar grafia oficialӑ este cea chirilicӑ, creatӑ de cӑrturarii bizantini Chiril şi Metodie pentru bulgari în secolul al IX-lea de asemenea. Moştenirea bizantinӑ din statele româneşti se explicӑ prin refuzul voievozilor români din Moldova şi Ţara Româneascӑ de a prelua modelul instituţional, bisericesc şi cultural al Ungariei (principatul, catolicismul, grafia latinӑ), pentru a nu da prilejul Ungariei de a tranforma ţӑrile române în provincii ale sale.

Capitulaţiile = Sunt tratatele oficiale dintresultani şi domnitorii români din secolele XIV-XVI, prin care erau reglementateraporturile dintre Imperiul Otoman – ca putere suzeranӑ, şi Ţӑrile Române – castate vasale. Prin Capituilaţiistatele româneşti vasale intrau în Casa Pӑcii, plӑtind tribut şi renunţând laautonomia externӑ, primind în schimb garanţii privind autonomia internӑ. Capitulaţiiole au fost grav încӑlacate prin amestecul Porţii în autonomia internӑ a ţӑrilor române începând cu secolul al XVII-lea (de exemplu, numirea la domnia Moldovei a lui Dumitraşcu Cantacuzino, în 1673) şi culminând prin instaurarea domniilor fanariote în secolul al XVIII-lea.

Suzeranitate şi vasalitate = Termenii sunt folosiţi în limbaj politic şi diplomatic şi desemneazӑ supunerea statului vasal de cӑtre un altul suzeran, care percepe tribut şi îşi impune propria politicӑ externӑ asupra statului vasal. Astfel, Valahia şi Moldova au fost vasale Imperiului Bizantin şi Ungariei (în secolele XIV-XV), dar şi Poloniei (în cazul Moldovei în secolele XIV-XV), şi apoi Imperiului Otoman, în toatӑ perioada de la 1415 (Valahia), respectiv 1456 (Moldova) şi pânӑ la câştigarea independenţei de stat absolute faţӑ de otomani în 1878. Transilvania a fost vasalӑ Ungariei din secolul XII pânӑ la 1541, când a devenit Principat autonom sub suzeranitate otomanӑ. Astfel, timp de 150 de ani, pânӑ la ocuparea Transilvaniei de cӑtre Austria prin diploma leopoldinӑ din 1691, toate cele trei state medievale româneşti au avut un statut internaţional similar (vasale Imperiului Otoman), fapt care a grӑbit formarea unei conştiinţe a unitӑţii româneşti, înfӑptuitӑ însӑ, în condiţii favorabile, abia la 1918.

Raialele = teritorii şi persoane supuseImperiului Otoman, deci fӑӑ autonomie internӑ; din teritoriile româneştiurmӑtoarele au fost raiale turceşti: Turnu şi Giurgiu (1415), Chilia şi Cetatea Albӑ (1484), Tighina (1532), Brӑila (1540), Hotin (1673).

Paşalâc = Provincie a Imperiului Otoman, îmӑrţitӑ în sangeacuri şi raiale. Sub acest statut au intrat şi Bulgaria (1396) şi Serbia (1521) şi chiar Ungaria (1541), dar şi douӑ teritorii româneşti – Paşalâcul Timişoarei (1552) şi Paşalâcul Oradei (1660). Dacӑ Bulgaria şi Serbia s-au eliberat abia în secolele XIX-XX, Ungaria, banatul şi Crişana au devenit Habsburgice încӑ de la finele secolului XVII (Ungaria şi Oradea) sau început de secol XVIII (Banatul).

Domniile fanariote = Reprezintӑ o formulӑ politico-instituţionalӑ de organizare a Ţӑrilor Române sub dominaţia otomanӑ, pentru un control strict al acestor state vasale, menţinutӑ din anii 1711 (Moldova)/ 1726 (Valahia) şi pânӑ în anul 1822. Prin acest sistem de dominaţie creat de Poartӑ, Ţӑrile Române şi-au pierdut autonomia internӑ, fӑrӑ a fi declarate provincii otomane, în schimb domnii erau recrutaţi din familiile greceşti din cartierul Fanar din Constantinopol şi numiţi direct de sultan, în schimbul unor plӑţi oficiale (pescheşuri, mucareruri) scoase la licitaţie. Cracteristicile domniilor fanarioate sunt: exploatarea fiscalӑ excesivӑ Principatelor române, înlocuirea domnitorilor şi a dregӑtorilor pӑmânteni (români) cu domni/boieri greci, desfiinţarea oastei româneşti şi a sfatului domnesc.

Cauze:

Invaziile popoarelor migratoare care s-au succedat pe teritoriul țării noastreTendințele expansioniste ale regalității maghiare și ale Imperiului BizantinPresiunea Hoardei de Aur care a limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic.

Existența formațiunilor prestatale românești

Primele formațiuni prestatale românești:

Au avut la bază obștile sătești care au evoluat din obștile gentilice (ce aveau la bază legăturile de rudenie dintre membrii obștii)Treptat, obștile au căpătat un caracter teritorial, fiind conduse de cnezi sau juzi.

Obștile sătești s-au grupat în uniuni de obști, autonomii locale numite de Nicolae Iorga "romanii populare" și care purtau diferite denumiri: codri, țări, ocoale, câmpuri etc.Locuitorii acestora au fost consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi, blachi, ulaki.

Formațiuni prestatale românești (sec. IX-XIII)

Transilvania

Cele mai vechi formațiuni politice prestatale au fost semnalate în interiorul arcului carpatic, despre care vorbește cronicarul Anonymus în Gesta Hungarorum ("Faptele ungurilor"):

Voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu centrul la BihareaVoievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la CuvinVoievodatul lui Gelu, în Podișul Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca

Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la jumătatea sec. XI, a două voievodate românești, care au opus rezistență expansiunii maghiare:

Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la MorisenaVoievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia)

Cronica lui Nestor (sec. XII) confirmă existența românilor și a slavilor la venirea ungurilor în Pannonia.

Țara Românească (la sud de Carpați)

Diploma cavalerilor Ioaniți din 1247 amintește formațiuni prestatale românești:

Țara Severinului, în estul Banatului și vestul OltenieiCnezatul lui Ioan, în sudul OltenieiCnezatul lui Farcaș, în nordul OltenieiVoievodatul lui Litovoi, între Olt și JiuVoievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului

Moldova (la est de Carpați)

Izvoarele vorbesc despre existența în spațiul est-carpatic a numeroase formațiuni politice:

Țara SipenițiuluiCodrii CosminuluiCodrii OrheiuluiCodrii LăpușneiCâmpul lui DragoșOcoale (în Câmpulung, Vrancea)

Dobrogea (între Dunăre și mare)

– sec. X – conducători ai unor formațiuni politice atestați de sursele arheologice:

Jupan Dimitrie (în localitatea Mircea-vodă)Jupan Gheorghe (complexul de la Basarabi)

– sec. XI – izvorul bizantin Alexiada, scris de Ana Comnena, vorbește despre trei conducători din Dobrogea:

Tatos. în sudul Dobrogei, cu reședința la DristorSatza, în nord-vestul Dobrogei, cu reședința la VicinaSeslav, în nord-estul Dobrogei, cu reședința la Preslav

– sec. XIII – într-o diplomă a țarului bulgar Ioan Asan II (1218-1241), este menționată:

Țara Cavarnei situată între Mangalia și Varna, nucleu al viitorului stat.

Formarea statului medieval Transilvania

A avut loc în două etape:

Etapa voievodatelor românești, care s-au opus înaintării maghiarilor în zonă (sec. IX-XI)Etapa cuceririi maghiare a Transilvaniei (sec. XI-XIII)

După crearea regatului Ungariei, prin încoronarea lui Ștefan I (anul 1000) și creștinarea ungurilor în rit catolic, în sec. XI începe cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate (primul fiind Bihorul – 1111) și au încercat să introducă instituții apusene (principatul și episcopii catolice). A fost menționat ca principe al Transilvaniei un demnitar laic, Mercurius, dar în 1176 se revenea la instituția tradițională românească, cea a voievodatului care se bucura de autonomie în cadrul regatului maghiar, voievodul fiind numit de rege (primul voievodmenționat în 1176 – Leustachius). Se mențin, astfel, structurile politice autonome.ebacalaureat.ro

Pentru întărirea stăpânirii maghiare în Transilvaniei, au fost colonizați aici secui, sași, cavaleri din ordinele călugărești (teutoni și ioaniți). Românii, deși majoritari, au fost treptat excluși din viața politică, reprezentată de cele trei națiuni privilegiate: maghiarii, sașii și secuii.

Dacă zonele centrale ale Transilvaniei au fost cuprinse în structurile regalității maghiare, în zonele de margine continuau să existe autonomii românești sub forma "țărilor": Amlașul, Făgărașul, Maramureșul. De aici vor pleca voievozii ce vor juca un rol important în întemeierea statelor românești extracarpatice: Țara Românească și Moldova.

Transilvania își păstrează structura voievodală până în 1541, când devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Ea era condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan.

Formarea statului medieval al Țării Românești

În procesul de unificare teritorială și obținerea independenței se remarcă trei inițiative:

Voievodul Litovoi refuză să mai plătească tribut regelui maghiar Ladislau IV la 1277; Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său Bărbat, este luat prizonier și ulterior răscumpărat. Bărbat recunoaște suzeranitatea maghiară.În 1290 Negru Vodă din Făgăraș trece munții spre sud, creează orașele Câmpulung și Argeș, iar boierimea de peste Olt i se închină. Aceasta este varianta Letopisețului Cantacuzinesc despre întemeierea statului, cunoscută drept "tradiția descălecatului". Ea poate fi explicată istoric prin contribuția demografică și instituțională a Transilvaniei la crearea statului sud-carpatic.Basarab I (1310-1352) întemeiază Țara Românească prin unificarea voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau, pe la 1300.1324 – recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab; lui Basarab i se recunoștea domnia și stăpânirea asupra Banatului de Severin, Olteniei, Munteniei și a unor teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia)1330 – bătălia de la Posada și înfrângerea regelui maghiar Carol Robert de Anjou; cucerirea independenței Țării Românești față de Ungaria

Consolidarea statului s-a realizat prin crearea instituțiilor interne în timpul urmașilor lui Basarab I:

– Nicolae Alexandru (1352-1364)

– Vladislav Vlaicu (1364-1377)

– Radu I (1377-1384)

– Dan I (1384-1386)

Formarea statului medieval al Moldovei

A cunoscut două inițiative:

1352-1353 – regalitatea maghiară formează în nord-vestul Moldovei o marcă de apărare conducă de voievodul Dragoș din Maramureș (descălecatul lui Dragoș)1359 – are loc descălecatul voievodului maramureșan Bogdan care îi alungă pe urmașii lui Dragoș. În 1264-1365, în urma confruntărilor cu regele maghiar Ludovic de Anjou, Bogdan obține independența Moldovei.

Consolidarea instituțională și teritorială a statului moldovean s-a realizat în timpul urmașilor lui Bogdan:

– Lațcu (1368-1375)

– Petru Mușat (1375-1391)

– Roman I (1391-1394)

– Ștefan I (1394-1399)

Formarea statului medieval al Dobrogei

Nucleul statului dobrogean a fost Țara Cavarnei condusă de:

Balica (1346-1354), care avea centrul la CaliacraDobrotici (1354-1386) – primește din partea bizantinilor titlul de "despot" (1357);

treptat, devine autonom față de Imperiul Bizantin și unifică toate teritoriile Dunăre și Mare întemeind Dobrogea.

Ivanco (1386-1388) – se desprinde bizantini și bate monedă proprie;

participă alături de domnul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), la luptele cu turcii în care își pierde viața.

După moartea lui Ivanco, Dobrogea a intrat în componența Țării Românești până la 1417 sau 1420 când este ocupată de turci (sub stăpânirea cărora a rămas până în 1878).

Instituții centrale în Țările Române

Transilvania

Instituția centrală a fost voievodatul (sec. XII-1541) și, ulterior, principatul (sec. XVI-XIX)

Voievodatul (1176-1541)

Era vasal regelui UngarieiSe bucura de autonomieAvea în frunte un voievod numit de regele maghiarVoievodul avea atribuții judecătorești, militare, administrativeVoievodul era ajutat de un Sfat și de congregațiile nobiliare

Principatul a cunoscut două etape:

Între 1541-1688 – principat autonom sub suzeranitatea imperiului otomanÎntre 1688-1867 – principat integrat imperiului habsburgic

– între 1541-1688 – Transilvania a fost condusă de un principe numit de Dietă și confirmat de sultan

– principele era ajutat de un Sfat, format din 12 membri aleși din rândul națiunilor privilegiate, și din Dieta formată din 150 de reprezentanți ai națiunilor privilegiate

– între 1688-1867 – principat sub stăpânire habsburgică – condus de împărat care avea și titlul de principe

– conducerea propriu-zisă revenea guvernatorului militar care conducea un guberniu care prelua atribuțiile Dietei

Țara Românească și Moldova

XIV – începutul sec. XVIII – instituția centrală a constituit-o domnia.Domnia – reprezentată de domnul țării care avea următoarele atribuții:

administrative – numea dregătorii, acorda privilegii boierilor, stabilea impozitele

judecătorești – reprezenta instanța supremă în stat

legislative – adopta acte legislative

diplomatice – semna tratate, declara război și încheia pace

militare – comanda armata (mare voievod)

Domnul era ajutat de:

Sfatul domnesc – alcătuit din dregători (boieri cu funcții), ce aveau atribuții politice, administrative și judecătoreștiAdunarea Țării – formată din reprezentanți ai stărilor privilegiate

– avea rolul de a aproba uneori alegerea domnului, semnarea tratatelor

Domnul: – era socotit stăpânul întregului pământ al țării

– era ales pe baza principiului ereditar-electiv, din dinastia Basarabilor (în Țara Românească) și, respectiv, a Mușatinilor (în Moldova)

Începutul sec. XVIII – sec. XIX

– instituția centrală rămâne domnia, însă în urma instaurării regimului fanariot în Principatele Române, domnul devine un simplu funcționar al Porții, el fiind numit de sultan

– între 1711/1716 – 1821 (perioada fanariotă) domnii nu mai au origine românească, ci provin din cartierul Fanar din Constantinopol; ei plătesc sultanului sume mari de bani pentru a-și cumpăra domnia

– domnii fanarioți instituie sistemul de vindere a dregătoriilor, modalitate prin care își rotunjeau veniturile

– au fost și domni fanarioți care au contribuit la modernizarea societății românești prin măsuri în domeniul învățământului, social, juridic: Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea

– revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) a contribuit la îndepărtarea domnilor fanarioți și la revenirea domnilor pământeni.

sursa: Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: teste, București, Booklet, 2015

EVUL MEDIU

AUTONOMII LOCALE:

  • - Transilvania: Voievodatele lui GELU, GLAD, MENUMORUT

(sec. IX)

  • - Țara Românească: Voievodatele lui LITOVOI şi SENESLAU; cnezatele lui IOAN şi FARCAŞ (sec. XIII)

Autonomiile care participă la descălecatul Țarii Românești și Moldovei -> (din Transilvania):

  • - Țara Făgărașului (sec. XIII)
  • - Țara Maramureșului (sec. XIV)

DUBLUL DESCĂLECAT:

  • - Țara Românească: - Radu Negru din Făgăraș (1291)

- Basarab I din Făgăraș (rPosada, 1330)

~ Basarab I din Făgăraș întemeiază dinastia ereditară și electivă în Țara Românească (Basarabii)

  • - Moldova: - Dragoș din Maramureș (1345)

- Bogdan I din Maramureș (1365)

~ Bogdan I din Maramureș întemeiază dinastia în Moldova (Mușatinii)

INSTITUȚIILE CENTRALE ALE STATULUI MEDIEVAL:

  • DOMNIA, ereditară și electivă
  • BISERICA (Mitropolitul)
  • SFATUL DOMNESC
  • OASTEA

~ Acestea consolidează independența țarilor române față de Ungaria și asigură autonomia internă, până la secolul fanariot.

CRUCIADA TÂRZIE (sec. XIV-XVII)

~ lupta antiotomană-pentru autonomie şi independență

Sec. XIV – Mircea Cel Bătrân:

  • Înțelegerea cu Ivanco contra Imperiului Otoman (1386) -> rocupă Dobrogea (1388)
  • Rovine (1394) -> Tratatul de la Brașov cu Ungaria (1395)
  • Cruciada de la Nicopole (1396) -> Țara Românească vasală (1415) -> (Conform Capitulațiilor cu Imperiul Otoman)

Sec. XV – Ștefan Cel Mare:

  • Jurământul de vasalitate față de Polonia (Overchelăuți, 1459) + impune domn fidel al Țarii Românești pe Laiota Basarab prin lupta de la București contra lui Radu cel Frumos (1473)
  • Refuză plata tributului către Imperiul Otoman.
  • Vaslui (1475) -> Tratatul de la Iași cu Ungaria (1475)
  • Războieni (1476) -> Mehmet II fuge din Moldova la venirea lui Matei Corvin -> 1486 reia plata tributului

Sec. XVI – Mihai Viteazul:

  • Aderă la Liga Sfântă (1594) condusă de Austria
  • Atacă garnizoanele otomane de pe Dunăre (1595)
  • Tratatul de la Alba Iulia cu Transilvania (1595)
  • Victoriile de la Calugăreni și Giurgiu (1595)
  • Pacea cu Imperiul Otoman scade tributul (1596)

~ Prin implicarea în relațiile internaționale, contra Imperiului Otoman, țările române își mențin existența și autonomia.

5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

STATUL ROMÂN MODERN

Vocabular

Iluminism = Curent cultural filosofic laic ce îşi propune rӑspândirea ştiinţei prin educaţie şcolarӑ de toate nivelurile, afirmӑ existenţa drepturilor naturale ale omului, revendicӑ spiritul de toleranţӑ şi statul de drept şi separaţia puterilor în politicӑ. Ideile iluminsite au ajuns în Principate prin intermediul unor reviste şi cӑrţi publicate în Franţa în timpul regimului fanariot, aduse de profesori particulari şi secretari ai familiilor boiereşti din secolul XVIII. Printre autorii iluminişti popularizaţi în Principate au fost John Locke, Voltaire, Rousseau.

Lucrӑrile şi memoriile de la Şcoala ardeleanӑ sau Constituţia cӑrvunarӑ din Moldova reflectӑ ecoul românesc al ideilor iluministe.

Greco-catolicism/ Uniaţie/ mişcarea Supplexului = Bisericӑ catolicӑ de rit oriental (ortodox), supusӑ Papei. Crearea ei de cӑtre Habsburgi în Ucraina Transcarpaticӑ (sec. XVI) şi în Transilvania (1698) este justificatӑ de încercarea ocupantului austriac de a atrage o parte a populaţiei româneşti de partea sa, prin acordarea de drepturi civile egale cu ale populaţiei privilegiate (maghiari, saşi, secui), în contextul opoziţiei nobilimii maghiare faţӑ de ocupaţia austriacӑ (rӑzboiul curuţilor, 1703-1711).

