POEM FILOSOFIC ROMANTIC
"LUCEAFÄ‚RUL" de Mihai Eminescu
- poem epico-liric -
Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889)
pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar". Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le universului său poetic. Din cartea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de "Fata în grădina de aur" şi de "Fecioara fără corp", pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă: "Luceafărul" şi "Miron şi frumoasa fără corp".
Geneza poemului "Luceafărul"
Izvoare folclorice:
Poemul "Luceafărul" are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc "Fata în grădina de aur", cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă din timpul studenţiei sale la Berlin, îl versifică între anii 1870-1872, păstrândul în manuscris. Mai târziu, poetul creează cinci variante succesive ale basmului, între 1880 şi 1883, mai întâi versificându-l şi schimbându-i finalul, apoi, îmbogăţindu-l cu idei filozofice reflectând condiţia geniului în lumea superficială şi meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică valoare ideatică şi artistică.
îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. în acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, Jăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere, Florin moare şi el lângă stânca sub care zăcea iubita lui. în prima variantă versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiţi fericiţi - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiţi, cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată".
• Mitul "Zburătorului" este valorificat în primul tablou al poemului "Luceafărul", prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.
Izvoare filozofice:
Atras de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulată "Lumea ca voinţă şi reprezentare" viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul
de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii: - omul obişnuit, muritorul de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi depăşi sfera limitată de acţiune, dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al îndeplinirii scopurilor omeneşti şi excesul de socializare;-
- geniul se particularizează prin inteligenţă profundă şi meditativă, sete de cunoaştere cu aspiraţie spre absolut, atitudine obiectivă asupra realitatii puterea de sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme şi legi care guvernează universul.
• Motive mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor reci Platon şi Aristotel, din "Poemele Vedelor" aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales noţiunea de "păcat originar" şi viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.
Apariţia poemului şi interpretări:
A cincea variantă versificată a basmului popular românesc "Fata în grădina de aur" este definitivă, constituind cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată în simboluri reflectate de Eminescu în poemul "Luceafărul": "în cadrul de basm se înalţă expresia cea mai desăvârşită a lirismului erotic şi filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafărul" s-a făcut la "Junimea", înainte de apariţia lui în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în aprilie 1883. în luna august a aceluiaşi an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri literare" şi în revista "Familia", iar la sfârşitul anului a apărut în prima şi singura ediţie antumă de "Poezii" eminesciene, îngrijită de Titu Maiorescu.
"Luceafărul" este un poem filozofic, în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a "Luceafărului" şi definirea geniului în lume: "în descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda «Luceafărului». Aceasta este povestea [...], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
O altă interpretare a poemului "Luceafărul" aparţine lui Tudor
Vianu, care consideră că toate personajele sunt "măşti lirice" ale poetului, adică eul liric s-a imaginat pe sine în mai multe ipostaze: aceea de geniu - întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărbat îndrăgostit – simbolizat e Cătălin -, de forţă universală - în ipostaza impersonală a Demiurgului.
Structura compoziţională:
Poemul "Luceafărul" are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru. care converg unul către celălalt şi se interferează uneori în cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte. Pe parcursul întregului poem sunt evidenţiate ipostazele omului de geniu în raport cu ipostazele ideii de femeie.
Compoziţia poemului :
Este simetrică, în cele patru tablouri manifestându-se armonios planul terestru şi cel cosmic, astfel: tablourile
întâi şi patru îmbină planul universal-cosmic şi cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul universal-cosmic.
In ceea ce priveşte ipostazele ("măştile") geniului, în tabloul întâi omul superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii superioare, detaşat de pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, femeia pământeană, care are identitate şi nume, în cel de al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspiraţia geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare oarecare, o anonimă, un "chip de lut".
■Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între două fiinţe aparţinând unor lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică şi tocmai de aceea este şi o iubire imposibilă. Aşadar, planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru, geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este unică, iar în raport cu luceafărul, aproape o egală.
