ROMANUL OBIECTIV MODERN "PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR"





ROMANUL OBIECTIV MODERN

"PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR" de Liviu Rebreanu

- roman obiectiv modern - roman obiectiv de analiză psihologica

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman realist obiectiv din literatura română, "Ion" şi primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza românească, "Pădurea spânzuraţilor".
Nuvelele care preced romanul "Pădurea spânzuraţilor" sunt "Catastrofa", "Iţic Ştrul dezertor" şi "Hora morţii", pe baza cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din literatura română.

Tema romanului:
O constituie evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam; "Pădurea spânzuraţilor" este "monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Călinescu). Rebreanu este în acest roman "un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice" (Tudor Vianu)

Geneza:
Romanul este inspirat dintr-o tragedie personală, fratele scriitorului, Emil, ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români şi o întâmplare conjuncturală şi anume aceea că Rebreanu văzuse o fotografie care-1 cutremurase, imaginea reprezentând o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte însă că tragedia fratelui său a fost numai un pretext literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, "cel mult poate câteva trăsături exterioare şi unele momente de exaltare [...], în Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor."

Problematica, structura şi compoziţia romanului:
Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte 11 capitole, cu excepţia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin aceea că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi într-un mod nefiresc. Romanul are două planuri distincte, care evoluează paralel, dar se intercondiţionează, unul al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a personajului principal.
Ca şi în romanul "Ion", construcţia este circulară şi simetrică, romanul "Pădurea spânzuraţilor" începe şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.
Compoziţional, romanul ilustrează câteva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie în adevărate obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul întregului roman: imaginea spânzurătorii(de 20 de ori), cuvântul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia este neagră, arborii sunt desfrunziţi, iar ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale personajelor (elemente ale naturalismului)

Construcţia subiectului:
Liviu Rebreanu este prin excelenţă un narator omniscient, care povesteşte întâmplările, evenimentele la persoana a IH-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, târguşorul Parva, frontul, spitalul etc. şi unul imaginar închis, al frământărilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.
Incipitul îl constituie descrierea atmosferei cenuşii de toamnă mohorâtă, în timpul primului război mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual şi spiritual: "Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare [...] întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră..."
Locotenentul Apostol Bologa, protagonistul romanului, ca membru al Curţii Marţiale, făcuse parte din completul de judecată care a condamnat la moarte prin spânzurare pe sublocotenentul ceh Svoboda ("libertate"- în lb.slavă), pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, iar condamnarea i se pare un act de dreaptă justiţie. Momentul crucialcare va avea puternice influenţe în conştiinţa eroului şi care va declanşa conflictul psihological personajului este privirea luminoasă şi "dispreţuitoare de moarte" din ochii lui Svoboda, stare pe care autorul o realizează prin introspecţie şi analiză psihologică: "simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă." Este oprimă manifestare a crizei de conştiinţă, care, treptat, va domina mintea şi sufletul lui Apostol.
Rebreanu face o retrospecţiea vieţii lui Bologa, prin flash-back, motivând devenirea personajului din copilărie şi până la înrolarea sa în armată. Apostol îşi petrecuse primii ani de viaţă în târguşorul Parva, de pe valea Someşului. Tatăl său, Iosif Bologa, fusese "cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului", iar mama sa - în absenţa tatălui arestat - îl creşte pe Apostol într-o supunere totală faţă de dogmele religioase, aşa că, la vârsta de şase ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu "ca o lumină de aur orbitoare". Ieşit din închisoare, Iosif Bologa se implică în educaţia fiului său, propunându-şi să facă din el "un om şi un caracter". Echilibrul băiatului se clatină puternic atunci când este anunţat că tatăl său a murit de inimă, senzaţia dureroasă fiind percepută prin autointrospecţie, simţind "cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului." Atunci 1-a cuprins o teamă îngrozitoare: "Am pierdut pe Dumnezeu", monologul interiordeclanşând o puternică "dorinţă de-a cunoaşte" răspunsuri precise şi lămuritoare la toate întrebările tulburătoare, aşa că se înscrie la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Venit acasă în vacanţă, o cunoaşte pe Marta, fiica avocatului Domşa, se logodeşte cu ea, apoi se înrolează voluntar în armată, pentru a-i arăta acesteia că este viteaz şi curajos, fiind convins că "războiul este adevăratul izvor de viaţă [...], adevăratul generator de energii".
Ca ofiţer în armata austro-ungară, Bologa are conştiinţa datoriei faţă de statşi se comportă exemplar, obţinând decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia, fiind apoi numit membru în completul de judecată al Tribunalului Militar. Criza de conştiinţăa personajului este generată de cuvintele tatălui său: "Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!". Având puternic înrădăcinată în conştiinţă ideea echilibrului între lumea exterioară şl cea interioară, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spânzurătorii şi de privirea condamnatului Svoboda care exprima dispreţ faţă de moarte şi care era "înfrumuseţată de o dragoste uriaşă".
De acum, întreaga sa fiinţă este dominată de aspiraţia spre libertate şi conştiinţa apartenenţei etnice. Când află că regimentul său urmează să treacă pe frontul din Ardeal, încearcă să obţină aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta împotriva neamului românesc. Dialogulcu Klapka, un căpitan ceh, dezvăluie pentru prima oară dorinţa lui Bologa de a dezerta, dacă generalul Karg nu îi va accepta cererea de a-I muta pe alt front decât cel românesc. De aceea el se străduieşte să se distingă prin fapte de vitejie şi eroism, reuşind să distrugă reflectorul rusesc, dar generalul Karg îl refuză categoric. Analizându-şi criza de conştiinţă, Bologa îi mărturiseşte generalului starea sa morală conflictuală, fapt ce stârneşte mânia superiorului, care consideră că ar merita "glonte, nu medalie!". în noaptea aceea Bologa încearcă să dezerteze "la muscali", dar este rănit în luptă, spitalizat, după care se întoarce la Parva, unde petrece perioada de convalescenţă şi rupe logodna cu Marta. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei desfacerii logodnei, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Revenit pe front, Bologa lucrează un timp în biroul coloanei de muniţii, fiind găzduit de groparul Vidor, de a cărui fiică, Ilona, se îndrăgosteşte şi cu care se şi logodeşte.
Câteva simboluri devenite obsesii, care sunt mărci ale analizei psihologice, îl tiranizează şi îi macină conştiinţa: lumina din ochii lui Svoboda suprapusă peste lumina reflectorului rusesc, datoria de ofiţer al statului austro-ungar şi apartenenţa ia neamul românesc, îndreptându-i cu repeziciune spre împlinirea destinului tragic.
Ca membru al Curţii Marţiale este pus în situaţia de a condamna la moarte 12 români acuzaţi de pactizare cu inamicul şi, pentru a preîntâmpina o nouă greşeală, ia pentru a doua oară hotărârea de a dezerta, deşi era urmărit cu tenacitate de locotenentul Varga, care-i bănuia intenţia. Apostol Bologa dezertează chiar prin locul păzit de cel mai vigilent duşman al său, locotenentul ungur Varga, care îl prinde şi îl predă Tribunalului Militar, consemnând în raport şi faptul că dezertorul avusese asupra sa "harta cu poziţiile" frontului. Bologa refuză cu încăpăţânare să fie apărat de căpitanul Klapka şi este condamnat la moarte prin spânzurare. Odată hotărâtă sentinţa, Apostol Bologa îşi simte sufletul împăcat cu el şi cu lumea din afară, inima îi este inundată de "iubirea care îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea [...] e în mine şi în afară de mine". Moare ca un erou al românilor, întruchipând puterea de sacrificiu pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate şi iubire de adevăr, "cu ochii însetaţi de lumina răsăritului", cu privirile îndreptate "spre strălucirea cerească", în timp ce glasul preotului îi străbate înălţarea "Apostol! Apostol!".
Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Liviu Rebreanu sunt obiectivate prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care el le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi repetarea obsesivă a unor cuvinte cu valoare de simbol.
Stilul Iui Liviu Rebreanu confirmă şi în acest roman obiectivarea realistă a temei, concizia şi precizia termenilor literari, anticalofilia: "Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să-nchizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume". (Liviu Rebreanu)
Apostol Bologa - expresia unei crize morale şi psihologice*
Apostol Bologa este personajul principal al romanului "Pădurea spânzuraţilor", primul erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce trăieşte o dramă de conştiinţă, un tragic conflict interior declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean faţă de legile statului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească. Liviu Rebreanu analizează personajul din punct de vedere psihologic cu obiectivitate şi, pentru prima oară în proza românească, aduce în prim plan o criză de conştiinţă a unui intelectual ce aspiră la o existenţă bazată pe principii morale solide, clare şi intransigente.
Liviu Rebreanu alcătuieşte sondajul psihologic al personajului, utilizând o gamă variată de