Diploma leopoldinӑ din 1699 a acodat drepturi preoţilor ortodocşi trecuţi la greco-catolicism. pe baza acestor drepturi preoţii şi episcopii greco-catolici au demarat o luptӑ civicӑ şi academicӑ pentru drepturile egale ale tuturor românilor cu maghiarii, saşii şi secuii, indiferent de rang social şi credinţӑ, prin petiţii (Supplex) adresate împӑraţilor Austriei din postura oficialӑ de episcopi. Cei mai cunoscuţi episcopi greco-catolici din secolul XVIII sunt Ioan Inochentie Micu Klein, Petru Pavel Aron (fondatorul şcolilor blӑjene unde s-a format Şcoala ardeleanӑ), Ioan Bob.

Memoriu = Cerere însoţitӑ de o listӑ de argumente. Cele mai cunoscute memorii sunt cel al boierilor moldoveni şi munteni de la Focşani (1772) în care cer unirea şi independenţa Principatelor sub premisa transformӑrii lor în stat-tampon între otomani, pe de-o parte, şi ruşi şi austrieci, pe de-altӑ parte; Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae (1792) al şcolii ardelene, Osӑbitul act de numire a suveranului românilor urmat de un proiect de constituţie (1838) al lui Ion Câmpineanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova (1848) al lui Mihail Kogӑlniceanu.

Domn fanariot vs domn pӑmântean = Noţiunea de "domn pӑmântean" scoate în evidenţӑ originea etnicӑ româneascӑ a domnitorilor din dinastiile care au condus Principatele Române înainte de secolul fanariot; solicitarea respectӑrii autonomiei locale a românilor prin memoriile Partidei naţionale boiereşti din secolul XVIII are în vedere printre altele revenirea la domniile pӑmântene.

Plan naţional/ plan democratic = Scopul naţional se împleteşte cu cel democratic mai ales în memoriile (suplicile) din Transilvania, unde se solicitӑ recunoaşterea naţiunii române (plan naţional) şi a egalitӑţii sale cu celelalte naţiuni din Ungaria (plan democratic). În Principate planul naţional este susţinut în memorii de marii boieri care cer autonomia/ independenţa şi unirea Moldovei cu Ţara Româneascӑ. Prin aceste memorii marii boieri doresc revenirea la regimul boieresc specific evului mediu, fӑrӑ a avea în vedere mӑsuri democratice reale. Din secolul al XIX-lea, proiectele democratice sunt susţinute în special de mica boierime (Ionicӑ Tӑutu) şi apoi de burghezia intelectualӑ (Nicolae Bӑlcescu).

Partida naţionalӑ = Cuvântul partidӑ nu trebuie confundat cu acela de partid. Partida este o cooperare spontanӑ, de moment a unor oameni cu viziuni şi scopuri similare (planul naţional), în timp ce partidul are un lider, un sediu, un statut, membrii cotizanţi. Primele partide apar în România lui Carol I – PNL, 1875 şi Partidul Conservator – 1880. Orientarea conservatoare şi cea liberalӑ se disting din timpul discuţiilor despre reforma agrarӑ de la 1848 din Bucureşti, şi politicienii sunt în mod declarat "liberali" (Mihail Kog[lniceanu, Ion I.C. Brӑtianu, C.A. Rosetti etc.) sau "conservatori" (Barbu şi Lascӑr Catargiu).

Garanţia colectivӑ vs. Protectorat rusesc = Pentru a contracara amestecul Porţii în treburile interne ale Principatelor, memoriile boiereşti solicitӑ marilor puteri (Austria, Rusia, Prusia – în secolul XVIII, alӑturi de Franţa, Anglia, Sardinia – în secolul XIX) deschiderea de consulate diplomatice prin care sӑ verifice respectarea de cӑtre Poartӑ a angajamentelor din tratatele internaţionale. Garanţia colectivӑ era în acelaşi timp o mӑsurӑ de limitare a amestecului unilateral al uneia singure dintre marile puteri în autonomia Principatelor. De aceea, protectoratul rusesc inaugurat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a fost vӑzut de partida naţionalӑ boieresacӑ drept un sprijin nesigur în comparaţie cu garanţia colectivӑ. Temerea boierilor români a fost adeveritӑ de desele ocupaţii ruseşti care s-au succedat pânӑ la 1878.

Cӑrvunari (în italianӑ "carbonari") = Societӑţi secrete de revoluţionari din Italia (Regatul Neapolelui) dupӑ 1815 care militau pentru monarhie constituţionalӑ sau chiar republicӑ şi pentru egalitate socialӑ, organzând o revoltӑ anti-absolutistӑ în 1820-1821. Aceasta a fost înfrântӑ de armatele austirce şi franceze ale Sfintei Alianţe. Ecoul eroismului carbonarilor a inspirat radicalismul Constituţiei cӑrvunarilor din Moldiva din 1822 al comisului Ionicӑ Tӑutu – un proiect de monarhie constituţionalӑ bazat pe forţa micii boierimi împotriva absolutismuui marii boierimi. Deşi Tӑutu nu fӑcea parte dintr-o societate secretӑ ca cea din Italia, ideea unor mişcӑri secrete a luat în 1843 forma unei asociaţii precum Frӑţia de la Bucureşti, condusӑ de Nicolae Bӑlcescu şi Christian Tell..

Proiect cu valoare constituţionalӑ (Regulamentul Organic - 1831, Convenţia de la Paris - 1858, Statutul lui Cuza - 1864) = Spre deosebire de proiectele constituţionale ale partidei naţionale din prima jumӑtate a secolului XIX şi de Constituţia din 1866, textele cu valoare constituţionalӑ, primele asemenea texte aplicate în Principate, au fost impuse sau se bazau pe texte elaborate de marile puteri (Rusia, respectiv cele şapte puteri garante reunite la Paris). Spre deosebire de textul Constituţiei din 1866, primele nu aplicӑ complet dorinţele naţionale şi politice ale românilor.

Domnia/ perioada regulamentarӑ = 1831-1859

Program maximal/ minimal = Memoriile şi proiectele constituţionale ale românilor se pot clasifica în funcţie de caraterul lor: a) radicale sau maximale sunt proiectele care cer unirea şi independenţa pe plan naţional (Memoriul de la Focşani din 1772, Actul de Unire şi Independenţӑ al lui Ion Câmpineanu din 1838), sau desfiinţarea clӑcӑşiei/ iobӑgiei fӑrӑ despӑgubiri (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, 1848; Petiţia naţionalӑ de la Blaj. 1848), ori egalitatea tuturor indiferent de starea socialӑ (Proclamaţia de la Islaz, 1848); b) moderate sau minimale sunt programele care cer autonomia Principatelor şi unlele mӑsuri economice (Cererile Norodului Românesc, 1821; Petiţia-Proclamaţie, 1848)

Iobӑgie = Statutul de legare de glie al ţӑranilor români (şi al unor maghiari) din Transilvania, impus prin lege de Ungaria dupӑ rӑscoala lui Gheorghe Doja din 1514; statutul îi înrobea pe ţӑranii români; a fost desfiinţat prin legea din 1785 a împӑratului Iosif II Habsburg (dupӑ rӑscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan) dar s-a menţinut pânӑ dupӑ revoluţia din 1848-1849 din Transilvania, din cauza opoziţiei nobilimii maghiare de a aplica legea imperialӑ. Echivalentul iobӑgiei în Principate era rumânia sau vecinia, la rândul lor desfiinţate de domnul fanariot Constantin Mavrocordat pe la 1750.

Clӑcӑşie = Obligaţia în muncӑ de circa 60 de zile pe an pentru ţӑranii cei mai sӑraci din Principate; a fost desfiinţatӑ prin legea ruralӑ a lui Cuza din august 1864.

Constituirea statului român modern (România)/ Unire formalӑ vs unire deplinӑ/ Dubla alegere / Tactica politicӑ a "faptului împlinit" = Momentul naşterii României moderne a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţӑrii Româneşti din 5 ianuarie 1859 (la Iaşi) şi din 24 ianuarie (la Bucureşti).

Contextul prielnic l-a oferit Pacea de la Paris din 1856 care a propus organizarea de adunӑri ad-hoc pentru consultarea românilor în problema unirii. Deşi marile puteri garante nu au acceptat unirea deplinӑ (Convenţia de la Paris din 1858), formând un stat dualist, o unire formalӑ (doar în domeniul legislativ şi juridic), cu douӑ capitale, doi domni, douӑ guverne şi douӑ adunӑri obşteşti, totuşi unioniştii munteni (Vasile Boerescu) au susţinut alegerea la Bucureşti a aceluiaşi domn care fusese ales cu trei sӑptӑmâni înainte la Iaşi. În felul acesta românii au înţeles cӑ numai tactica "faptului împlinit", prin depӑşirea prevederilor limitative ale prevederilor internaţionale, le poate servi interesele. Realizarea unirii administrative depline de cӑtre Cuza şi recunoaşterea ei internaţionalӑ în decembrie 1861 a fost ultimul act privind constituirea statului român modern.

România va folosi tactica "faptului împlinit" de mai multe ori dupӑ constituirea statului modern, prin abdicarea lui Cuza şi aducerea în ţarӑ a prinţului strӑin Carol I, prin adoptarea Constituţiei din 1866, prin proclamarea independenţei în 1877.

Ad-hoc = din latinӑ, are sensul de "cu acest scop"; Adunӑrile sau divanurile ad-hoc din 1857 au fost, aşadar, adunӑri extraordinare în care românii au fost consultaţi privind intenţia lor de unire.

Adunare democraticӑ = Adunӑrile ad-hoc au fost democtatice pentru cӑ au avut în componenţa lor atât boieri cât şi burghezi cu vederi liberale şi ţӑrani; având în vedere cӑ Adunӑrile obşteşti unicamerale create de Regulamentul Organic dupӑ 1831 aveau în componenţa lor numai mari boieri, adunӑrile ad-hoc din 1857 sunt un pas înainte pe calea democratizӑrii Principatelor.

Reformӑ agrarӑ/ Lovitura de stat a lui Cuza/ Domnia autoritarӑ = Împroprietӑrirea clӑcaşilor pentru ca aceştia sӑ devinӑ ţӑrani liberi a prilejuit cele mai aprinse dezbateri în Adunarea obşteascӑ a Principatelor Unite: conservatorii se opuneau legii pentru cӑ nu doreau sӑ piardӑ forţa de lucru gratuitӑ a ţӑranilor clӑcaşi. Pentru cӑ el susţinea eliberarea clӑcaşilor, Cuza a fӑcut lovitura de stat din 2 mai 1864, prin care dizolva Adunarea şi anunţa noi alegeri, pe baze constituţionale noi: el propune populaţiei sӑ voteze prin referendum (plebiscit) o lege electoralӑ (pӑstra votul censitar, dar permitea sӑ voteze mai mulţi burghezi) şi un Statut dezvoltӑtor al Convenţiei de la Paris, prin care crea Senatul, ca a doua camerӑ a Adunӑrii. Prin noile legi Cuza a inaugurat domnia autoritarӑ, care a promovat reforma agrarӑ, dar i-a atras opoziţia liberalilor. Astfel, în 1866 s-a creat "monstruoasa coaliţie" liberalo-conservatoare care l-a forţat pe Cuza sӑ abdice în favoarea prinţului srӑin.

Monarhie constituţionalӑ vs monarhie parlamentarӑ = Constituţia din 1866 este prima constituţie a românilor votatӑ fӑrӑ amestec strӑin. Ea instituie monarhia consituţionalӑ, ca formӑ intermediarӑ între monarhia domneascӑ (regulamentarӑ) şi cea parlamentarӑ din 1923. În monarhia constituţionalӑ domnul pӑstreazӑ largi prerogative care îi permit sӑ limiteze puterea parlamentului (drept de veto absolut, drept de a dizolva parlamantul). Aceste prerogative vor fi anulate prin Constituţia României Mari din 1923.

Amendament = Modificare sau completare a constituţiei; Constituţia din 1866 a avut patru amendamente: acordarea dreptului de cetӑţenie necreştinilor (1879), proclamarea regatului (1881), unificarea colegiilor electorale ale proprietarilor (1884), votul universal (1917).

CNRC (Transilvania) = Consiliul Naţional Român Central din Transilvania din 1918 era format din 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (PNR – Iuliu Maniu) şi 6 ai Partidului Social Democrat din Transilvania (PSDT - Iosif Jumanca). Aceştia au colaborat pentru organizarea Marii Adunӑri Naţionale de la Alba Iulia din 18 nov./ 1 decembrie 1918, care a hotӑrât unirea Transilvaniei, a Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Vechiul Regat.

Stil vechi/ stil nou (calendarul iulian vs calendarul gregorian) = România a trecut la calendarul gregorian, folosit deja în Transilvania sub ocupaţie austricӑ, în 1919. Astfel, ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie 1919. Pentru istoria românilor de la sfârşitului secolului XVI (când a fost introdus calendarul gregorian) pânӑ în 1919 sunt prezentate douӑ date, prima fiind pe stil vechi/ a doua pe stil nou.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei de la Sibiu = În decembrie 1918, Transilvania a pus condiţii guvernului de la Bucureşti pentru formarea şi pӑstrarea unirii, anume condiţia democratizӑrii depline a statului, prin respectarea statului de drept şi a egalitӑţii în drepturi între toţi locuitorii, indiferent de etnie, religie, rasӑ şi avere. Aşadar, pânӑ la formarea adunӑrii constituante a României Mari din aprilie 1920, la Sibiu a existat un guvern local provizoriu al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu.

Vechiul Regat = Numele României formatӑ sub Cuza, pentru a distinge statul format prin Unirea Moldovei şi Ţӑrii Româneşti de România Mare formatӑ în 1918.

Regim personal al lui Carol II = Între 1939 şi 1940, Carol II a guvernat România prin decrete regale, printr-un regim personal bazat pe Constituţia Carlistӑ din 10 februarie 1938. Prin constituţie Carol II este numit "capul statului" şi deţine întreaga putere de stat în mâinile sale, printr-un regim personal de ispiraţie fascistӑ şi corporatistӑ. Regimul carlist a fost posibil prin eşecul PNL şi PNŢ de a obţine majoritatea parlamentarӑ la alegrile din decembrie 1937. În aceste condiţii, Carol II a recurs la dreptul constituţional (din 1866 şi 1923) de a numi prim-ministrul, alegând partidul plasat pe locul patru la alegeri, cu numai 10% (Partidul Naţional Creştin de extremӑ dreapta al lui Octavian Goga şi A. C. Cuza).

Prin instaurarea regimului personal al lui Carol II, România a întrerupt evoluţia sa democraticӑ pânӑ la cӑderea comunismului în decembrie 1989.

STATUL ROMÂN MODERN:

De la PROIECT POLITIC la realizarea ROMÂNIEI MARI

A doua jumӑtatea a sec XVII: CONTEXTUL TRECERII LA EPOCA MODERNĂ - SPORIREA DOMINAŢIEI OTOMANE

La 1662 otomanii suprimӑ o nouӑ rӑscoalӑ antiotomanӑ în toate cele trei ţӑri române: victoria de la Frӑteşti (1659) a domnului muntean Mihnea III a fost ultima victorie româneascӑ contra otomanilor pânӑ la 1877.

De asemenea, Austria exercitӑ o presiune crescutӑ asupra garaniţelor Imperiului Otoman => Pentru a preveni noi rӑscoale, sultanul experimenteazӑ pentru scurt timp soluţia politicӑ de A NUMI DIRECT ca DOMNITORI ai ţӑrilor române boieri GRECI FANARIOŢI (primul a fost Dumitraşcu Cantacuzino în Moldova în 1673, dupӑ ce domnul Moldovei Ştefan Petriceicu îi ajutӑ pe polonezi în victoria contra otomanilor de la Hotin din 1673). Numirea fanarioţilor însemna încӑlcarea AUTONOMIEI interne de care ţӑrile române beneficiaserӑ în Evul Mediu =>

=> De aceea, pentru a contracara dominaţia otomanӑ, domnitorii pӑmânteni ai Ţӑrii Româneşti - Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu - duc o DIPLOMAŢIE DUPLICITARĂ, plӑtind tribut otomanilor dar cooperând în ascuns şi cu Austria. De exemplu, la asediul otoman Vienei din 1683, Şerban Cantacuzino îi ajutӑ pe austrieci deşi este în tabӑra otomanӑ (trage din tun cu paie în loc de ghiulele şi lasӑ o breşӑ în zona controlatӑ de munteni a încercuirii, pentru aprovizionarea austriecilor ).

Secolul XVIII: DOMNIILE FANARIOTE

Domnitorul Moldovei DIMITRIE CANTEMIR dorea sӑ devinӑ un monarh absolut dupӑ modelul ţarului Rusiei-Petru I cel Mare Romanov.

=> Încheie o alianţӑ cu Petru cel mare al Rusiei la Luţk in 1711 cu scopul înlӑturӑrii suzeranitӑţii otomane, dar moldovenii si ruşii sunt infrânţi la STĂNILEŞTI, pe Prut, in 1711

·=> Otomanii incheie o pace durӑ cu Moldova la Huşi, prin care inaugureaza DOMNIILE FANARIOTE in Moldova (1711). Domnia fanariota a fost instaurata de Imperiul Otoman si in Tara Româneasca în 1716, la doi ani dupӑ mazilirea (executarea) lui CONSTANTIN BRÂNCOVEANU.

Domniile fanariote = regim poitic impus de otomani in Ţӑrile Române (1711-1822) cu scopul de a controla mai strict aceste ţӑri. Domnitorii fanarioţi sunt greci numiţi la conducerea Principatelor direct de sultan în urma scoaterii la licitaţie a funcţiei de domnitor

=> În regimul fanariot este desfiinţatӑ oastea ţӑrii

<=> AUTONOMIA Principatelor este grav afectatӑ în timpul "secolului fanariot".

EPOCA MODERNĂ (1711-1918)

Epoca modernӑ mai este numitӑ „epoca naţiunilor". În istoria românilor ea este împӑrţitӑ in trei etape:

1: 1711-1858: ETAPA PROIECTELOR PARTIDEI NAŢIONALE BOIEREŞTI

A). Sec XVIII: SCHIŢAREA PROIECTULUI NAŢIONAL LA ROMÂNI

În sec. XVIII boierii români, nemulţumiţi cӑ sultanul a impus domni greci (fanarioţi) şi cӑ domii fanarioţi au pus rudele lor greceşti în funcţiile de conducere ale Principatelor (Moldova şi Ţara Româneascӑ), se revoltӑ şi se organizeazӑ intr-o "partida naţionalӑ boiereascӑ". Ei cer respectarea AUTONOMIEI Principatelor, repunerea românilor în drepturile deţinute în Evul mediu sau chiar, mai mult, UNIREA ŞI INDEPENDENŢA deplinӑ a Principatelor faţӑ de turci.

Aceste cereri constituie problema naţionalӑ a românilor, ce apare în secolul XVIII şi continuӑ pânӑ la 1918, când Marea Unire împlineşte planul naţional.

Antecedentele ideii de unitate culturalӑ a românilor se gӑsesc în scrierile cronicarilor umanişti români din sec XVII-XVIII. Planul unirii politice a celor trei ţӑri române s-a intitulat "planul Regatului Daciei" şi a fost iniţiat de principele maghiar al Transilvaniei Gabriel Bethlen în 1627, ca urmare a cuceririi celor trei ţӑri de cӑtre Mihai Vitezul la 1600.