Incipitul este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul folcloric al poemului:
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti
O prea frumoasă fată."
Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea "din rude mari împărăteşti", este un superlativ popular, "prea frumoasă", fiind cunoscut faptul că Eminescu avea o grijă deosebită în alegerea cuvintelor cu mare forţă de expresie, de aceea, până să se hotărască asupra acestuia, el a încercat mai multe metafore: ghiocel, vlăstărel, grangure, pasăre, giuvaer, cănăraş, dalie ... de fată.
Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de împărat, prin rafii sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte lume, aproape incluzând-o în spiritualitatea superioară a geniului:
"Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele. "
Legătura între cele două planuri se realizează prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică, metaforă întâlnită atât în poemul filozofic "Scrisoarea I", cât şi în alte poezii eminesciene:
"Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-1 îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă."
Privindu-I fascinată în fiecare noapte - "îl vede azi, îl vede mâni" -, tânăra se îndrăgosteşte de astru, "El iar, privind de săptămâni",/ îi cade dragă fata". întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului:
"Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă."
Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică, strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale:
"Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"
Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a "unui tânăr voievod", ca fiu al cerului şi al mării -"Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea". Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape:
"O, vin! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă!
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă".
Fata însă îl refuză, simţindu-1 "străin la vorbă şi la port", ca făcând Parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme: "Ochiul tău mă-ngheaţă". Antitezele prezente aici demonstrează ideea că cei doi j îndrăgostiţi aparţin unor lumi diametral opuse, simbolizând viaţa veşnici şi iminenţa morţii: "Căci eu sunt vie, tu eşti mort". Totodată este şi 0 primă sugerare a ideii de neputinţă a fetei pentru a accede spre cunoaştere: "Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;".
Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi aminteşte de Luceafăr în somn şi îi adresează din nou aceeaşi chemare încărcată de dorinţe. Luceafărul se întrupează de această dată sub înfăţişare demonicii, un "mândru chip", născut din soare şi din noapte şi vine în odaia fetei cu un efort mai mare decât prima oară:
"- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de această dată, deşi frumuseţea lui o impresionează puternic. "- O, eşti frumos, cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată!"
Metamorfozele Luceafărului în cele două întrupări, de înger şi demon, ilustrează mitul "Zburătorului", preluat de Eminescu din mitologia populară autohtonă.
Ideea apartenenţei geniului la nemurire ca şi statutul de muritoare al fetei sunt exprimate sugestiv, cu claritate în strofa următoare. "- Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare?"
Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-1 poate înţelege -"Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe"-, de aceea îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei: "Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este proprie numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire.
"- Tu-mi ceri chiar nemurirea mea Da, mă voi naşte din păcat în schimb pe-o sărutare,
Primind o altă lege;
Dar voi să ştii asemenea Cu vecinicia sunt legat,
Cât te iubesc de tare; Ci voi să mă dezlege."
Superlativul popular absolut folosit în versul "Cât te iubesc de tare" sugerează transpunerea fetei în condiţia obiectului unic al pasiunii rotice simţite de Luceafăr şi dorinţa acestuia de cunoaştere a lumii pământene. El acceptă ideea "păcatului originar" din mitologia creştină şi, implicit, dezlegarea de legile veşniciei.
Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile." *
■Tabloul al doilea este o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi. Cadrul naturii este dominat de spaţiul uman-terestru, celălalt plan, universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata se individualizează prin nume, Cătălina, şi prin înfăţişare, iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin, "viclean copil de casă", căruia Eminescu îi face un scurt portret, în care tonul ironic este evident: "îndrăzneţ cu ochii", cu "obrăjei ca doi bujori" şi care o urmăreşte "pânditor" pe Cătălina. Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina nu este întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt exponenţii individuali ai aceleiaşi speţe omeneşti. întâlnirea celor doi pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară, o idilă pastorală ilustrată şi prin limbaj şi prin gesturi: "- Dar ce vrei, mări, Cătălin/ Ia dut de-ţi vezi de treabă". Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca aspiraţie spirituală, ca dorinţă erotică ideală: "O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte."