Aceastӑ luptӑ naţionalӑ a românilor este favorizatӑ de douӑ fenomene istorice externe care se petrec în aceeaşi perioadӑ: Criza orientalӑ şi Iluminismul.

Criza orientalӑ

Dupӑ înfrângerea turcilor la ASEDIUL VIENEI din 1683, teritoriul Principatelor devine teatru de rӑzboi pentru luptele din cadrul Crizei orientale. Este vorba de campaniile militare organizate de Rusia şi de Austria pentru a înfrânge Imperiul Otoman si a-i lua pӑmânturile.

Din aceastӑ cauzӑ, Transilvania intrӑ din 1688 sub stӑpânire austriacӑ. Mai multe provincii româneşti sunt ocupate de Austria: Banat (1716), Oltenia (doar între 1718-1738), Bucovina (1775). Rusia ocupӑ şi ea un teritoriu – Basarabia (1812, prin Pacea de la Bucureşti). Integrarea tuturor acestor teritorii într-un singur stat românesc va forma scopul programului naţional al românilor

În contextul acestor rӑzboaie, boierii munteni şi moldoveni din partida naţionalӑ sperӑ cӑ armatele Rusiei şi Austriei vor elibera Principatele de Imperiul Otoman şi vor ajuta ca Principatele sӑ se modernizeze sub garanţia colectivӑ a Marilor Puteri Garante:

· în contextul rӑzboiului ruso-turc din 1768-1774, în timpul negocierilor pentru împӑrţirea Poloniei dintre Austria-Rusia-Prusia, Partida Naţionalӑ din Moldova si Tara Româneasca redacteazӑ "Memoriul de la Focşani (1772)" prin care cer UNIREA şi INDEPENDENŢA PRINCIPATELOR faţӑ de Imperiul Otoman, sub garanţia colectivӑ a Rusiei, Austriei şi Prusiei. => prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774), Rusia obţine PROTECTORATUL asupra Principatelor.

· În TRANSILVANIA, la propunerea ocupantului austriac, unii preoţi ortodocşi acceptӑ sӑ treacӑ la greco—catolicism (1698) => ei încep lupta pentru drepturi egale ale românilor cu maghiarii, saşii şi secuii, numitӑ MIŞCAREA SUPPLEXULUI. Aceasta este lupta naţionalӑ a românilor ardeleni, prin episcopii greco-catolici (Ioan Inochentie Micu Klein – 1744, Ioan Bob - 1792) şi Şcoala Ardeleanӑ (1791 - Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior etc.)

Prin solicitarea EGALITĂŢII, supplexurile sunt totodatӑ proiecte democratice.

B). SEC XVIII-XIX: Iluminismul (reformismul)

şi NAŞTEREA PROIECTULUI DEMOCRATIC LIBERAL LA ROMÂNI

Sub influenţa ILUMINISMULUI occidental, boierii cu vederi liberale din partida naţionalӑ sunt deschişi la DEMOCRATIZAREA ţӑrii. Iluminismul soseşte în Principate prin ideile democratice ale Revoluţiei Franceze (1789) şi ale gândirii politice liberale engleze, care propun reforme sociale şi politice.

PROIECTELE BOIEREŞTI iau forma contractului social (constituţia) din care decurg statul de drept, egalitatea cetӑţenilor în faţa legii indiferent de avere,

respectarea drepturilor naturale ale omului, respectarea drepturilor civile şi SEPARAREA PUTERIOR ÎN STAT:

· 1769 – proiectul de republicӑ a marii boierimi redactat de mitropolitul Gavrilă Callimachi al Moldovei

· 1802 – proiectul de republicӑ a marii boierimi al lui Dumitrache Sturdza (Moldova)

· In timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821), armata de panduri si voluntari (ţӑrani) se declarӑ Adunare a norodului şi redacteazӑ un proiect constituţional numit "Cererile norodului romanesc" (ianuarie 1821) în care propun: adunare legislativӑ democraticӑ, libertatea comerţului şi crearea unei armate naţionale => în 1822 de teama unei noi rӑscoale antiotomane a românilor, otomanii permit REVENIREA DOMNITORILOR PĂMÂNTENI (români), fapt ce reface AUTONOMIA Principatelor =>

· 1822 – proiectul "Constituţia Cӑrvunarӑ" este redactat de comisul Ionicӑ Tӑutu pentru domnitorul pâmântean al Moldovei Ioniţӑ Sandu Sturdza, propunând o monarhie în care domnitorul sӑ fie sub controlul micii boierimi (mult mai numeroasӑ decât marea boierime). Proiectul era bazat direct pe Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetӑţeanului (Franţa, 1789) prin care Revoluţia Francezӑ desfiinţase privilegiile nobilimii. Nu va fi aplicat din cauza opoziţiei marii boierimi.

FALSA AUTONOMIE INTERNĂ REDATĂ PRINCIPATELOR

Autonomia a fost recunoscutӑ oficial de otomani prin Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829. Tratatul prevedea retrocedarea raialelor (cetӑţi ocupate de turci din 1417 - Turnu si Giurgiu şi din 1538 - Brӑila) şi plata unui tribut simbolic => comerţul Principatelor devenea liber. ebacalaureat.ro

Tratatul de la Adrianopol menţine atât SUZERANITATEA ORTOMANĂ cât şi PROTECTORATUL RUSESC asupra Principatelor, prin care Rusia pretindea cӑ apӑra interesele ortodocşilor din Imperiul Otoman, dar în realitate se amesteca în politica internӑ a românilor => Rusia impune in Principate primul document cu rol de constituţie din ţӑrile române numit "REGULAMENTUL ORGANIC" (1831). Acesta prevede structurarea instituţiilor politice dupӑ principiul separӑrii puterilor în stat, aplicat însӑ parţial, nedemocratic:

1) PUTEREA LEGISLATIVĂ - deţinutӑ de o ADUNARE OBŞTEASCĂ unicameralӑ- formatӑ numai din marii boieri;

2) PUTEREA EXECUTIVĂ - deţinutӑ în continuare de domnitor cu puteri nelimitate; se formeazӑ un guvern din mari boieri, Sfatul Ministerial, care însӑ NU este permanent şi are rol pur consultativ;

3) PUTEREA JURIDICĂ – deţinutӑ de curţile de judecata si, pentru prima datӑ la români, de curţile de apel = este cea mai beneficӑ mӑsurӑ adusӑ de Regulament.

=> Boierii cu vederi liberale PRTOTESTEAZĂ CONTRA REGULAMENTULUI ORGANIC pentru cӑ nu respecta autonomia si pentru cӑ oferea putere prea mare domnitorului:

· În 1838, boierul liberal Ion Câmpineanu redacteaza un alt proiect de constituţiecare oferea putere legislativa şi burghezilor; el redacteazӑ şi un Act de unire si independenţӑ a Principatelor, ca reacţie la Actul adiţional al Regulamentului Organic impus de Rusia în 1835, ce nu permitea schimbarea Regulamentului fӑrӑ acordul Rusiei şi Porţii.

REVOLUŢIILE DE LA 1848-1849

Revoluţiile "paşoptiste" din toate cele trei ţӑri române se înscriu într-un context revoluţionar care a cuprins toatӑ Europa (de la Londra la Iaşi) şi reprezintӑ lupta civilӑ a burghezilor şi a boierilor cu vederi liberale împotriva stӑpânirii otomane (în Principate), pentru drepturi egale pentru toţi oamenii, pentru organizarea statului pe principiile democraţiei liberale (separaţia puterilor, respectarea drpturilor omului, guvernarea reprezentativӑ, vot liber). În Transilvania revoluţia românӑ a luat forma unei lupte naţionale pentru drepturile egale ale românilor cu naţiunile privilegiate.

· Cererile revoluţionarilor din 1848 se pot impӑrţi în trei categorii:

a) Probleme politice – egalitate în drepturi indiferent de avere şi religie, guvernare reprezentativӑ, separarea puterilor în stat, votul censitar;

b) Probleme naţionale – dorinţa de unire si independenţӑ (pentru paşoptistii munteni şi moldoveni), recunoaşterea drepturilor egale ale naţiunii române din Transilvania şi a bisericii ortodoxe cu celelalte naţiuni si biserici din Transilvania;

c) Problema socio-economicӑ – împroprietarirea ţӑranilor si desfiinţarea obligaţiilor lor faţӑ de boieri, desfiinţarea privilegiilor boiereşti.

Cererile revoluţionarilor de la 1848 au fost cuprinse în documente program. Printre cele mai radicale (maximale) programe s-au aflat:

1) Proclamaţia de la Islaz din Tara Româneascӑ cititӑ într-o adunare popularӑ pe 9 iunie 1848 (redactatӑ de Ion Heliade Rӑdulescu) – cerea domn ales pe cinci ani din orice stare socialӑ, împroprietӑrirea clӑcaşilor cu despӑgubiri şi emanciparea evreilor;

2) Petiţia naţionalӑ de la Blaj, din Transilvania (redactatӑ de românii ortodocşi şi greco-catolici printre care George Bariţiu) cititӑ într-o adunare naţionalӑ din 3-5 mai 1848 care îi reunea prima datӑ pe ortodocşi cu greco-catolicii, prezidatӑ de episcopii celor douӑ biserici surori ale românilor– cerea şi desfiinţarea iobӑgiei fӑrӑ despӑgubiri;

3) Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova (document scris de Mihail Kogӑlniceanu), publicat la Cernӑuţi în august 1848, ca o completare maximalӑ a primului program revoluţionare din Moldova (Petiţia-Proclamaţie de la Iaşi din martie 1848) – cerea unirea Moldovei cu Tara Româneascӑ si independenţa noului stat, "ca cununa tuturor [cererilor], ca cheia bolţii, fӑrӑ care s-ar prӑbuşi tot edificiul naţional."

Revoluţionarii din Iaşi au fost arestaţi de trupele ruseşti ori au fugit în Transilvania, la câteva zile de la lansarea revoluţiei în martie 1848.

În schimb, la Bucureşti, în iunie-septembrie 1848 a activat un guvern provizoriu condus de Nicolae Bӑlcescu şi I.H. Rӑdulescu, care a trecut la pregӑtirea unor legi democratice. Împroprietӑrirea ţӑranilor clӑcaşi era discutatӑ într-o adunare din care fӑceau parte reprezentanţi ai tuturor stӑrilor sociale – prima adunare democraticӑ din istoria românilor.

În Transilvania, în 1849, revoluţia românilor a fost nevoitӑ sӑ ia forma unui rӑzboi de apӑrare condus de Avram Iancu contra maghiarilor, care doreau sӑ încorporeze Transilvania şi Banatul la un stat independent al Ungariei. Toate revoluţii burgheze române au fost înӑbuşite de armatele Sfintei Alianţe (Rusiai, Austria) şi ale Imperiului Otoman. Astfel, în Principate s-a repus în aplicare Regulamentul Organic, întârziind planul de modernizare pentru mai bine de un deceniu. Doar în Transilvania s-a fӑcut imediat simţit efectul cererilor românilor, prin desfiinţarea deplinӑ a iobӑgiei în 1849.

2: 1859-1862: CONSTITUIREA STATULUI MODERN PRIN MICA UNIRE

A DOUA ETAPĂ a epocii moderne de referӑ chiar la formarea statului modern român. Statul român modern s-a format prin UNIREA PRINCIPATELOR Moldova si Ţara Româneasca în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza (1859-1866).

Unirea Principatelor a fost posibilӑ dupӑ înfrângerea Rusiei in rӑzboiul Crimeei (1853-1856) de o coaliţie a statelor occidentale venite în sprijinul Imperiului Otoman. La PACEA DE LA PARIS in 1856, marile puteri au acceptat sa discute un nou statut internaţional pentru Principatele Române:

- Principatele au fost scoase de sub protectoratul rusesc şi puse sub garanţia colectivӑ a marilor puteri, denumite acum puteri garante (Franţa, Sardinia, Anglia, Prusia, Austria, Rusia si Imperiul Otoman);

- Marile puteri acordӑ Moldovei S Basarabiei, pentru a lua Rusiei controlul asupra gurilor Dunӑrii, navigaţia pe Dunӑre fiind declaratӑ liberӑ;

- Principatele sunt întrebate daca vor sa se uneascӑ =>

=> În 1857 românii din Moldova si Ţara Româneascӑ spun în Adunӑrile ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti cӑ Principatele VOR UNIREA sub conducerea unui PRINŢ STRĂIN dintr-o familie conducӑtoare a Europei şi care sa treacӑ la ortodoxie. Dupӑ adunӑrile pentru împroprietӑrire de la Bucureşti din 1848 Adunӑrile ad-hoc sunt primele adunӑri româneşti organizate democratic: în afara boierilor şi burghezilor, aici sunt prezenţi şi ţӑranii.

=> Marile Puteri au acceptat doar o unire falsӑ, prin CONVENŢIA DE LA PARIS din 1858 = douӑ capitale (Bucureşti si Iaşi), doi domnitori, douӑ guverne, douӑ adunӑri obşteşti (parlamente unicamerale).

· Singurul mod de unificare era legislativ (aceleaşi legi) şi judecӑtoresc (aceeaşi Înaltӑ Curte de Casaţie şi Justiţie cu sediul la Focşani)

· Convenţia de la Paris devine un document cu rol de constituţie a Principatelor, care înlocuieşte Regulamentul Organic.

· Noul stat a primit numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţӑrii Româneşti.

DUBLA ALEGERE A LUI CUZA ŞI RECUNOAŞTEREA UNIRII DEPLINE

În ianuarie 1859 au loc alegerile pentru domnie din Iasi si apoi din Bucuresti, pe baza Convenţiei de la Paris. => Pentru cӑ în Adunarea electivӑ de la Iaşi este ales domnitorul Al. I. Cuza, unioniştii din Adunarea electivӑ din Bucureşti îl propun si obţin alegerea lui Al. I. Cuza domn si la Bucureşti (24 Ianuarie 1859).

Astfel s-a realizat DUBLA ALEGERE a lui Cuza ca domn al Principatelor Unite (Mica Unire).

=> Cuza a realizat imediat unificarea instituţiilor politice şi administrative ale Principatelor.

Puterile garante au fost convinse de cӑtre unioniştii români sӑ accepte Unirea; ultimul stat care acceptӑ Unirea a fost Imperiul Otoman în 1861.

3: 1862-1918: CONSOLIDAREA STATULUI ROMȂN MODERN ŞI DESĂVȂRŞIREA SA PRIN MAREA UNIRE din 1918

A TREIA ETAPĂ a epocii moderne se referӑ la consolidarea statului modern român (1862-1918). Aceastӑ consolidare s-a facut pe plan politic intern prin democratizarea societӑţii si instituţiilor politice, pe plan economic prin stimularea industriei naţionale şi pe plan extern/ naţional prin câştigarea independenţei şi Marea Unire.

În politica internӑ, în 1862-1866, Cuza a dat reformele care au contribuit la consolidarea tânӑrului stat modern român, pe direcţia democratizӑrii:

· Legea electoralӑ (1864) – burghezii primesc dreptul de vot

· Statutul Dezvoltӑtor al Convenţiei de la Paris (1864) – creeazӑ Senatul ca a doua camerӑ a Adunӑrii Obşteşti, pentru mai multӑ susţinere a reformelor

· Reforma agrarӑ (1864) – ţӑranii clӑcaşi devin ţӑrani liberi prin împroprietӑrire cu condiţia ca ei sa plӑteascӑ contravaloarea proprietӑţii primite. În felul acesta a inceput rezolvarea problemei agrare din România. În acelaşi timp, prin reforma agrarӑ, ţӑranii emancipaţi trebuie sӑ plӑteascӑ impozit statului.

· Legea instrucţiunii plublice (1864)– prin care învӑţӑmântul primar a devenit gratuit si obligatoriu.

· CONSTITUŢIA DIN 1866

Actul care consolideazӑ cel mai mult democraţia româneascӑ în sec XIX este Constituţia din 1866.

Criticat pentru autoritarism, Cuza a fost forţat de "monstruoasa coaliţie" liberalo-conservatoare sӑ abdice, pentru a lӑsa locul unui prinţ strӑin, dupӑ dorinţa Adunӑrilor ad-hoc din 1857 => Imediat dupӑ încoronarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (10 mai 1866), Parlamentul României voteaza prima CONSTITUŢIE A ROMȂNIEI (1866) = legea fundamentalӑ a României moderne.

  • Regimul politic este democraţia liberalӑ;
  • Numele oficial al statului este România;
  • Constituţia nu specificӑ NIMIC DESPRE SUZERANITATEA OTOMANĂ;
  • Forma de guvarnӑmânt este monarhia constituţionalӑ;
  • Se aplicӑ separaţia puterilor in stat: domnitorul conduce dar nu guverneazӑ, însemnând cӑ el acceptӑ legile votate în parlament si numeşte un prim-ministru care guverneazӑ cu miniştrii sӑi în locul domnului;
  • Separarea puterilor in stat sporeşte puterea Parlamentului (puterea legislativӑ), numit „Reprezentanţa naţionalӑ", format din douӑ camere: Senat şi Camera Deputaţilor.
  • Proprietatea este declaratӑ „sacrӑ şi inviolabilӑ".

Parlamentul din 1866 a votat degraba aceastӑ Constituţie care preia modelul Constituţiei Belgiei din 1831, pentru a-i cere prinţului strӑin sӑ conducӑ ţara pe principii democratice, constituţionale. Prerogativele constituţionale ale domnitorului îi permiteau acestuia sӑ dizolve parlamentul şi sӑ respingӑ prin veto absolut proiectele de lege ale Parlamentului. Carol I nu a recurs niciodatӑ la aceste prerogative, pe care politicienii liberali le considerau nedemocratice. Singurele agitaţii republicane (contra monarhiei strӑine) s-au produs în august 1870 la Ploieşti, sub conducerea lui Candiano Popescu, mişcare opritӑ imediat de forţele poliţieneşti.

· În 1881, dupӑ ce România devine independentӑ faţӑ de otomani, Parlamentul României proclamӑ REGATUL, oferindu-i lui Carol I titlul de rege. Acesta a fost al doilea amendament adus Constituţiei din 1866, şi a contribuit la consolidarea prestigiului şi independenţei statului modern român.

· În 1917, votul universal şi noua reformӑ agrarӑ au fost decretate de regele Ferdinand în semn de recunoştinţӑ pentru victoriile soldaţilor români de la Mӑrӑşti, Mӑrӑşeşti şi Oituz (iulie-august 1917), acestea fiind ultimele modificӑri ale Constituţiei din 1866.

ÎMPLINIREA IDEALURILOR NAŢIONALE: Independenţa şi Marea Unire

1877-1880: INDEPENDENŢA DE STAT

În politica externӑ România urmӑreşte sӑ împlineascӑ planul sӑu naţional prin CÂŞTIGAREA INDEPENDENŢEI DE STAT ABSOLUTE FAŢĂ DE IMPERIUL OTOMAN:

În contextul REDESCHIDERII CRIZEI ORIENTALE în 1875-1876 prin rӑscoala antiotomanӑ a sârbilor din Bosnia şi a bulgarilor, în aprilie 1877 România semneazӑ Convenţia militarӑ ruso-românӑ ce a permis armatei Rusiei sӑ traverseze teritoriul românesc ca sӑ vinӑ în sprijinul rӑscoalei bulgarilor contra Imperiului Otoman <=> Convenţia are valoarea unui act de independenţӑ, pentru cӑ nu ţine cont de obligaţiile de vasalitate ale României faţӑ de Poartӑ => otomanii bombardeazӑ porturile româneşti de la Dunӑre =>

=> Independenţa României a fost proclamatӑ in Parlamentul României în 9 mai 1877 de ministrul de externe Mihail Kogӑlniceanu. Intervenţia României în rӑzboi a fost solicitatӑ de Rusia dupӑ douӑ luni. Trupele române, conduse de Carol I, îi înfrâng pe turci la Plevna. Acesta a fost primul rӑzboi la care participӑ armata românӑ dupӑ refacerea ei în timpul domniei lui Cuza.

Rӑzboiul ruso-turc din 1877-1878 a avut douӑ pӑci: Pacea ruso-turcӑ de la San Stefano (martie 1878), la care România nu a fost primitӑ, şi pacea internaţionalӑ de la Congresul de la Berlin (iulie 1878), la care a fost primitӑ şi delgaţia României. Congresul de la Berlin a limitat influenţa câştigatӑ de Rusia în Balcani.

Congresul de la Berlin (1878) a hotӑrât sӑ alipeascӑ Dobrogea la România şi sӑ RECUNOASCĂ INDEPENDENŢA României, cu urmӑtoarele CONDIŢII, îndeplinite deplin în 1880:

· România sӑ acorde cetӑţenie românӑ si necreştinilor (astfel în 1879 se produce primul amendament al Constituţiei - modificarea articolului 7 al Constituţiei va fi fӑcutӑ doar formal);

· România sӑ cedeze sudul Basarabiei cӑtre Rusia (în ciuda protestelor premierului Ion C. Brӑtianu)

· România sӑ ofere despӑgubiri (în rate eşalonate pe 50 de ani) firmei germane Stroussberg în contul concesiunii cӑii ferate Mehedinţi-Roman, pe care guvernul român o anulase unilateral în 1871.

CONSOLIDAREA INDEPENDENŢEI

Atitudinea Rusiei faţӑ de România dupӑ rӑzboi a determinat ruptura dintre cele douӑ state pânӑ la primul rӑzboi mondial. Ca o consecinţӑ pentru nerecunoştinţa Rusiei faţӑ de ajutorul dat de România în rӑzboiul din 1877-1878, România se aliazӑ cu Austro-Ungaria şi Germania pentru apӑrarea contra unui eventual atac al Rusiei, intrând, printr-un tratat secret, în TRIPLA ALIANŢĂ (1883).

În 1913, prin intrarea în al doilea rӑzboi balcanic contra Bulgariei, România îşi extinde teritoriul cu sudul Dobrogei (CADRILATERUL), ca mӑsurӑ pentru contracararea presiunii Bulgariei da ocupa toatӑ Dobrogea.

1918-1923: DESĂVÂRŞIREA STATULUI NAŢIONAL-UNITAR ROMÂN

În 1916-1918 România participӑ la PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918) cu scopul "reîntregirii neamului", şi a desӑvârşirii planului naţional. România a ales sprijinirea ANTANTEI (Anglia, Franţa, Rusia), şi nu a Tripei Alianţe pentru cӑ dorea şӑ câştige prin luptӑ teritoriile româneşti stӑpânite de Austro-Ungaria (Bucovina, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat). Dar, din cauza ieşirii Rusiei Sovietice din rӑzboi (1917), şi România a trebuit sӑ semneze o pace separatӑ cu Germania la Buftea în mai 1918 =>

=> MAREA UNIRE a fost realizatӑ pe cale democraticӑ, şi nu militarӑ, prin decizia de unire cu Vechiul Regat exprimatӑ în cadrul unor adunӑri naţionale ale românilor din BASARABIA (în 27 martie 1918), BUCOVINA (28 noiembrie 1918), TRANSILVANIA (1 decembrie 1918).

Unirea nu ar fi avut loc fӑrӑ destrӑmarea imperiilor Austro-Ungaria (Bucovina, Transilvania) si Rusia (Basarabia), din cauza participӑrii lor la Primul Rӑzboi Mondial:

-Rusia a ieşit singurӑ din rӑzboi din cauza loviturii de stat comuniste (bolşevice) din 1917 condusӑ de LENIN => Lenin a permis popoarelor din fostul Imperiu Rus sӑ aleagӑ autonomia, dar sӑ ramânӑ aliate în Federaţia Rusӑ.

-Austro-Ungaria a fost infrântӑ de Antanta, iar popoarele din cadrul ei şi-au proclamat fiecare independenţa (Polonia, Ungaria, Austria, Cehoslovacia), sau au format state mai mari (Regatul Iugoslavia, România Mare). Asemenea Rusiei, Ungaria a devenit dupӑ rӑzboi un stat comunist condus de Bela Kun, care pregӑtea cu bolşevicii ruşi o invadare a României Mari pentru dezmembrarea ei.

Provinciile româneşti au trecut prin etape asemӑnӑtoare în vederea integrӑrii în Vechiul Regat:

1. Basarabia în 1917 şi Bucovina în 1918, asupra cӑrora exercita pretenţii teritoriale Republica Sovieticӑ Ucraina, şi-au proclamat AUTONOMIA în cadrul Rusiei, respectiv al Austro-Ungariei, prin intermediul unor INSTITUŢII CONSTITUITE DEMOCRATIC ale românilor: Congresul Ostaşilor Moldoveni din Basarabia (Chişinӑu, octombrie 1917) şi Adunarea constituantӑ a Bucovieni (Cernӑuţi, octombrie 1918). În aceste adunӑri românii şi-au organizat instituţii de conducere dupӑ principiul DEMOCRATIC al SEPARĂRII PUTERILOR ÎN STAT (legislativӑ, executivӑ, juridicӑ) care vor funcţiona pânӑ la unirea lor cu România.

TRANSILVANIA, care fӑcea parte din Ungaria de la formarea dualismului Austro-Ungaria din1867, s-a confruntat cu refuzul Ungariei de a îi acorda o autonomie deplinӑ. În 12 octombrie 1918, la Oradea, Consiliul Naţional Român Central (CNRC) redacteazӑ DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A NAŢIUNII ROMÂNE din zonele ungureşti şi, în semn de opoziţie faţӑ de comunizarea Ungariei, în noiembrie 1918 pregӑteşte Marea Adunare Naţionalӑ care va hotӑrî unirea cu România.

2. Românii au proclamat UNIREA cu Vechiul Regat, în urmӑtoarele ADUNĂRI:

27 martie/ 9 aprilie 1918: BASARABIA- în Sfatul Ţӑrii (forul legislativ) din Chişinӑu

15/ 28 noiembrie 1918: BUCOVINA - în Congresul General al Etniilor Bucovinei, la Cernӑuţi (adunare extraordinarӑ)

18 noiembrie/ 1 decembrie 1918: TRANSILVANIA – în Marea Adunare Naţionalӑ din Alba Iulia (adunare extraordinarӑ), formatӑ din 1228 delgaţi ai românilor din Ardeal, Maramureş, Crişana, Banat, Partium şi în prezenţa a circa 100 de mii de oameni. În aceeaşi zi, reprezentanţii CNRC (Vasile Goldiş), ai greco-catolicilor (episcopul Iuliu Hossu) şi ortodocşilor (episcopul Miron Cristea) din Transilvania aduc la Bucureşti Actul Unirii.

Românii ardeleni au format la Marea Adunare Naţionalӑ de la Alba Iulia instituţii reprezentative provizorii dupӑ principiul separaţiei puterilor (executivul Transilvaniei a fost Consiliul Dirigent de la Sibiu condus de Iuliu Maniu), care se vor menţine pânӑ la întrunirea Adunӑrii Constituante de la Bucureşti în 1920, ca o condiţie impusӑ guvernului de la Bucureşti pentru angajarea deplinӑ a statului naţional-unitar pe calea democraţiei universale. Deşi Basarabia şi Bucovina susţin acelaşi principiu democratic de organizare a României Mari, aici instituţiile locale nu se pӑstreazӑ dupӑ hotӑrârea de unire.

În acelaşi timp, lideri ai mişcӑrilor naţionale din aceste provincii sunt primiţi în Guvernul de la Bucureşti - Pantelimon Halippa din Basarabia, Iancu Flondor din Bucovina, iar Iuliu Maniu conduce guvernul local provizoriu al Transilvaiei (Consiliul Dirigent de la Sibiu). => Regele FERDINAND acceptӑ unirea acestora cu România prin decrete-regale în sӑptӑmânile urmӑtoare hotӑrârilor de unire, iar primul Parlament al României interbelice, întrunit în 1919, ratificӑ legile pentru recunoaşterea Marii Uniri în 29 decembrie 1919.

Armatele Vechiului Regat contribuie la apӑrarea statului naţional-unitar abia format prin intervenţie împotriva armatelor ruseşti, ucrainene (1918) şi ungureşti (1919). Ba mai mult, la solicitarea Marilor Puteri şi cu ajutorul unor trupe franceze, şi ca o condiţie pentru recunoaşterea internaţionalӑ a Marii Uniri, armetele României intrӑ în Ungaria comunistӑ (Republica Sfaturilor) şi înlocuiesc guvernul comunist al lui Bela Kun (1 august 1919) cu unul social-democrat. =>

=> La Pacea de la Paris din 1919-1920 marile puteri recunosc Marea Unire cu condiţia respectӑrii de cӑtre România a drepturilor minoritӑţilor naţionale, pe baza Statutului Minoritӑţilor redactat la Paris în 1919. Un merit deosebit în campania pentru recunoaşterea Marii Uniri revine reginei Maria "Întregitoarea" care a vizitat în 1919 Parisul şi Londra. Prin intevenţia armatӑ contra ameninţӑrii din Rusia şi Ungaria, România Mare şi-a continuat existenţa pânӑ la rapturile teritoriale din 1940.

CONCLUZIE: Marea Unire s-a realizat pe cale democraticӑ, prin votul românilor şi al altor minoritӑţi din provinciile unite cu România, astfel statul naţional-unitar român neputând fi contestat de Marile Puteri. Marea Unire a contribuit la consolidarea democraţiei în România, pe baza solicitӑrii DREPTURILOR CIVILE ŞI POLITICE PENTRU TOŢI LOCUITORII ROMÂNIEI, INDIFERENT DE ETNIE, RELIGIE, RASĂ SAU AVERE. => CONSTITUŢIA din martie 1923 apӑrӑ libertӑţile democratice ale tuturor cetӑţenilor României Mari.

1919-1939: CONSOLIDAREA SATULUI NAŢIONAL-UNITAR ROMÂN ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1919-1939)

Marea Unire a contribuit la CONSOLIDAREA DEMOCRAŢIEI în România interbelicӑ mulţumitӑ legilor votate in Parlamentul României.

Democratizarea vine ca urmare a condiţiilor privind egalitatea în drepturi dintre români şi minoritӑţile etnice, impuse Bucureştiului de românii din Transilvania şi Bucovina când au fӑcut Unirea în 1918 şi de Marile Puteri victorioase când au redactat "Statutul Minoritӑţilor", la Conferinţa de Pace de la Paris în 1919 =>

Legile democratice au fost:

1) Votul universal (numai pt bӑrbaţi) – 1917 (prin decret-regal)

2) Reforma agrarӑ ( cea mai generoasӑ din toatӑ Europa) – 1919-1920

3) · CONSTITUŢIA DIN 1923

>era cea mai democraticӑ constituţie a României pânӑ atunci

>este model pt constituţia din 1991(constituţia actualӑ)

>minoritӑţile naţionale au drepturi egale cu românii si chiar sunt reprezentate in Parlament (au partide, şcoli proprii), mӑsurӑ nespecificatӑ în Constituţia din 1866

>limiteazӑ puterea regelui si creşte puterea parlamentului ó România este ca forma de guvernӑmânt o MONARHIE PARLAMENTARĂ.

În 1926 ia naştere Partidul Naţional Ţӑrӑnesc, condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, prin fuziunea între Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţӑrӑnesc din Basarabia, care susţin dezvoltarea democraticӑ a României.

1938: REGIMUL AUTORITAR CARLIST

Dupӑ primul rӑzboi mondial, pe fondul sӑrӑciei şi nemulţumirii popoarelor, în Europa se manifestӑ cele douӑ politici extremiste aflate la poli opuşi: comunismul şi fascismul. Acestea se aflӑ în opoziţie deoarece comunismul dorea sӑ impunӑ egalitatea de avere şi drepturi între oameni, în schimb fascismul era conservator, elitist şi naţionalist. URSS dorea dezmembrarea României Mari, consideratӑ în cercurile extremei stângi ale Internaţionalei a III-a de la Moscova (Comintern) stat multinaţional şi imperialist

În plus, Bulgaria, Ungaria, Germania şi Italia erau state revizioniste pentru cӑ doreau revizuirea graniţelor lor hotӑrâte prin Pacea de la Paris => De aceea, Bulgaria si Ungaria se aliazӑ cu Italia fascistӑ (Mussolini) şi Germania nazistӑ (Hitler) care susţin anularea prevederilor tratatelor de Pace de la Paris şi anexarea unor teritorii ale României Mari.

Acestea pun o presiune mare asupra României => REGELE CAROL II (1930-1940) PREIA MODELUL FASCIST (CORPORATIST) al lui Mussolini şi impune un regim personal (1938-1940), pe baza Constituţiei din 1938, care îi permite sӑ guverneze prin decrete-regale şi sӑ scoatӑ partidele şi mişcarea legionarӑ în afara legii. Carol justificӑ mӑsurile pentru apӑrarea graniţelor ţӑrii şi combaterea influenţei comunismului.

Politica autoritarӑ a lui Carol şi sistemul de alianţe defensive ale României se dovedesc incapabile sӑ apere integritatea teritoriului României în noul context mondial. Din cauza participӑrii României la al doilea rӑzboi mondial de partea Germaniei, dupӑ 23 august 1944 URSS va impune comunismul stalinist în România.

6. Romania Postbelica. Stalinism, National Comunism si Disidenta Anticomunistă

Preluarea puterii de catre comunisti 1944-1947: după 23 august 1944, Armata Roșie a URSS a ocupat România, sprijinind PCR (care număra cca 1000 membri) să preia puterea. La Conferința de la Moscova (9 octombrie 1944), numită Acordul Procentajelor, Stalin si Churchill si-au impărtit Europa in sfere de influenta. România a intrat sub influența Moscovei in proportie de 90 % si 10 % a Marii Britanii. Pozitia Marii Britanii si a SUA de a nu se implica in problemele interne ale statelor ocupate de URSS a fost reconfirmata in cadrul Conferintei de la Yalta (februarie 1945). Tratatul de pace de la Paris (1947) obliga România sa plăteasca despagubiri de razboi URSS, ceea ce a accentuat controlul URSS asupra Romaniei.

Cauzele instaurarii cmunismului in România:

- viziunea lui Stalin la sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial, care dorea crearea unor state satelit, cu guverne prietene, care sa adopte modelul stalinist;

- sprijinul acordat de Moscova Partidului Comunist din Romania pentru acapararea puterii, prin intermediul consilierilor sovietici prezenti in tara.

Etapele instaurarii comunismului:

- La 6 martie 1945 a venit la putere guvernul Dr Petru Groza, primul guvern comunist, in care reprezentantii PCR detineau toate ministerelor, impusi de la Moscova, prin intermediul lui Andrei Vâșinski, adjunctul ministrului de externe al URSS. Masuri adoptate de noul guvern: infiintarea SOVROMURILOR (societati mixe româno-sovietice) - desfiintate in 1956, reforma agrara - 1945.

- La 19 noiembrie 1946 au avut loc alegeri care au fost castigate de catre comunisti (Blocul Partidelor Democratice), care au obținut 70% din voturi. In realitate alegerile au fost falsificate, ele fiind castigate cu 70% din voturi de catre PNT.

- La 29 iulie 1947 comunistii au organizat diversiunea (sau inscenarea) de la Tamadau, prin care liderii PNT au fost acuzati de tradare, iar PNT a fost acos in afara legii. Mai multi lideri taranisti care aveau intentia de a pleca in Occident cu un avion particular, au fost prinsi pe aerodromul de la Tămădău, acuzati de spionaj si arestati. In august 1947, PNL s-a autodizolvat.

- La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat sa semneze actul de abdicare si sa paraseasca Romania. In aceeasi zi, prin legea nr. 363, monarhia se desfiinta si se proclama Republica Populara Romana.

Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965):

Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales, in 1948, secretar general al Partidului Muncitoresc Român. In 1948 a fost data o noua Constitutie, care punea bazele reimului comunist. Noul regim a adoptat modelul stalinist in toate domeniile vietii de stat.

In plan economic: Modelul stalinist în plan economic era axat pe lichidarea proprietatii private, industrializare fortata si cooperativizarea agriculturii. La 11 iunie 1948 a fost dată legea nationalizarii principalelor mijloace de productie, potrivit careia peste 1000 de intreprinderi miniere, bancare, industriale si de comert treceau in proprietatea statului. Astfel, se puneau bazele economiei dirijate. Nationalizarea a fost primul pas in procesul de centralizare economica.

Politica de industrializare: Impunerea modelului sovietic a avut drept efect centralizarea economica si planificarea cincinala. In 1950 s-a elaborat primul plan economic anual, iar intre 1951-1955 s-a impus primul plan cincinal. In 1951 s-a introdus distinctia „Erou al muncii socialiste".

Colectivizarea agriculturii: Decizia oficiala s-a luat in 1949, taranimea fiind fortata sa cedeze proprietatile funciare in favoarea statului. Dupa modelul sovietic al colhozurilor, s-au infiintat gospodariile agricole colective, transformate mai tarziu in CAP (Cooperativa Agricola de Productie) si GAS (Gospodariile Agricole de Stat), care s-au transformat in IAS (Intreprinderea Agricola de Stat). Colectivizarea s-a produs in majoritatea cazurilor pe cale violenta, datorita refuzului taranimii de a ceda pamantul. Comunistii au apelat la organele de represiune, justitie, administratie si la un urias sistem de propaganda pentru a convinge taranii. La 27 aprilie 1962 Gh. Gheorghiu Dej anunta oficial incheierea procesului de colectivizare

Stalinismul politic: In februarie 1948 s-a desfasurat congresul de fuziune intre PCR si PSD, formandu-se Partidul Muncitoresc Roman (partid unic). Secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu Dej care a instaurat un regim politic stalinist. Baza juridica a noului regim a fost asigurata de Constitutiile din 1948 si 1952, care desfiintau partidele politice si principiul separarii puterilor in stat. Dupa preluarea puterii, Dej a declansat lupta pentru controlul absolut in partid prin epurarea aparatului de stat. Prima victima a fost Stefan Foris, urmat de Lucretiu Patrascanu, care a fost arestat in 1948, acuzat de tradare, si executat in 1954. In 1952, cu sprijinul lui Stalin, Dej i-a inlaturat pe Ana Pauker, Vasile Luca si Teoharie Georgescu.