Jocul dragostei ca ritual ce se manifestă în toate poeziile erotice eminesciene este ilustrat de gesturile tandre, mângâietoare pentru învăţarea iubirii: "-Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul [...] Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ [...], Când faţa mea se pleacă-n jos,/ în sus rămâi cu faţa,/ [...] Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută".
Ideea compatibilităţii celor două lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: "Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...". Superioritatea Luceafărului este ^nştientizată de Cătălina, prin exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte: "în veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe...".
■Tabloul al treilea, numit şi "drumul cunoaşterii", este dominat de planul universal-cosmic, Luceafărul este Hyperion (hyper eon - pe deasupra mergătorul), iar fata este motivaţia călătoriei, simbolul • iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinantă, Eminescu făcând scurte referiri la ideea filozofică a timpului şi a spaţiului universal, trimiţând totodată şi la geneza Universului: "Porni luceafărul. Creşteau
Şi din a chaosului văi,
în cer a lui aripe, Jur-împrejur de sine,
Şi căi de mii de ani treceau Vedea ca-n ziua ce dentâi
în tot atâtea clipe. Cum izvorau lumine;"
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu -"o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: "Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire..."
Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate: "Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte."
Ideea dualităţii existenţiale ciclice, aceea că existenţa umană este ătuită din viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele Demiurgului în convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor:
"Căci toţi se nasc spre a muri
Åži mor spre a se naÅŸte."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion, "moartea nu noate...", exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume superficială, meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu:
"Şi pentru cine vrei să mori?
întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă."
■Tabloul al IV-lea îmbină, ca şi primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă.
Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă, "un chip de lut".
întorcându-se "în locul lui menit pe cer", Luceafărul priveşte pe pământ şi-i vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi într-un dezlănţuit joc al dragostei:
"- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;"
Chemarea fetei adresată Luceafărului exprimă vechile dorinţe, formula modificată în acest ultim tablou nu mai este magică şi accentuează ideea că omul obişnuit este supus sorţii, întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălţa Ia iubirea absolută, ideal care nu-i este accesibil:
"- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza"
Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi "nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si d epăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare:
"-Ce-ti pasa tie, chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul?"
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre pronumele de persoana I singular, "eu" şi a II-a plural, "vostru" semnifica esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului:
"Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece, -
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor ÅŸi rece."
Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece, raţională distantă, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.
Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularităţi: * limpezimea clasică este dată de absenţa podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasă fată" a fost ales după un lung şir de încercări: "un ghiocel de fată", "un vlăstărel de fată", "o dalie de fată", "un grangure de fată", "o pasăre de fată", "un cănăraş de fată", "un giuvaer de fată" etc;
- folosirea puţinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizată prin frecvenţa aceloraşi câteva: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul ne: nemărginit, nemuritor, nespus, negrăit, nemişcător etc.
• exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor maxime, sentinţe, precepte morale: "Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni"; "Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte";
• puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină (din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sferă;
• cuvintele şi expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian, prin firescul exprimării: "De dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle", "în orişicare sară", "Ei, Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul", "Ea, îmbătată de amor" etc.
• muzicalitatea poeziei este realizată prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită: catrene cu versuri de câte 7-8 silabe, ritmul iambic împletit cu cel amfibrahic şi alternanţa dintre rima masculină şi cea feminină.
Poemul "Luceaftrul" este cea mai înaltă expresie a poeziei
romanesti deoarece ea reuneşte "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi toate mijloacele lui Eminescu, poemulu fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureşte posteritaţii chipul în care şi-a conceput propriul destin". (Tudor Vianu) Temesi motive în poemul "Luceafărul" Tema Timpului ilustrează ideea timpului filozofic bivalent:
- timpul individual: "Trecu o zi, trecură trei/ Şi iarăşi noaptea vine";
- timpul universal: "Şi căi de mii de ani treceau/ In tot atâtea clipe".