La 28 august 1948 s-a organizat „Directia Generala a Securitatii Poporului", care reprezenta un sistem de represiune, fiind politia politica a regimului. In ianuarie 1949 s-a infiintat „Directia Generala a Militiei". Metoda folosita a fost teroarea. S-au infiintat inchisori la Sighet, Aiud, jilava, Pitesti si Gherla. S-au deschis lagare de munca fortata in Delta si Canalul Dunare-Marea Neagra. La Pitesti s-a aplicat reeducarea, obiectivul fiind formarea omului nou, care sa raspunda partidului. Astfel detinutii erau supusi torturilor fizice si psihice. In 1964 a fost dat decret pentru eliberarea detinutilor politici.

In plan cultural: S-a adoptat proletcultismul, curent cultural care se baza pe alianta dintre muncitorime si taranime pentru a se forma o cultura proletara, respingand mostenirea culturala a perioadei democratice. In august 1948 s-a elaborat o noua lege a invatamantului, prin care se introducea manualul unic, limba rusa era obligatorie in scoli, marxism-leninismul devena obiect de studiu in invatamantul secundar. La 14 august 1948 s-a emis legea cultelor, conform careia se desfiinta Biserica Greco-Catolica, iar Biserica Ortodoxa trebuia sa promoveze politica oficiala a statului. In acelasi an Academia Romana s-a transformat in Academia Republicii Populare Romane. Pentru admiterea la facultate s-a introdus ca principiu necesitatea unei origini sanatoase din punct de vedere politic.

Politica externa: In 1949, Romania a devenit membra a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), o alianta economica a statelor comuniste sub conducerea URSS. In 1955, Romania a devenit membra a Tratatului de la Varsovia (alianta militara a statelor comuniste). La moartea lui Stalin, in 1953, s-a produs o relativa distantare fata de Moscova, dorindu-se realizarea unei cai proprii a socialismului. In 1958 URSS si-a retras armata de ocupatie din Romania. In 1964, PMR a lansat „Declaratia din Aprilie", conform careia comunistii romani respingeau subordonarea fata de Moscova, isi proclamau independenta si respingeau modelul stalinist.

Regimul National Comunist (1965-1989): Noul secretar general, Nicolae Ceausescu, a preluat conducerea Romaniei. A fost data Constitutia din 1965 care proclama Republica Socilaista România, iar partidul a revenit la numele de Partidul Comunist Român.

1. Prima etapă a fost Destinderea si destalinizarea (1965-1971), care s-a caracterizat prin:

S-a adoptat o noua constitutie in august 1965, prin care Republica Populara Romana devenea Republica Socialista Romana, iar PMR devenea PCR. La plenarea PCR din 1968, Ceausescu a reabilitat numele fostilor comunisti cazuti victime terorii lui Dej, Stefan Foris si Lucretiu Patrascanu. In invatamant s-a introdus studiul limbii engleze, iar istoria era rescrisa pe baze nationale. Intelectualii au primit dreptul de a merge in strainatate, la diferite simpozioane stiintifice s-au construit locuinte, a crescut numarul de autoturisme, astfel a existat sentimentul de imbunatatire a conditiilor de viata.

Pe de alta parte, Ceausescu si-a consolidat pozitia de lider prin faptul ca in 1967 a devenit presedinte al Consiliului de Stat.

Politica externa: Apogeul popularitatii lui Ceausescu s-a desfasurat in 1968, atunci cand a condamnat interventia militara a URSS si a statelor membre ale Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia. Prin aceasta atitudine Ceausescu castiga simpatia Occidentului, fiind vazut ca principal adversar al Moscovei. Ca urmare, presedintele Frantei Charles de Gaulle a vizitat Romania in 1968, presedintele SUA Richard Nixon a vizitat Romania in 1969, iar presedintele G. Ford in 1974. Astfel, Romania isi proclama independenta fata de URSS, Ceausescu consolidandu-si pozitia interna. Romania semna acorduri cu organizatii economice internationale (Banca Mondiala si FMI).


2. Etapa regimului personal (1971-1989): In 1971 Nicolae Ceausescu a realizat o vizita in China si Coreea de Nord, iar la intoarcerea in tara a lansat „Tezele din iulie", prin care inaugura revolutia culturala. Prin aceasta se intelege promovarea exagerata a cultului personalitatii si impunerea unui regim de dictatura personala. Ceausescu a instaurat asa numitul socialism dinastic, caracterizat prin:

Concentrarea puterii in mainile familiei Ceasusescu; Restrangerea drepturilor cetatenilor; Accentuarea cenzurii.

In 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, Ceausescu a devenit primul presedinte al statului. De asemenea, a lansat „Programul partidului" care instaura ca obiectiv realizarea unei societati socialiste multilateral dezvoltate si formarea unui om nou, executant fidel al politicilor partidului. La acelasi congres, Elena Ceausescu a devenit al doilea om politic in stat. S-a introdus sistemul rotirii cadrelor, astfel ca sistemul comunist a inlaturat orice rival.

In plan economic: Dupa 1971 s-a continuat industrializarea fortata si au fost initiate constructii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriase (Canalul Dunare-Marea Neagra, Transfagaraseanul, Metroul, Casa Poporului). Acestea au determinat cresterea datoriei externe la 11 miliarde de dolari. Ceausescu s-a angajat sa restituie integral sumele imprumutate si, la recomandarea FMI, a limitat importurile si a crescut exporturile.

Ambitia lui Ceausescu de a plati datoria externa a avut urmari dramatice asupra populatiei, datorita rationalizarii alimentelor, caldurii, curentului electric, gazelor naturale (anii 80). Ca urmare a acestei politici, s-a introdus rationalizare alimentelor de baza, iar nivelul de viata a scazut dramatic. La acestea se adauga incalcarea sistematica a drepturilor si libertatilor omului si izolarea pe plan international, Ceausescu pierzand simpatia Occidentului. Securitatea veghea intreaga societate, bazandu-se pe o armata de informatori. Inregimentarea politica se realiza de la varste fragede. Copiii din gradinite erau cuprinsi intr-o organizatie politica numita „Soimii Patriei" prin care erau educati in spiritul devotamentului fata de partid si de conducator. La varsta de 7 ani elevii deveneau membrii ai organizatiei Pionierilor. Costumele obligatorii indicau tendinta de anihilare a personalitatii si uniformizarea membrilor societatii. La 14 ani pionierii deveneau „Membrii ai Uniunii Tineretului Comunist", pregatindu-se pentru a deveni oameni noi pe care regimul sa se bazeze.

Regimul comunist a introdus sistematizarea localitatilor, astfel ca multe sate au fost distruse si comasate in centre rurale, iar centrele istorice ale oraselor au fost distruse, fiind construite cartiere de blocuri.

Rezistenta si Disidenta Anticomunista:

In timpul lui Dej, formele de lupta au fost:

- rezistenta din munti (detasamente de barbati inarmati care erau foste cadre militare, fosti legionari, tarani). Exemple: Haiducii Muscelului- grupul fratilor Arnăuțoiu si colonelului Arsenescu din Muscel, grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu din Făgăraș, Sumanele Negre). Au existat femei care sprijineau aceste grupuri (Elisabeta Rizea, Maria Plop). Aceste forme de rezistenta au fost anihilate in 1962.

- revoltele taranilor: taranii s-au opus colectivizarii, au declansat revolte spontane, au distrus sedii de partid (80 000 tarani au fost arestati pentru ca s-au opus colectivizarii)

Forme de represiune: arestarea in inchisorile comuniste, lagare de munca, deportarea

Rezistenta fata de regimul lui Ceausescu:

- Disidentii: In 1977 s-a desfasurat Miscarea Goma", prin care scriitorul Paul Goma a declansat lupta pentru drepturile omului și s-a alaturat miscarii reformatoare din Cehoslovacia, numita „Charta 77". Aceasta reprezenta prima opozitie majora fata de regimul Ceausescu.

- In 1979 preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa a adresat scrisori deschise conducerii statului in care critica politica sociala si culturala a regimului.

- In acelasi an, la Congresul al XII-lea al PCR, Constantin Parvulescu l-a criticat pe Ceausescu.

- Dupa 1980 s-a manifestat puternic si disidenta individuala a intelectualilor, care au trimis scrisori extrem de critice catre posturile de radio occidentale Europa Libera, BBC sau Vocea Americii. Cei mai cunoscuti disidenti au fost Mihai Botez, Ana Blandiana, Mircea Dinescu sau Doina Cornea (lector la Universitatea din Cluj, demisa in 1983, pentru ca in cursurile sale folosea texte filosofice occidentale).

- Greve și mișcari muncitorești: Opozitia s-a manifestat prin greva minerilor din Valea Jiului din august 1977, atunci cand peste 10 mii de mineri de la Mina Lupeni au intrerupt lucrul o saptamana, cerand conditii decente de munca si viata. Muncitorii au reluat lucrul dupa vizita lui Nicolae Ceausescu, dar la scurt timp Securitatea a arestat principalii lideri ai miscarii.

La 15 noiembrie 1987, muncitorii de la unzina „Steagul Rosu" din Brasov au desfasurat o miscare pentru imbunatatirea conditiilor de viata, scandand lozinci anticomuniste (cea mai cunoscuta actiune de protest).

- Disidenta impotriva regimului Ceausescu s-a manifestat si in randul fostilor demnitari comunisti: in 1989, sase membri PCR: Alexandru Barladeanu, Constantin Parvulescu, Silviu Brucan, Corneliu Manescu, Gheorghe Apostol si George Raceanu au formulat „Scrisoarea celor 6", in care criticau aspru regimul Ceausist.

Forme de represiune: controlul Securitatii prin urmarirea fostilor detinuti si anchete, arest la domiciliu, folosirea spitalelor de psihiatrie.

Momentul de inceput al caderii lui Ceausescu l-au reprezentat protestele izbucnite la Timisoara, 16 decembrie 1989. Anterior, majoritatea statelor comuniste din Europa izbutisera sa inlature regimurile prin mijloace pasnice. Acest fapt s-a realizat datorita politicii de destindere si reforme promovata de Mihail Gorbaciov dupa 1985.

Incepute la Timisoara, protestele au continuat in zilele de 21 si 22 decembrie la Bucuresti. La 22 decembrie, Ceausescu a fugit sub presiunea populatiei, puterea fiind luata de un organism provizoriu numit „Frontul Salvarii Nationale" (FSN), condus de Ion Iliescu.

Lui Nicolae Ceausescu si Elenei Ceausescu li s-a intentat un proces in urma caruia au fost condamnati la moarte si executati la 25 decembrie 1989.

Evenimentele din decembrie 1989 au deschis perspectiva democratiei, a sistemului politic pluralist, a revenirii la economia de piata si reintegrarii Romaniei in spatiul politic si cultural european .

Constructia democratiei postdecembriste:

Au reaparut vechile partide istorice (PNL si PNT), dar si alte partide. In plan economic, reformele au urmarit trecerea de la economia centralizata de tip comunist la cea de piata, bazata pe proprietatea privata si libera initiativa. O problema importanta dupa 1989 a fost revenirea la democratie si consolidarea institutiilor statului de drept. Ca urmare in 1991 a fost adoptata noua lege fundamentala, revizuita in 2003, care fixa cadrul legislativ al functionarii statului.

Un alt atribut al democratiei au fost alegerile „libere". In 1990, alegerile parlamentare au fost castigate de FSN (presedinte provizoriu - Ion Iliescu), iar in 1992 aceeasi formatiune numita FDSN castiga alegerile (presedinte Ion Iliescu). In 1996 s-a realizat alternanta la putere, atunci cand Emil Constantinescu a devenit presedinte, iar Conventia Democrata din Romania (CDR) a castigat alegerile parlamentare. In 2000, Ion Iliescu a devenit presedintele ales al Romaniei pentru a doua oara, iar PDSR (ulterior PSD) a castigat alegerile parlamentare. In 2004, Alianta DA (Dreptate si Adevar) a castigat alegerile, iar presedinte a devenit Traian Basescu.

Revenirea la democratie s-a caracterizat si prin momente tensionate in randul societatii:

Manifestatia studentilor din Piata Universitatii (protestau impotriva comunismului) - 1990, dar s-a soldat cu mii de morti. Descinderile minerilor in capitala (Mineriadele din 1990, 1991, 1999).

Romania si-a fixat ca obiectiv in politica externa integrarea in structurile Euro-Atlantice, astfel ca in 2004 a devenit membra NATO, iar la 1 ianuarie 2007 a devenit membra a UE.

7. Domnitori (diplomatie si conflict)

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman a ajuns pe linia Dunarii. Pozitia strategica a Tarilor Romane si avantajele economice au reprezentat intotdeauna un factor de interes pentru statele vecine (Tarile Romane au devenit obiect de disputa intre Imperiul Otoman, Ungaria si Polonia).

Între sec. XIV-XVI Ţările Române au participat la "Cruciadele târzii" (lupte ale statelor creştine împotriva turcilor musulmani).

Tipul de razboi purtat de Tarile Romane cu turcii a fost numit „conflict asimetric"deoarece românii, inferiori numeric, au adoptat o satrategie de aparare, incercand sa evite bataliile decisive si sa foloseasca hartuirea ca tactica de lupta. Se adauga „tactica pamantului pârjolit", prin distrugerea recoltelor si retragerea populatiei in locuri greu accesibile.

Imperiul Otoman a stabilit relatii speciale cu Tarile Romane, in sensul in care a permis acestora sa-si mentina autonomia in schimbul platii unui tribut.

Mircea cel Bătrân (1386-1418 ) - Domn al Țării Românești

In conditiile in care statul lui Ivanco era in pericol sa fie cucerit de catre otomani, Mircea a intervenit si a incorporat Dobrogea la Tara Romaneasca in 1388.

La inceputurile domniei sale, datorita pretentiei de suzeranitate a Ungariei, Mircea s-a orientat catre o alianta cu Polonia. In 1389 el a incheiat un tratat cu Polonia la Radom, prin intermediului domnului Moldovei, Petru I Musat. Alianta avea un caracter anti-maghiar.

Datorita cresterii pericolului otoman, intre Tara Romaneasca si Ungaria a avut loc o apropiere concretizata prin tratatul anti-otoman incheiat in martie 1395 la Brasov, de pe pozitii egale. Mircea cel Batran si Sigismund de Luxemburg isi promiteau sprijin in lupta antiotomana, fiind primul tratat antiotman din S-E Europei. Sigismund de luxemburg recunostea stapanirea lui Mircea asupra Severinului si Fagarasului (pe care anterior o contestase), iar Mircea acorda privilegii comerciale negustorilor maghiari pe teritoriul Tarii Romanesti.

Alipirea Dobrogei la Tara Romaneasca si ajutorul dat sârbilor condusi de cneazul Lazar in lupta cu turcii de la Kossovopolje (1389) au fost motivele pentru care Sultanul Baiazid I a organizat o expeditie militara asupra Tarii Româneşti. Batalia a avut loc la Rovine (octombrie 1394 sau mai 1395) si s-a incheiat cu victoria romanilor. Armata otomana fiind mai numeroasa (conflict asimetric), Mircea a recurs la tactica pamantului parjolit la hartuirea dusmanului. Lupta s-a dat intr-un loc mlastinos, numit Rovine (loc cu santuri), unde Mircea a obtinut victoria. Din cronici aflam ca cerul nu se vedea de desimea sagetilor si ca turcii au suferit mari pierderi. Dupa lupta, sultanul Baiazid a sprijinit un pretendent la tronul Tarii Romanesti, pe Vlad Uzurpatorul.

In 1396, Mircea a participat la cruciada antiotomana la NICOPOLE, organizata la chemarea papei Bonifaciu al IX-lea. Mircea a participat la cruciada alaturi de regele Ungariei (Sigismund de Luxemburg) si de cavalerii occidentali (englezi, germani, burgunzi). Cruciatii au atacat cetatea Nicopole, Mircea cerand lui Sigismund sa-i ingaduie sa dea primul atac, folosind cavaleria usoara. Cavalerii occidentali s-au opus, incepand ei atacul cu cavaleria grea, care nu a putut trece de fortificatiile otomane. Statele creştine au fost înfrânte.

La începutul sec. XV, sultanul Mahomed I a reluat politica agresiva impotriva Tarii Romanesti, cucerind Dobrogea (in 1417), cetatile Turnu si Giurgiu si Tara Romaneasca incepand sa plateasca tribut (1417). Tributul avea semnificatia unei rascumparari a pacii si nu recunosterea dependentei fata de Imperiul Otoman.

Iancu de Hunedoara (1441-1456). - Voievod al Transilvaniei

- a indeplinit mai multe demnitati (Ban de Severin, guvernator al Ungariei).

- Iancu de Hunedoara actionat pe mai multe directii in razboiul anti-otoman: formarea unui front romanesc anti-otoman alaturi de Tara Romaneasca si Moldova şi organizarea de campanii ofensive impotriva Imperiului Otoman.

In 1442 a respins un atac otoman asupra Transilvaniei, dupa care i-a atacat pe turci in Tara Romaneasca, unde a obtinut o victorie pe raul Ialomita.

La chemarea Papei Eugeniu al IV-lea a fost reluata ideea de cruciada, la care au raspuns doar Iancu de Hunedoara si regele Ungariei, care au declansat „Campania cea lunga" in 1443. In aceasta expeditie la sud de Dunare crestinii au cucerit Sofia si Nis, obtinand importante victorii impotriva Imperiului Otoman. Popoarele din Balcani au inceput sa lupte de partea lui Iancu. Crestinii au reusit sa ameninte chiar centrul Imperiului Otoman, insa din cauza iernii au oprit inaintarea sprea Adrianopol si Constantinopol, retragandu-se. Urmarea camaniei a fost ca in iulie 1444 se incheia „Pacea de la Seghedin" care prevedea: turcii se obligau sa inceteze luptele timp de 10 ani, sa plateasca o importanta despagubire de razboi, turcii evacuau Serbia si Albania. Pacea a fost incalcata de regele Ungariei - Vladislav I care a organizat o noua cruciada in care crestinii au fost zdrobiti in batalia de la Varna (10 noiembrie 1444). La cruciada au participat trupe maghiare, transilvanene, bosniace si croate Iancu nu a fost de acord cu aceasta cruciada. In timpul luptei, Iancu a reusit sa castige cateva pozitii strategice. Insa in toiul luptei regele maghiar a fost ucis si oastea crestina a fost infranta.

Voievodul Transilvaniei a mai incercat o expeditie ofensiva in Balcani, dar a fost infrant la Kossovopolje, in 1448.

In anul 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul si se pregatea sa extinda dominatia in Europa Centrala, unde principala tinta devenea Ungaria. Primul obiectiv era cucerirea Belgradului, cetate fortificata din Balcani, considerata cheia de intrare in Europa. In 1456 înaintarea otomană a fost oprită de Iancu de Hunedoara prin cruciada de la Belgrad. Iancu de Hd a organizat apararea cetatii Belgrad. Armata crestina era inferioara numeric celei otomane, era mai slab echipata. Totusi, printr-un atac surpriza, Iancu a reusit sa ii alunge pe turci. Insusi sultanul a fost ranit de o sageata. Batalia a decis soarta crestinatii, oprind inaintarea otomana si amannd cucerirea Belgradului cu 65 de ani (a fost cuceit in 1521 de Soliman Magnificul). Dupa batalie, in cetate a izbucnit o epidemie de ciuma, din cauza careia a murit Iancu de Hd, in tabara militara de la Zemun (langa Belgrad).

Vlad Tepes (1448; 1456-1462; 1476). Domn al Tarii Romanesti.

In politica sa externa s-a bazat pe aliante cu Ungaria indreptate impotriva turcilor (a incheiat un tratat cu Matei Corvin in 1460).

Vlad Tepes a refuzat plata tributului si a organizat campania de la sudul Dunarii, atacand pe turci in teritoriul lor. Sultanul Mahomed al II-lea a organizat o expeditie militara impotriva Tarii Romanesti. Fiind conflict asimetric, Tepes a aplicat tactica traditionala de retragere si parjolire a pamantului, combinata cu hartuirea armatei otomane. In noaptea de 16/17 iunie 1462, Vlad Tepes a organizat celebrul „atac de noapte" de lângă Targoviste, provocand dezordine in randurile otomanilor. Boierii, nemultumiti de politica autoritara a lui Tepes, l-au tradat, acceptandu-l ca domn pe Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Tepes), sustinut de catre turci. Vlad Tepes s-a refugiat in Transilvania unde astepta sprijinul lui Matei Corvin. Acuzat de tradare, Vlad Tepes a fost arestat si tinut prizonier la Buda. In 1476, in contextul in care Ungaria dorea sa reia lupta antiotomana, Tepes a fost reinscaunat, dar la scurt timp a fost asasinat.

Stefan cel Mare (1457-1504). Domnitor al Moldovei.

Pe plan intern s-a sprijint pe taranimea libera si pe mica boierime.

Politica externa a Moldovei s-a desfasurat in functie de raportul de forte dintre Marile Puteri ale vremii: Imperiul Otoman, Polonia si Ungaria.

In 1459, Stefan cel Mare a incheiat Tratatul de la OVERCHELĂUȚI, cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea. Regele Poloniei recunostea domnia lui Stefan cel Mare in Moldova, iar Stefan recunostea suzeranitatea regelui. Cei doi isi promiteau sprijin militar in caz de nevoie.

Relatiile diplomatice si militare cu Ungaria In ianuarie 1465, domnul Moldovei a reusit sa cucereasca Chilia, afectand grav interesele economice ale Ungariei. Regele Ungariei, Matei Corvin, a raspuns prin organizarea unei campanii militare impotriva Moldovei, dar a fost infrant in „Batalia de la Baia" (1467). Batalia de la Baia a reprezentat ultima incercare a Ungariei de a-si impue dominatia asupra Moldovei.

In iulie 1475, intre Moldova si Ungaria s-a incheiat un tratat antiotoman, pe pozitii egale. Matei Corvin si Stefan cel Mare isi promiteau ajutor militar impotriva turcilor. tratatul prevedea ca orice neintelegere intre cei doi urma sa fie rezolvata pe cale pasnica.

Lupta cu turcii a fost declansata pentru că Stefan a refuzat sa plateasca tributul si a reluat politica frontului romanesc prin inscaunarea in Tara Romaneasca a unor domni favorabili luptei anti-otomane (in 1471 l-a inlocuit pe Radu cel Frumos cu Laiotă Basarab, iar in 1476 l-a inscaunat pe Vlad Tepes). Ca urmare, turcii au hotarat desfasurarea unei campanii impotriva Moldovei. Mahomed al II lea a trimis o armata de 120 000 de soldati condusi de Soliman pasa. Ştefan cel Mare, care-şi stabilise tabăra la Vaslui, dispunea de 40 000 de luptători, fiind în inferioritate faţă de trupele otomane conduse de Soliman paşa. Soliman paşa preconiza o singură bătălie, la finalul căreia să supună cetăţile de la gurile Dunării. Ştefan a aplicat tactica "pamântului pârjolit" , retrăgând întreaga populaţie din calea turcilor. Turcii au ajuns la Bârlad, pe care l-au găsit pustiu. S-au îndreptat spre Vaslui, drumul fiind strâmt şi noroios, neîngăduind armatei otomane să se desfăşoare. Ştefan i-a aştepatat cu oastea sa într-un loc strâmt, atacându-i din mai multe părţi. Bătălia a început în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, când era o ceaţă deasă în împrejurimile Vasluiului. Buciumaşii Moldoveni au atras grosul armatei otomane acolo unde se afla cea mai mare parte a oastei lui Ştefan. Această luptă a fost considerată " cel mai mare dezastru suferit de turci", iar Mahomed al II-lea a refuzat să primească pe cineva vreme de 5 zile. 10 ianuarie 1475, la Vaslui (Podul Inalt), Stefan a obtinut o stralucita victorie.

Vestea victoriei lui Ştefan a fost dusă în principilor crestini din Europa prin celebra srisoare din 25 ianuarie 1475 in care Stefan arata rolul lui in lupta antiomana si cerea sprijin, numind Moldova drept poarta a crestinatatii. Drept urmare, in vara lui 1475 a fost incheiat tratatul cu Matei Corvin.

In vara anului 1476, Sultanul Mehmed al II-lea a organizat o alta campanie impotriva Moldovei. Oastea otomana condusa de sultan a gasit Moldova pustie, Stefan folosind tactica pamantului parjolit., deoarece era un conflict asimetric si se confrunta si cu atacurile tatarilor. Lupta a avut loc la Razboieni/ Valea Alba. Desi invingatori, turcii nu au reusit sa cucereasca marile cetati Suceava, Neamt, Hotin, fiind nevoiti sa se retraga, atacati in permanenta de oastea lui Stefan (hartuiti), macinati de ciuma si foamete.

Luptele cu turcii au continuat, dar coalitia impotriva Imperiului Otoman s-a destramat. Noul sultan, Baiazid al II-lea, a incheiat pace cu Ungaria si a organizat o expeditie pe linia Dunarii, cucerind cetatile Chilia, si Cetatea Alba in 1884, fapt care a afectat grav sistemul defensiv si comertul Moldovei. Stefan a depus omagiu de vasalitate regelui Poloniei la Colomeea, in septembrie 1485, pentru a primi sprijin militar din partea Poloniei. Polonia a încheiat pace cu turcii doi ani mai târziu. In aceste conditii, Moldova a recunoscut suzeranitatea otomana si a acceptat plata tributului in schimbul recunoasterii autonomiei interne (1487).

In 1497, noul rege al Poloniei, Ioan Albert al Poloniei a atacat Moldova, fiind infrant la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). In 1499 er incheiat Tratatul de la Hârlau, prin care Stefan cel Mare se elibera de sub suzeranitatea Poloniei.

Mihai Viteazul (1593-1601). Domn al Tarii Romanesti.

Ban al Craiovei, Mihai si-a cumparat domnia in 1593.

El a continuat lupta antiotomana la sfarsitul sec. XVI, in conditiile accentuarii dominatiei otomane, cresterii exagerate a tributului si existentei pericolului transformarii Tarilor Romane in pasalacuri turcesti.

Inceputul domniei sale coincidea cu initiativa Papei Clement al VIII-lea de a infiinta o alianta anti-otomana numita „Liga Sfanta", la care au aderat Transilvania (lui Sigismund Bathory), Moldova (lui Aron Voda), Statul Papal, Spania, Austria si Ducatele Italiene (Toscana, Mantova, Ferrara), Tara Romaneasca in timpul lui Mihai Viteazul.

La 13 noiembrie 1594 Mihai a declansat rascoala anti-otomana de la Bucuresti, lichidand o oaste otomana si pe creditorii straini.

Din dorinta de a realiza un front antiotoman romanesc, Mihai Viteazul a incheiat un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, la Alba Iulia (20 mai 1595), cu urmatoarele prevederi:

Mihai Viteazul era loctiitor al lui Sigismund Bathory, recunoscandu-i suzeranitatea; Se promitea ajutor impotriva turcilor; Biserica Ortodoxa din Trans. era subordonata Mitropoliei Tarii Romanesti.

Mihai Viteazul nu a fost present la Alba Iulia la incheierea tratatului, el fiind reprezentat de o delegatie formata din 12 boieri.

Un tratat asemanator a fost incheiat de catre domnul Moldovei, Stefan Razvan. Se realiza front antiotoman romanesc.

La 23 august 1595 s-a desfasurat lupta de la Calugareni. Armatele otomane conduse de Sinan pasa erau superioare numeric. Mihai Viteazul a aplicat tactica atragerii inamicului in locuri neprielnice, Calugareni fiind un loc mlastinos, impadurit, strabatut de raul Neajlov, aramat otomana fiind nevoita sa treaca peste un pod ingust de lemn. Lupta nu a inceput bine pentru oastea lui Mihai, care a pierdut tunurile cu care era dotata. Atunci Mihai a intrat in lupta, dand dovada de vitejie. Ostenii lui i-au urmat exemplul, transformand infrangerea in victorie. Datorita inferioritatii numerice, la venirea serii Mihai a fost obligat sa se retraga in munti. Otomanii au ocupat Bucurestiul si Targovistea si au inceput transformarea Tarii Romanesti in pasalac. Cu sprijin militar din partea Transilvaniei si Moldovei, in octombrie 1595, Mihai a eliberat Targovistea si Bucurestiul, si a obtinut o stralucita victorie la Giurgiu.

In 1597 Tara Romaneasca a incheiat un tratat de pace cu Imperiul Otoman care prevedea:

Recunostea domnia pe viata pentru Mihai Viteazul; Se diminua substantial tributul; Otomanii recunosteau autonomia Tarii Romanesti.

Domnitorul muntean nu dorea sa renunte la lupta anti-otomana, astfel ca in 1598 a incheiat „Tratatul de la Manastirea Dealu", cu Austria (Imperiul Habsburgic), care prevedea:

Imparatul Rudolf al II-lea ii oferea lui Mihai bani pentru o armata de 5000 de oameni; Mihai Viteazul se obliga sa continue lupta anti-otomana; Mihai recunoaste suzeranitatea lui Rudolf al II-lea, astfel ca e elibera de suzeranitatea lui Sigismund Bathory.

Unirea de la 1600: In anul 1599, frontul romanesc anti-otoman s-a destramat, deoarece noul principe al Transilvaniei, Andrei Bathory a incheiat pace cu Turcia. In acelasi an a Ieremia Movila fost instalat domn al Moldovei, de catre polonezi. Ieremia Movila a scos Moldova din coalitia anti-otomana.

Pentru a reface frontul romanesc anti-otoman, Mihai a pus in aplicare „Planul Dacic". Cu acordul lui Rudolf al II-lea a trecut in Transilvania, invingandu-l pe Andrei Bathory la Selimbar in octombrie 1599. A intrat apoi in Alba Iulia, proclamandu-se principe al Ardealului.
Masuri adoptate in Transilvania: a scutit de robota preotii români; a acordat drept de pasunat românilor; a intemeiat Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia.

In mai 1600, invocand ca motiv alianta Moldovei cu turcii si tatarii, Mihai Viteazul a cucerit Moldova. In mai 1600 se intitula „Domn al Tarii Romanesti, al Ardealului, si a toata Tara Moldovei", unind pentru prima oara in istorie cele trei tari romanesti. Creatia politica a lui Mihai Viteazaul nu a durat decat 4 luni, destramandu-se datorita opozitiei Marilor Puteri vecine (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman si Polonia) si a ostilitatii nobilimii maghiare. Aceasta s-a aliat cu generalul austriac Gheorghe Basta si l-a invins pe Mihai in Batalia de la Miraslau (septembrie 1600). In urma infrangerii, Mihai Viteazul a pierdut Transilvania, iar Polonia l-a reinstaurat ca domn in Moldova pe Ieremia Movila. În Ţara Românească a fost numit Simion Movilă. In acest context, Mihai a luat drumul pribegiei, plecand la Viena si Praga pentru a cere sprijin imparatului Austriei, Rudolf al II-lea. In contextul in care in Transilvania nobilimea maghiara s-a rasculat impotriva imparatului si l-a reproclamat principe pe Sigismund Bathory, Rudolf al II-lea a incredintat o armata lui Mihai Viteazul care, ajutat de generalul Gheorghe Basta, avea misiunea de a recuceri Transilvania. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta au obtinut victoria de la Guruslău (august 1601). Transilvania era din nou cucerita de Mihai Viteazul. Simion Movila a fost alungat din tara Romaneasca si pentru ca se Mihai urmarea refacerea unirii, marie puteri au intervenit. Din ordinul lui Rudolf al II-lea, in august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat pe Campia Turzii de mercenarii lui Basta.

Relatii diplomatice la inceputul modernitatii (sec. XVII-XVIII)

Dupa domnia lui Mihai Viteazul obligatiile materiale ale Tarilor Romanesti au scazut, iar autonomia a fost in mare parte respectata. Datorită afirmarii Rusiei pe scena internationala, Tarile Romane se aflau in sfera de influenta a patru mari puteri: Imperiul Otoman, Austriac, Polonia si Rusia.

In Transilvania remarcam domniile lui Gabriel Bethlem (1613-1629) si Gheorghe Rakoczi I (1630-1648). Ambii au participat la razboiul de 30 de ani (1618-1648), marind astfel prestigiul international.

In Tara Romaneasca si Moldova, domniile cele mai importante au fost ale lui Matei Basarab (1632-1654) si Vasile Lupu (1634-1653), in timpul carora s-a consolidat autonomia interna.

Problema Orientala: In anul 1683, turcii au fost invinsi la asediul Vienei, marcand inceputul decaderii Imperiului Otoman si inceputul Crizei Orientale. Problema Orientala o reprezinta conflictele desfasurate in secolele XVIII – XIX intre Rusia-Austria, pe de-o parte, si Imperiul Otoman pe cealalta parte, care era considerat „omul bolnav al Europei". In acest conflict au intervenit Anglia si Franta, care doreau mentinerea integritatii Imperiului Otoman. Potrivit Tratatului de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman recunostea pierderea Transilvaniei in favoarea Austriei.

La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorii romani au initiat o politica de echilibru, incercand sa incheie tratate cu alte puteri din zona (Rusia si Austria), in conditiile accentuarii dominatiei Imperiului Otoman.

Serban Cantacuzino (1678-1688): Domn al Tarii Romanesti. A participat la asediul Vienei (1683), la cererea turcilor, dar, pe ascuns, i-a incurajat pe asediati si le-a transmis informatii despre trupele otomane. A purtat tratative cu habsburgii si in 1688 a incercat sa incheie un tratat cu Austria, dar nu a fost finalizat din cauza mortii domnitorului.

Constantin Brancoveanu (1688-1714): Domn al Tarii Romanesti, Brancoveanu s-a implicat in negocieri antiotomane cu Austria, continuand politica lui S. Cantacuzino. A fost un bun diplomat si a reusit sa pastreze relatii bune cu Poarta Otomana, ducand o politica de echilibru. In 1699 turcii l-au recunoscut ca domn pe viata. A stabilit lgaturi cu Rusia lui Petru cel Mare, trimitand un emisar diplomatic pentru stabilirea unei aliante contra turcilor. In 1709 s-a incheiat o conventie secreta intre Tara Romaneasca si Rusia pentru o actiune comuna impotriva Portii. Acuzat de tradare de catre turci, el a fost mazilit (i s-a luat domnia), chemat la Constantinopol şi decapitat (împreuna cu cei patru fii ai sai).

In Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a incheiat o alianta cu tarul Petru cel Mare al Rusiei. Tratatul de la Luțk (1711) prevedea lupta comuna a celor doi impotriva Imperiului otoman, respectarea autonomiei Moldovei, recunoasterea domniei ereditare in familia Cantemir. Dimitrie Cantemir participat la lupta de la Stalinesti(1711), sprijinind pe rusi imotriva turcilor. Dupa lupta, Cantemir a renuntat la domnie si s-a refugiat in Rusia.

Dupa domniile lui D. Cantemir si C-tin Brancoveanu, sultanul si-a pierdut increderea in domnii pamanteni, astfel ca a numit domni fanarioti (1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca).

In secolul fanariot (sec. XVIII), Principatele au cunoscut o dependenta totala fata de Imperiul Otoman, prin:

Numirea domnitorilor direct de catre Sultan; Instabilitatea domniei (domnii scurte, cca 2,5 ani) Renuntarea la o politica externa proprie (desfiintarea aramatei); Cresterea excesiva a obligatiilor materiale; Pierderi teritoriale.

Noul sultan, Baiazid al II-lea, a incheiat pace cu Ungaria in 1483 si a organizat o expeditie pe linia Dunarii, cucerind cetatile Chilia, si Cetatea Alba in 1484, fapt care a afectat grav sistemul defensiv si comertul Moldovei. Marea Neagra devine lac turcesc

Domnul Moldovei a depus omagiu de vasalitate regelui Poloniei la Calomea, la 15 septembrie 1485, regelui Cazimir IV pentru a primi sprijin militar din partea Poloniei.

In 1485 la Catlabuga si in 1486 la Scheia, Stefan cel Mare a castigat lupta cu turcii.

Ramas fara aliati, in 1487 (reinnoita in 1489) Stefan a recunoscut suzeranitatea otomana si a acceptat plata tributului in schimbul recunoasterii autonomiei.

Spre sfarsitul domniei relatiile cu Polonia s-au deteriorat, deoarece in 1490 Stefan ocupase un teritoriu aflat in litigiu intre cele doua state (Pocutia). In 1497 noul rege al Poloniei, Ioan Albert, a atacat Moldova, fiind infrant la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Intre Moldova si Polonia, Tratatul de pace s-a incheiat la Harlau, la 12 iulie 1499 si prevedea ajutorul reciproc impotriva oricarui dusman iar Moldova se emancipa de sub suzeranitatea Poloniei.

Situatia internationala la mijlocul secolului al XVI-lea: Imperiul Otoman a atins maxima expansiune si apogeul puterii sale in timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). Expansiunea turcilor s-a concretizat in cucerirea Belgradului la 1521, si infrangerea Ungariei la Mohacs, in 1526. Urmarea acestor victorii, in 1540 centrul Ungariei a devenit pasalac turcesc, iar Transilvania a fost transformata in principat otoman sub suzeranitate otomana (1541). Tarile Romane au suferit o mai mare dependenta politica si economica fata de turci, manifestata prin:

slabirea autonomiei, prin faptul ca sultanul numea domnii direct, fara a consulta boierii; Cresterea dependentei politice, Pierderi teritoriale; turcii au anexat Tighina in 1538, Braila in 1542, iar Banatul a devenit Pasalacul de la Timisoara in 1552; Cresterea obligatiilor materiale. Tributul a crescut de 10 ori si au fost introduse noi obligatii materiale: daruri numite peschesuri, si confirmarea in domnie (mucarer). Comertul exterior al Tarilor Romane a fost trecut sub monopol turcesc. Totusi, cea mai mare pierdere materiala era reprezentata de de sumele imense platite de boieri pentru a deveni domnitori.

Neagoe Basarab (1512-1521). Domn al Tarii Romanesti. A scris vestita lucrare „Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie". A ctitorit Manastirea Curtea de Arges.

Radu de la Afumati (1522-1529). Domn al Tarii Romanesti. A pastrat independenta si a evitat transformarea Tarii Romanesti in pasalac turcesc. Intre 1522-1525 a purtat 20 de lupte cu turcii (cu Mehmed, pasa de Vidin). S a implicat in luptele pentru tronul Ungariei, dupa Mohacs. Ucis de un complot boieresc, inhumat la Curtea de Arges.