- condiţia efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu eternitatea Universului: "Căci toţi se nasc spre a muri/ [...]/ Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune".
Tema Spaţiului este ilustrată de cele două planuri spaţiale: -planul uman-terestru: "în vremea asta Cătălin/ Viclean copil de casă; Ce împle cupele de vin/ Mesenilor la masă";
- planul universal-cosmic: "Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte."
Tema Cosmosului este reprezentată de axa luminii care străbate întreg poemul, definită printr-o foarte variată gamă de motive romantice: luna, luceafărul, noaptea, cerul, stelele, haosul, geneza, zborul intergalactic: "O, vin, în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele".
Tema naturii este sugestivă prin crearea celor două formule artistice de pasteluri:
- pastelul cosmic: "Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele-/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele";
- pastelul terestru: "Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă;/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă."
Tema iubirii este chiar substanţa ideatică a poemului, fiind ilustrată prin ideile specific eminesciene: idealul absolut de iubire, ^compatibilitatea celor două lumi, din care cauză cuplul nu se realizează, forţa geniului de a face sacrificiul suprem pentru împlinirea
Tema folclorului este evidentă prin sursa de inspiraţie (basmul Popular), formulele specifice basmului, cuvinte şi expresii ale limbajului popular şi întreg tabloul al II-ea care ilustrează o idilă rustică.
Temaa filozofiei este dominantă în poemul "Luceafărul" prin cateva idei profund filozofice:
-conditia nefericită a omului de geniu într-o lume meschină,
Norocul va petrece,-/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemritor si rece."
- ideea genezei şi stingerii Universului: "Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.";
- ideea timpului filozofic bivalent: individual ÅŸi universal;
- ideea filozofică "fortuna labilis" (soarta este schimbătoare - n.n.): "Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte";
Genuri literare în poemul "Luceafărul"
Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o armonie perfectă:
• Genul liric se defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor eului liric privind idealul de iubire absolută şi condiţia geniului ca simbol al eternităţii: "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare".
• Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al basmului popular, pe care Eminescu o îmbogăţeşte cu valenţe filozofice profunde.
• Genul dramatic este motivat de existenţa "măştilor" (Cătălin, Cătălina, Luceafărul, Demiurgul, fata de împărat), de dialogul dintre ele, precum şi de drama neputinţei omului obişnuit de a accede spre valori superioare şi drama omului de geniu neînţeles de societate, în aspiraţia sa spre absolut.
Specii literare în poemul "Luceafărul"
• Idila pastorală compune întreg tabloul al doilea al poemului, prin povestea de dragoste dintre Cătălin şi Cătălina, care se desfăşoară întocmai ca iubirea dintre un flăcău şi o fată de la ţară: "Şi-n treacăt o cuprinse lin/ într-un ungher degrabă./ «-Dar ce vrei, mări, Cătălin?/ Ia dutde-ţi vezi de treabă»"
• Meditaţia filozofică este cu predilecţie ilustrată de tabloul al treilea, numit şi "drumul cunoaşterii", unde sunt exprimate profunde idei filozofice: "Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare;".
• Elegia exprimă tristeţea omului obişnuit pentru neputinţa lui de a se înălţa către idei superioare -"Luceşte c-un amor nespus,/ Durerea să-mi alunge,/ Dar se înalţă tot mai sus,/ Ca să nu-1 pot ajunge."-, dar şi tristeţea luceafărului ce se simte neînţeles în societate: "Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece."
• Satira este ilustrată de sarcasmul eului poetic ce se revarsă asupra superficialităţii societăţii în care trăieşte: "Şi pentru cine vrei să mori? / întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă."
• Pasteluleste prezent prin tablourile descriptive de natură terestră sau cosmică:
- pastelul terestru:
"Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din cranguri,
Sub şirul lung de mândri tei
Åžedeau doi tineri singuri."
- pastelul cosmic:
"Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele-
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele".