Petru Rares (1527-1538; 1541-1546). Fiul lui Stefan cel Mare. Prin Victoria de la Feldioara (1529) a ajuns stapanul Transilvaniei. In 1531 a fost infrant de Polonia la Obertyn, in tentativa sa de cucerire a Pocutiei. S-a declarat vasal al lui Ferdinand de Habsburg, si a aderat la o coalitie impotriva turcilor. Ca urmare, Soliman Magnificul a invadat Moldova in 1538, ocupand Suceava. Sultanul ar fi putut sa transforme Moldova in pasalac, dar a cucerit cetatea Tighina, iar Petru Rares a revenit la tron in 1541, acceptand marirea tributului.

Ioan Voda cel Viteaz (1572-1574). Domn al Moldovei. A declansat lupta anti-otomana deoarece turcii au dublat tributul. A obtinut victoria la Jiliste, dar a fost invins in batalia decisiva de la Roscani (iulie 1574) datorita tradarii boierimii, condusa de Ieremia Movila.

Mihai Viteazul (1593-1601). Domn al Tarii Romanesti. Ban al Craiovei, Mihai si-a cumparat domnia in 1593. Inceputul domniei sale coincidea cu initiativa Papei Clement al VIII-lea de a infiinta o alianta anti-otomana numita „Liga Sfanta", la care au aderat Transilvania lui Sigismun Bathory, Moldova lui Aron Voda (1591-1595), Statul Papal, Spania, Austria si Ducatele Italiene (Toscana, Mantova, Ferrara). Luptele aliantei impotriva turcilor au purtat numele de „Razboiul cel Lung (1593-1606)".

La 13 noiembrie 1594, Mihai a declansat rascoala anti-otomana, atunci cand „turcii din Bucuresti au fost trecuti la Allah". In 1594 Mihai a lansat o ofensiva generala impotriva otomanilor, atacand raialele turcesti de pe linia Dunarii (Giurgiu, Harsova, Silistra). Turcii si tatarii au atacat Tara Romaneasca, dar au fost infranti la Putineiu, Stanesti si Serpatesti.

De teama unei interventii a turcilor, domnitorul muntean a incheiat printr-o delegatie de boieri, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, la Alba Iulia (20 mai 1595), cu urmatoarele prevederi:

Mihai Viteazul era degradat la calitatea de loctiitor al Principelui Ardeaului; Tara Romaneasca urma sa fie condusa de un Sfat alcatuit din 12 boieri; Sigismund Bathory a devenit suzeran al Tarii Romanesti; Se promitea ajutor impotriva turcilor.

Un tratat asemanator a fost incheiat de catre Aron Voda al Moldovei. La 13-23 august 1595 se desfasura lupta de la Calugareni (turcii aveau 100 000 ostasi, iar Mihai avea 16 000 si ajutor de la 7 000 transilvaneni condusi de Albert Kiraly), in care Mihai initiaa obtinut victoria, dar a fost obligat sa se retraga in munti datorita superioritatii numerice a turcilor. Otomanii au ocupat Bucurestiul si Targovistea si au inceput transformarea Tarii Romanesti in pasalac. Cu sprijin militar din partea Transilvaniei Miahi a reluat lupta in octombrie 1595 cand a eliberat Targovistea si Bucurestiul, si a obtinut o stralucita victorie la Giurgiu.

In primavara lui 1596, domnitorul muntean a declansat o campanie peste Dunare, ajungand la Plevna si Sofia. In 1597, Tara Romaneasca a incheiat un tratat de pace cu Imperiul Otoman care prevedea: Recunostea domnia pe viata pentru Mihai Viteazul; Se diminua substantial tributul; Otomanii recunosteau autonomia Tarii Romanesti.

Domnitorul muntean nu dorea sa renunte la lupta anti-otomana, astfel ca in 1598 a incheiat „Tratatul de la Manastirea Dealu", cu Austria (Imperiul Habsburgic), care prevedea:

Imparatul Rudolf al II-lea ii oferea lui Mihai bani pentru o armata de 5000 de oameni; Mihai Viteazul se obliga sa continue lupta anti-otomana; Rudolf II recunoastea domnia ereditara a lui Mihai Recunoaste suzeranitatea Austriei, astfel se elibera de suzeranitatea lui Sigismund Bathory.

Unirea de la 1600: In anul 1599, frontul romanesc anti-otoman s-a destramat, deoarece noul principe al Transilvaniei, Andrei Bathory, sustinut de polonezi, a incheiat pace cu Turcia. In acelasi an a fost instalat domn al Moldovei Ieremia Movila, de catre polonezi. Ieremia Movila a scos Moldova din coalitia anti-otomana. Pentru a reface frontul romanesc anti-otoman, Mihai a pus in aplicare „Planul Dacic". Cu acordul lui Rudolf al II-lea a trecut in Transilvania, invingandu-l pe Andrei Bathory la 18/28 octombrie 1599, la Selimbar. Mihai intra apoi triumfator in Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, fiind recunoscut de dieta drept loctiitor al regelui Transilvaniei, de Rudolf II – guvernator si turcii il numesc domn.
Masuri adoptate in Transilvania:

A scutit de robota preotii romani; A acordat drept de pasunat romanilor; A intemeiat Mitropolia Ortodoxa de la Alba Iulia.

In mai 1600, invocand ca motiv alianta Moldovei cu turcii si tatarii, a cucerit Moldova. La 17/27 mai 1600 se intitula „Domn al Tarii Romanesti, al Ardealului, si a toata Tara Moldovei", unind pentru prima oara in istorie cele trei tari romanesti. Creatia politica a lui Mihai Viteazaul nu a durat decat 4 luni, destramandu-se datorita opozitiei Marilor Puteri vecine (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman si Polonia), si a ostilitatii nobilimii maghiare. Aceasta s-a aliat cu generalul austriac Gheorghe Basta si l-a invins pe Mihai in Batalia de la Miraslau (18 septembrie 1600). In urma infrangerii, Mihai Viteazul a pierdut Transilvania, iar Polonia l-a reinstaurat ca domn in Moldova pe Ieremia Movila si pe Simion Movila in Tara Romaneasca.

In acest context, Mihai a luat drumul pribegiei, plecand la Viena si Praga pentru a cere sprijin imparatului Austriei, Rudolf al II-lea. In contextul in care in Transilvania nobilimea maghiara s-a rasculat impotriva imparatului si l-a reproclamat principe pe Sigismund Bathory, Rudolf al II-lea a incredintat o armata lui Mihai Viteazul, care ajutat de generalul Gheorghe Basta, avea misiunea de a recuceri Transilvania. Ostile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta au obtinut victoria de la Guruslau (3-13 august 1601). Boierii Buzesti l-au alungat pe Simion Movila si i-au oferit tronul in Tara Romaneasca. Se intrevedea refacerea unirii. Din ordinul lui Basta, cu acordul lui Rudolf II, la 9-19 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat pe Campia Turzii.

Romania in sfera de interese a Marilor Puteri:

Dupa domnia lui Mihai Viteazul obligatiile materiale ale Tarilor Romanesti au scazut, iar autonomia a fost in mare parte respectata. Datorita afirmarii Rusiei pe scena internationala, Tarile Romane se aflau in sfera de influenta a patru mari puteri: Imperiul Otoman, Austriac, Polonia si Rusia.

In Transilvania remarcam domniile lui Gabriel Bethlem (1613-1629) si Gheorghe Rakoczi I (1630-1648). Ambii au participat la razboiul de 30 de ani (1618-1648), marind astfel prestigiul international al Principatelor.

In Tara Romaneasca si Moldova, domniile cele mai importante au fost ale lui Matei Basarab (1632-1654) si Vasile Lupu (1634-1653), in timpul carora s-a conolidat autonomia interna.

Cresterea puterii habsburgilor si incercarile lor repetate de a se amesteca in politica interna au dus la incheierea de catre Transilvania a unui tratat de alianta cu Franta, la Fagaras, in anul 1677. In 1687, armata austriaca a patruns in Transilvania ocupand astfel principalele cetati.

Problema Orientala: In anul 1683, turcii au fost invinsi la asediul Vienei, marcand inceputul decaderii Imperiului Otoman si inceputul problemei Crizei Orientale. Problema Orientala o reprezinta conflictele desfasurate in secolele XVIII – XIX intre Rusia-Austria pe de-o parte, si Imperiul Otoman pe cealalta parte, care era considerat „omul bolnav al Europei". In acest conflict au intervenit Anglia si Franta, care doreau mentinerea integritatii Imperiului Otoman. Potrivit „Tratatului de la Karlowitz (1699)", Imperiul Otoman recunostea pierderea Transilvaniei in favoarea Austriei.

La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorii romani au initiat o politica de echilibru, incercand sa incheie tratate cu alte puteri din zona pentru a cotrapune marea influenta a Imperiului Otoman.

Serban Cantacuzino (1678-1688): A incercat sa recastige independenta Tarii Romanesti. In 1688 a incercat sa incheie un tratat cu Rusia si cu Austria, dar moartea domnitorului a contramandat o viitoare actiune comuna.

Contantin Brancoveanu (1688-1714): A continuat politica externa a lui Cantacuzino dar a intretinut relatiile bune cu Imperiul Otoman prin „politica pungilor cu bani". Brancoveanu s-a implicat in negocieri antiotomane, obtinand in anul 1701 protectia imparatului Leopold de Habsburg. Brancoveanu a facut propuneri Rusiei pentru un razboi anti-otoman in 1698.

In Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a incheiat o alianta la Lutk (1711) cu tarul Petru I, astfel desfasurandu-se si „lupta de la Stalinesti" -1711, in care turcii au obtinut victoria, iar Cantemir a plecat in exil in Rusia. In secolul fanariot, Principatele au cunoscut o dependenta totala fata de Imperiul Otoman, prin:

Numirea domnitorilor direct de catre Sultan; Renuntarea la o politica externa proprie; Cresterea excesiva a obligatiilor materiale; Pierderi teritoriale.

8. România şi concertul european

România și Concertul European.

De la Criza Orientala la marile aliante ale sec. al XX-lea

In secoul al XVIII-lea si inceputul sec. XIX-lea a avut loc o prima etapa a crizei orientala, manifestata prin razboaiele ruso-austro-turce din 1716-718, 1736-739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-812. Principatele au devenit teatru de operatiuni militare in confruntarile dintre Marile Puteri, care au avut drept consecinta ocupatii militare si importante pierderi teritoriale. Potrivit Pacii de la Passarowitz (1718), Oltenia si Banatul au fot anexate de catre Austria. Potrivit Pacii de la Belgrad (1739), Oltenia a revenit la Tara Romaneasca. Dupa Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), in anul urmator Austria a anexat Bucovina. Potrivit Pacii de la Bucuresti din 1812, Rusia a anexat Basarabia.

In urma revolutiei lui Tudor Vladimirescu (1821), la presiunea Marilor Puteri, Imperiul Otoman a renuntat la domnii fanarioti, revenind la domnii pamanteni in 1822.:

- Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828) – Tara Romaneasca

- Ionita Sandu Sturdza (1822-1828) - Moldova

In 1826 a fost semata Conventia de la Akkerman intre Rusia si Poarta Otomana, care prevedea: era ingradit amestecul sultanului in afacerile interne ale Principatelor, alegerea domnilor pamanteni se facea de Divanurile din Principate, cu aprobarea tarului și sultanului; scutirea de tribut pe doi ani. Turcia nu a respectat conventia, ceea ce a dus la izbucnirea unui nou conflict ruso-turc (1828-1829). Intre 1828-1834, Principatele au fost ocupate de catre Rusia. In urma acestui razboi se incheia „Tratatul de la Adrianopol" (1829) , care prevedea:

Se instaura oficial protectoratul rusesc asupra Principatelor;Imperiul Otoman dadea Rusiei acces la gurile Dunarii;erau desfiintate raialele Braila, giurgiu si Turnu care reveneau la Tara RomaneascaSe desfiinta monopolul otoman asupra comertului Principatelor care intrau in circuitul economic european, eveniment ce a avut drept consecinta modernizarea societatii romanesti.

In concluzie, crestea influenta Rusiei ca putere protectoare si scadea influenta Portii, ca putere suzerana. In timpul ocupatiei militare ruse, in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova, au fost introduse Regulamente Organice (acte cu rol de constituţie) prin care Rusia isi consolida influenta in Principate.

Obiectivel românilor in sec. al XIX-lea erau: unirea Principatelor si obtinerea independentei.

Problema orientala a fost redeschisa prin Razboiul Crimeei (1853-1856), conflict intre Rusia si Turcia, castigat de Turcia cu sprijinul Marilor puteri. Tratatul de la Paris din 1856 (icheiat in cadrul Congresului) prevedea: Principatel ramaneau sub suzeranitatea Portii si ieseau de sub protectoratul Rusiei, inlocuit cu garantia colectiva a celor sapte Mari Puteri; infiintarea adunarilor ad-hoc in Principate; cele trei judete din sudul Basarabiei reveneau Moldovei; libera circulatie pe Dunare; Marea Neagra devenea un teritoriu neutru; statele semnatare prmiteau sa respecte integritatea teritoriala a Imp. Otoman.

Dupa unirea Principatelor, obiectivul romanilor era obtinerea independentei. Momentul favorabil a fost redeschiderea problemei orientale in 1875, cand au izbucnit rascoale anti-otomane in Bosnia si Hertegovina. In 1876, Serbia si Muntenegru au declarat razboi Portii. Rusia s-a implicat sub pretextul ca apara popoarele crestine din Balcani.

Romania a incercat obtinerea independentei pe cale diplomatica, insa fara succes, deoarece o noua constitutie a Imperiului Otoman numea Romania drept provincie privilegiata. In aceasta situatie, Romania a inceput negocierile cu Rusia. In toamna lui 1876 au avut loc negocierile de la Livadia, in Crimeea, intre tarul Alexandru al II lea si cancelarul Gorceakov si delegatia romana (prim-ministrul I.C.Bratianu și ministrul de externe M. Kogalniceanu). La 4 aprilie 1877 intre Rusia si Romania s-a semnat Conventia cu urmatoarele prevederi:

Rusia se obliga sa respecte integritatea teritoriala a Romaniei;Armata rusa urma sa traverseze teritoriul Romaniei;Cheltuielile reveneau in totalitate Rusiei.

La 12 aprilie 1877 Rusia declara razboi Imperiului Otoman si armata rusă incepea traversarea teritoriului Romaniei catre Peninsula Balcanica.

La 9 mai 1877 ministrul de externe Mihail Kogalniceanu proclama independenta Romaniei, in Camera Deputatilor. Odata proclamata, independenta trebuia obtinuta pe campul de lupta. La inceputul razboiului, Rusia a refuzat colaborarea cu armata romana, dar dupa oprirea ofensivei ruse la Plevna, marele duce Nicolae a cerut ajutorul principelui Carol, printr-o telegrama, in iulie 1877. Desi nu exista o conventie militara intre cele doua tari, armata romana a trecut la sud de Dunare si a participat la asaltul asupra Plevnei din august 1877, in urma carei Romania a cucerit reduta Grivita I (august 1877). La 28 noiembrie 1877, dupa un lung asediu, armata otomana a capitulat la Plevna. Ulterior, armata romana a cucerit Rahova (1877) si Vidinul (1878). In ianuarie 1878 otomanii au cerut pace.

Tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie 1878): La acest tratat Romania nu a fost acceptata, desi contribuise pe plan militar la infrangerea Turciei. Prevederi:

- se constituia un principat bulgra autonom

- crestea influenta Rusiei in Balcani

- se recunostea independentaMuntenegrului, Serbiei si Romaniei

- Romania era obligata sa cedeze Rusiei cele trei judete din S. Basarabie, primind in schimb Dobrogea, Delta Dunarii si Ins. Serpilor

Acest tratat a nemultumit Austro-Ungaria, Anglia, Franta si Romania, careia i se incalcase integritatea teritoriala. Astfel, a avut loc Congresul de la Berlin (1878), iar la 1 iulie 1878 s-a semnat un nou tratat de pace la Berlin. Articolele 47 si 53 se refereau la Romania, careia i se recunostea independenta conditionata de:

Rascumpararea de catre guvernul Romaniei a actiunilor societatii de cai ferate Strousberg, care era in faliment;Modificarea articolului 7 din Constitutia de la 1866, prin acordarea cetateniei si necrestinilor;Acceptarea schimbului teritorial cu Rusia: Romania ceda Rusiei cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail) si primea in schimb Dobrogea, Delta Dunarii si Insula SerpilorAustro-Ungaria primea spre administrare Bosnia si HertegovinaMarea Britanie prelua Insula Cipru.

Politica externa a Romaniei in perioada 1878-1914:

Prin Tratatul de la Berlin din anul 1878 se recunostea independenta de stat a Romaniei, astfel Romania putand stabili relatii diplomatice, bazadu-se pe suveranitate si egalitate. Datorita faptului ca Rusia incalcase „Conventia din 4 aprilie 1877", anexand sudul Basarabiei, relatiile diplomatice cu aceasta erau caracterizate prin tensiune, Romania simtindu-se amenintata. In acest context, Romania era izolata diplomatic si astfel, dorea sa incheie o alianta care sa-i asigure securitatea. În 1883, Romania a semnat un tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Alianta avea un caracter defensiv, ramanand secreta pentru opinia publica romaneasca.

Pe plan european s-a format o noua alianta politico-militara, prin alianat dintre Franta si Rusia, urmata de „Acordurile anglo-franceze din 1904", si „Acordurile anglo-ruse din 1907" (ANTANTA).

Peninsula Balcanica continua sa ramana la sfarsitul sec XIX şi inceputul sec XX „un butoi cu pulbere". Razboaiele Balcanice din 1912-1913 au oferit Romaniei ocazia sa se afirme in Peninsula Balcanica. Primul razboi balcanic a izbucnit in toamna anului 1912, atunci cand Bulgaria, Grecia, Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar Romania si-a declarat neutralitatea. Turcia a fost invinsa si a cerut pace. Tratatul de pace s-a incheiat la Londra, dar sustinuta de Austro-Ungaria, Bulgaria s-a declarat nemultumita de prevederile politice. Ca urmare, Bulgaria si-a atacat fostii aliati, la care s-au adaugat Turcia si Romania (al doilea război balcanic din 1913). Bulgaria a fost invinsa, iar Tratatul de Pace a fost incheiat la Bucuresti, 1913. Potrivit pacii, Romania anexa Cadrilaterul (sudul Dobrogei).

In iunie 1914 a fost asasinat la Sarajevo arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Austro-Ungariei, fapt care a constituit pretextul izbucnirii Primului Razboi Mondial. La 15 iulie 1914 izbucnea Primul Război Mondial (1914-1918), între cele două blocuri politico-militare : Puterile Centrale și Antanta. Izbucnirea Primului Razboi Mondial a obligat Romania sa-si precizeze pozitia. Consiliul de Coroana de la Sinaia (21 iulie 1914) a adoptat neutralitatea României, cu expectativă armată.

Opinia publica sustinea in majoritate intrarea Romaniei de partea Antantei. Curentul antantofil era reprezentat de liberali (I.I.C. Braătianu), Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu. Exista si un curent germanofil (conservatori: Petre P. Carp si Titu Maiorescu).

În perioada neutralității (1914-1916), cele două alianțe politico-miliatre au făcut demersuri pentru atragerea României de partea lor. Obiectivul major al politicii externe a statului român era crearea statului național unitar, prin unirea tuturor provinciilor românești aflate în afara Regatului cu România. Guvernul liberal condus de Ionel (I.I.C.) Bratianu a purtat tratative cu Antanta, in vederea stabilirii conditiilor intrarii Romaniei in razboi.

Dupa lungi tratative, Romania a semnat Convenția politico-militara cu Antanta (4 august 1916) care prevedea:

- România se obliga să declare război Austro-Ungariei

- egalitatea de tratatment a României la viitoarea Conferință de pace

- Antanta garanta integritatea teritoriala a României și recunostea drepturile României asupra Banatului, Transilvaniei si Bucovinei

- Antanta ne oferea sprijin constand in armament si alte materiale de razboi

- armata anglo-franceză declanșa ofensiva de la Salonic

- Rusia declanșa o ofensivă în Bucovina și trimitea două divizii militare în Dobrogea

Consiliul de Coroana de la Bucuresti (14 august 1916) a hotarat intrarea Romaniei in razboi impotriva Austro-Ungariei. In noaptea de 14/15 august, armata romana a trecut Carpații, începând eliberarea Transilvaniei. In scurt timp armata românî a cucerit Brasovul, Toplita, si zona secuiasca: Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc si Gheorghieni. Inaintarea armatei romane pe toata granita cu Austro-Ungaria s-a realizat conform planului de operatiuni „Ipoteza Z". Pe frontul de sud, trupele bulgare au atacat impreuna cu cele germane, invingand armata romana la 1 septembrie 1916, in batalia de la Turtucaia. Esecul de la Dunare s-a datorat nerespectarii conventiei militare, prin lipsa sprijinului acordat armatei române din partea aliaților. Armata română din Transilvania este nevoită sa se retraga, Romania fiind invadata pe Valea Jiului si valea Oltului. În noiembrie 1916 trupele conduse de Mackensen ocupau Bucureștiul și două treimi din România intrau sub ocupație germană. Frontul se stabilea in Moldova, pe linia Nămoloasa-Focsani-Galati, capitala se muta la Iasi, autoritățile si guvernul retrăgandu-se in Moldova. In acest context romanii au trimis tezaurul la Moscova, pentru a fi in siguranta, iar armata a fost reorganizata cu sprijinul unei misiuni militare franceze comandata de generalul Berthelot. Regele Ferdinand a făcut o vizită pe front, promitand soldatilor reforma agrara si vot universal, ceea ce a determinat cresterea entuziasmului armatei române.

În iulie-august 1917, armata romana a obtinut victoriile de la Marasti, Marasesti si Oituz, oprin ofensiva Puterilor Centrale. .

Revolutia bolşevică din 1917 a determinat iesirea Rusiei din război, aceasta incheind pace separată cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (martie 1918). România, rămasă singură pe frontul de est, a decis să încheie şi ea pace separată cu Puterile Centrale. Guvernul condus de Alexandru Marghiloman si-a asumat responsabilitatea semnarii tratatului de pace de la Buftea- Bucuresti cu Puterile Centrale (mai 1918). Această pace a fost numită "pacea odioasă" deoarece economia României era subordonată Germaniei pe o perioadă de 90 de ani. Prevederile pacii: Romania pierdea culmile Carpatilor in favoarea Austro-Ungariei; Romania pierdea Dobrogea in favoarea Bulgariei; resursele de petrol si cereale erau subordonate Germaniei pe 90 de ani; armata romana era demobilizata. Regele Ferdinand I a reguzat să semneze tratatul de pace, care a ramas nul din punct de vedere juridic.

Romania a reintrat in război de partea Antantei în noiembrie 1918. La 11 noiembrie 1918, la Compiegne, Germania a incheiat armistitiul de pace cu Antanta.

Obiectivul participarii României la Primul Razboi Mondial a fost atins, astfel ca provinciile românești aflate sub stapanire straina s-au unit cu Vechiul Regat, formand Romania Mare

La 29 Decembrie 1919, primul parlament al Romaniei Mari a votat legile prin care se ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Recunoasterea internationala a Romaniei s-a realizat prin mai multe tratate incheiate in cadrul Conferintei de la Paris, Versailles (1919-1920). Tratatul de la Saint Germain (10 septembrie 1919), incheiat cu Austria, recunostea unirea Bucovinei cu Romania. Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, incheiat cu Ungaria, recunostea unirea Transilvaniei cu Romania. Tratatul de la Neuilly (1920), cu Bulgaria, recunostea Cadrilaterul ca apartinand României. Tratatul de la Paris, incheiat in octombrie 1920, recunostea unirea Basarabiei cu Romania.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I si Regina Maria au fost incoronati ca regi ai Romaniei Mari.

În perioada interbelică ( 1919-1939), obiectivele politice ale Romaniei au fost:

apararea integritatii teritoriale (menținerea statu-quo-ului)menținerea păciirealizarea colaborarii cu toate statelerespingerea tendintelor de revizuire a tratatelor de pace.

Romanii au urmarit sa pastreze sistemul de la Versailles, in acest sens ei au sustinut securitatea colectiva si au sprijinit eforturile de a transforma Liga Natiunilor in aparator al pacii si stabilitor al pacii in Europa. Politica externa s-a concentrat pe doua obiective majore: menținerea situatiei existente (statu-quo-ului) si a pacii. In acest scop, România a incheiat aliante regionale de securitate colectiva si s-a remarcat printr-o prezență activă a diplomaților români în Societatea Națiunilor.

MENȚINEREA PĂCII:


În 1919 Romania a aderat la Societatea Natiunilor, organizatie la nivel mondial care milita petru mentinerea securitatii internationale. Un rol important l-a avut ministrul de externe Nicolae Titulescu, fiind ales de doua ori (in 1930 și 1931) presedintele Adunarii Generale a Societatii Natiunilor.

De asemenea Romania a semnat Pactul Briand-Kellogg (1928) care elimina razboiul ca mijloc de solutioanre a conflictelor. Prin pactul Briand-Kelogg se interzicea folosirea razboiului petru rezolvarea problemelor dintre state.

România a semnat Protocolul de la Moscova (1929) care interzicea războiul în relațiile dintre state și a participat la Conerința de dezarmare de la Geneva (1932-1933) care definea agresorul și agresiunea, condamna războaiele de agresiune si achizitiile teritoriale rezultate din acestea. N. Titulescu a elaborat textul documentelor care defineau agresiunea în relațiile internaționale.

Pentru menținerea statu-quo-ului au fost incheiate aliante regionale politico-militare, remarcandu-se Take Ionescu.

In 1921 a fost incheiata Mica Intelegere, intre Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, alianta regionala care avea drept scop acordarea ajutorului militar reciproc. Aceasta s-a format ca reactie resimintita de cele trei tari de a-si asigura propia securitate pe masura ce au inceput sa se indoiasca de eficienta garantiilor cuprinse in tratatele de la Trianon si Neuilly. Promotorul Micii Intelegeri a fost Take Ionescu. El a avut o initiativa si cu Polonia, astfel ca in anul 1921 au fost semnate o conventie politica si una militara intre cele doua tari. In 1926 a fost semnat Tratatul de alianta cu Polonia care inlocuia cele doua conventii si acorda garantii generale impotriva oricarui tip de agresiune, nu doar la granitele rasaritene.

N. Titulescu a fost artizanul Intelegerii Balcanice, semnata in 1934 si avand in componenta Romania, Iugoslavia, Grecia si Turcia; alianta urmarea mentinerea echilibrului in zona si respingerea revizionismului bulgar si italian.

Relații diplomatice:

In anul 1926 a fost incheiat Tratatul de Alianta si Amicitie intre Romania si Franta. Tratatul nu continea clauze militare, astfel ca Romania incearca sa compenseze lipsa unei intelegeri militare prin acorduri politice, tratatul acordand Romaniei doar garantii cu caracter moral, pentru ca ambele state erau interesate in mentinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societatilor Natiunilor. In lipsa unui acord militar refuzat de Paris, tratatul nu a avut o consistenta practica.

Concomitent cu negocierile romano-franceze, diplomatia de la Bucuresti a demarat tratativele si cu Italia, fiind incheiat Tratatul de amicitie si colaborare cordiala, la Roma, in 1926.

Relațiile cu URSS au fost incordate. un rol important in reluarea negocierilor româno-sovietice l-a avut N. Titulescu. Acesta a ajuns la un acord cu Maxim Litvinov, in anul 1934. in 1936 s-a discutat despre un acord de asistenta mutuala, insa acesta nu a fost incheiat deoarece N. Titulescu a fost demis din functia de ministru de externe.

Dupa 1930, relațiile internationale s-au degradat in Europa, prin politici agresive si incalcarea tratatelor, ca urmare a instaurarii regimurilor totalitare. Dupa venirea lui Hitler la putere in Germania (1933), acesta initiaza o politica de inarmare si păraseste Societatea Natiunilor.

La 1 septembrie 1939 a izbucnit Cel De-al Doilea Razboi Mondial prin atacul Germaniei asupra Poloniei. Pe 3 septembrie Marea Britanie si Franta au declarat razboi Germaniei. Romania s-a declarat neutra in noua situatie internationala. S-au pus in practica prevederile pactului Ribbentrop-Molotov (pact de neagresiune dintre Germania si URSS incheiat in august 1939), astfel ca URSS a ocupat partea rasariteana a Poloniei. In iunie 1940, Franta a capitulat.

Anul 1940 a fost tragic pentru Romania din cauza pierderilor teritoriale suferite.

La 23 august 1939, Germania si urss au incheiat un pact de neagresiune, pe baza caruia isi delimitau sferele de influenta in Europa de Rasarit. Pe baza acestui pact, la 26 iunie si 28 iunie 1940, guvernul sovietic a inaintat Romaniei doua note ultimative prin care cerea cedarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei. Dupa al doilea ultimatum trimis, URSS a ocupat Basarabia, N. Bucovinei şi ţinutul Herţa.

La 30 august 1940 Germania si Italia au impus Romaniei Dictatul de la Viena; prin acest dictat Ungaria primea Nord Vestul Transilvaniei.

In urma tratativelor desfasurate la Craiova, Romania ceda Bulgariei Sudul Dobrogei (CADRILATERUL) la 7 septembrie 1940, sub presiunea lui Hitler. Astfel Romania a pierdut o treime din suprafata si din populaţie.

In septembrie 1940, Carol al II-lea a abdicat, incredintand formarea guvernului lui Ion Antonescu. Pe plan extern, la 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui Antonescu in Germania, Romania a aderat la Pactul Tripartit format din Germania, Italia, Japonia, intrand astfel in sistemul de alianta al Axei.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute in 1940, Romania s-a alaturat Germaniei naziste in razboiul antisovietic. La 22 iunie 1941, Romania intra in razboi împotriva URSS, alaturi de Germania. Ion Antonescu a decis continuarea razboiul peste Nistru, pana la Stalingrad. In 1943-1944, pe fondul infrangerilor suferite de Germania, au inceput negocierile secrete de pace, urmarind iesirea Romaniei din razboiul impotriva Natiunilor Unite. La 23 august 1944, din ordinul regelui Mihai I, mareşalul Antonescu a fost arestat şi România a întors armele contra Germaniei. Armata Rosie a URSS a ocupat România şi a început comunizarea ţării.

Prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), Romaniei nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligeranta. Delegatia romana condusa de Gheorghe Tatarescu la Paris a actionat in favoarea Romaniei. Prevederile tratatului au fost nefavorabile. Singurul castig a fost anularea hotararii de la Viena si reintegrarea partii de Nord-Vest a Transilvaniei in granitele nationale. In schimb granita cu URSS ramanea cea stabilita in 1940, deci Basarabia si Nordul Bucovinei ramaneau in componenta URSS. Romania trebuia sa plateasca despagubire de război URSS-ului.

9. Romania in perioada Razboiului rece

Romania in perioada Razboiului Rece

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial lumea a devenit bipolara, fiind dominata de SUA, cel mai puternic stat din lume, si URSS care si-a instaurarat dominatia in sud-estul Europei. Razboiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare intre doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice diametral opuse. Intr-un grup se afla URSS si aliatii sai, si celalalt grup cuprindea SUA si aliatii lor. La nivel politico-militar a fost o confruntare intre NATO (1949) si Pactul de la Varsovia (1955).

Romania in cadrul C.A.E.R: C.A.E.R (1949) a luat nastere ca riposta la aplicarea Planului Marshall (1947) prin care SUA ofereau ajutor financiar pentru refacerea Europei după razboi (ajutor refuzat de tarile din S-E Europei, sub presiune sovietica). Crearea C.A.E.R era destinata colaborarii economice a tarilor fondatoare. Schimbarea in politica Romaniei fata de C.A.E.R s-a produs in anul 1964, odata cu respingerea Planului Valev.

Romania si Pactul de la Varsovia: Pactul de la Varsovia creat în 1955, este raspunsul comunistilor la Alianta Nord Atlantica. Din punct de vedere militar, dominatia sovietica s-a manifestat prin ocuparea militara a României, care a durat pana in 1958 dar si prin incadrarea Romaniei in Pactul de la Varsovia. În 1956, România a intervenit alături de trupele Pactului de la Varşovia împotriva revoluţiei din Ungaria. Romania a fost singura membra a Pactului care nu a participat la invadarea Cehoslovaciei in 1968. Transformarile politice din Europa Centrala si de Est de la sfarsitul anilor 80 au determinat disparitia aliantei, care s-a dizolvat oficial in 1991.

Relatiile Romaniei cu Europa Occidentala : Romania s-a preocupat de promovarea relatiilor cu statele din afara blocului comunist. In 1955 a devenit membra a Organizatiei Natiunilor Unite. Dupa 1958, comertul romanesc a fost treptat orientat spre Occident. In planul relatiilor diplomatice, 1963 a fost anul in care la O.N.U, Romania a votat pentru prima data altfel decat URSS si aliatii sai. Impunerea cultului personalitatii, nerespectarea acordurilor de la Helsinki si incalcarile drepturilor omului au racit considerabil relatiile cu Occidentul. Deteriorarea situatiei interne din Romania si atacurile din partea guvernelor occidentale impotriva politicii lui Ceausescu de nerespectare a drepturilor omului a dus la izolarea internationala a Romaniei.

Romania in politica externa in perioada 1945-1965

In 1946, Churchill afirma in fata studentilor de la universitatea Fulton ca „, o cortina de fier a cazut peste continent". Acest discurs este considerat a fi inceputul Razboiului Rece, dar definea o realitate deja existenta. Prin „Razboiul Rece" se intelege conflictul dintre SUA si URSS pe plan ideologic.

România, aflată în sfera de influenţă sovietică, a respins planul Marshall din 1947, prin care SUA oferea ajutor financiar.

In timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Romania a fost subordonata total URSS-ului. In 1948 Romania a semnat Tratatul de prietenie si asistenta mutuala cu URSS care permitea amestecul URSS in problemele de securitate a statului roman. In 1949, Romania a aderat la CAER, coordonat de URSS si infiintat ca raspuns la Planul Marshall; In 1955 a fost format Pactul de la Varsovia, o alianta militara a statelor comuniste, ca raspuns la infiintarea NATO (1949)..

Moscova a impus Romaniei ruperea relatiilor cu Iugoslavia, condusa de Tito care se afa in conflict cu Stalin. In conflictul ideologis dintre Tito si Stalin, legat de modelul de comunism care trebuia urmat, Dej s-a aflat de partea lui Stalin.

Revolutia anticomunista din Ungaria din anul 1956 a permis Romaniei sa-si consolideze pozitia in cadrul Blocului Comunist prin sprijinul oferit URSS-ului in lichidarea acesteia. Romania a acordat sprijin militar pentru inabusirea revoltei, iar liderul revolutiei anticomuniste din Ungaria - Imre Nagy - a fost retinut si judecat la Bucuresti. Ca urmare a ajutorului dat URSS-ului, aceasta a acceptat sa desfiinteze sovromurile in 1956 si sa-si retraga trupele in 1958. Plecarea Armatei Rosii a insemnat, pe plan extern, primul pas al unei desprinderi relative fata de Moscova.

Din 1960 comertul romanesc s-a reorientat spre Europa Occidentala.

In 1963 Dej a facut o vizita in Iugoslavia si a incheiat un acord pentru construirea complexului hidroenergetic de la Portile de Fier.

Politica de distantare fata de URSS a fost evidentă în aprilie 1964 , odată cu „Declaratia din aprilie" a PMR. Declaratia a fost lansata in contextul unui conflict ideologic dintre URSS si China, in care Romania isi afirma dreptul la independenta, cerand limitarea amestecului PCUS in treburile interne ale altor state. Tot in 1964, Romania a respins Planul Valev, care urmarea realizarea unei regiuni agricole cu zone din Romania, Bulgaria si URSS.

Odata cu venirea la conducere a lui Nicolae Ceauşescu s-a continuat si s-a accentuat distantarea Romaniei fata de URSS. Statul roman a stabilit relatii diplomatice cu RFG (1967).

Dupa Razboiul de sase zile (1967) dintre Israel si statele arabe, Romania nu a rupt relatiile cu Israelul, desi Pactul de la Varsovia a declarat Israelul ca stat agresor.

In 1968, Ceausescu a refuzat sa intervina militar in Cehoslovacia unde izbucnise o revolutie anticomunista (Primavara de la Praga) si a criticat interventia Pactului de la Varsovia, fapt ce i-a atras simpatia populatiei si a Occidentului, fiind vazut ca o speranta a comunismului. Drept urmare au avut loc vizite la Bucuresti ale unor lideri occidentali si americani (Charles de Gaulle, Richard Nixon, Gerald Ford) si au inceput tratativele cu FMI si Banca Mondiala.

In 1975 in cadrul Conferintei de la Helsinki pentru securitate si cooperare in Europe, Romania a contribuit activ, astfel ca a obtinut din partea SUA „clauza natiunii cele mai favorizate".

In 1979 a inceput agresiunea sovietica in Afganistan, pozitia Romaniei fiind una ferma, de condamnare a acestui act al URSS.

La inceputul anilor 1980 Romania s-a izolat din punct de vedere diplomatic datorita nerespectarii drepturilor omului, in contextul in care presedintele american Jimmy Carter a lansat o vasta campanie de respectare a drepturilor omului. In 1988, Ceausescu a renuntat la „clauza natiunii cele mai favorizate".

In 1985 a ajuns secretar general al PCUS Mihail Gorbaciov, care lanseaza o politica de deschidere si reformare a comunismului (Glasnost si Perestroika). In mai 1987 Gorbaciov facut o vizita oficiala la Bucuresti, dar Ceausescu a respins politica de reforme a liderului URSS. Ceausescu a respins orice reforma si a continuat sa incalce flagrant drepturile omului, fapt care i-a adus totala izolare diplomatica. In martie 1989 Comisia pentru Drepturile Omului a ONU a adoptat o rezolutie pentru constituirea unei comisii de ancheta privind situatia din Romania. In a doua parte a anului 1989 in Europa s-a realizat lichidarea succesiva a regimurilor comuniste. In martie 1991, Tratatul de la Varsovia isi inceta oficial existenta, iar dizolvarea URSS marca sfarsitul Razboiului Rece.

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]