Modalităţi şi procedee de caracterizare:
Monologul interioral eroului şi autoanaliza("«Am pierdut pe Dumnezeu», îi fulgeră prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepţii("Lege, datorie, jurământ ...sunt valabile numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta, nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului"), caracterizarea făcută direct de către narator("Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane."), introspecţiaînvălmăşelilor de gânduri şi obsesii ce nasc situaţii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum şi armonizarea naturiimohorâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din conştiinţa personajului.
Indirect, prin retrospecţie şi flash-backsunt relevate elemente biografice, care motivează evoluţia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce fusese doi ani întemniţat - ca semnatar al Memorandumului - şi al Măriei, care avea pentru copilul ei "o dragoste idolatră" şi al cărui suflet era "plin de credinţă în Dumnezeu". Venit din închisoare, tatăl vrea să facă din fiul lui "un om şi un caracter" şi îl povăţuieşte că, pentru a dobândi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui însuşi, trebuie să stabilească un echilibru între conştiinţa sa şi lumea din afară, având grijă ca sufletul să fie tot una cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, iar "ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!" Având această structură educaţională, copilul evoluează cu o bază de principii ce păreau solide,primul dezechilibru interior producându-se la moartea tatălui său, când are sentimentul că "Am pierdut pe Dumnezeu".
Bologa se înrolează în armata austro-ungară dintr-un orgoliu juvenil, având opinia că "numai războiul e adevăratul generator de energii", fiind singura modalitate de selecţie a valorilor umane: "războiul este [...] cel mai eficace element de selecţiune. Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul".
Statul, datoria şi războiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbolpentru concepţia eroului şi principalele lui coordonate de conştiinţă. Prima zguduire a concepţiilor sale despre viaţă, ce păreau atât de solide, are loc atunci când este surprins de privirea dispreţuitoare de moarte a condamnatului ceh şi el nu înţelege lumina din ochii acestuia.
Ca student la Facultatea de Filozofie, îşi formase câteva principii asupra vieţii, eticii, considerând că "omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme" şi că numai "colectivitatea organizată devine o forţă constructivă". în contactul direct cu lumea eterogenă a frontului -cehi, ruşi, polonezi, unguri, români, nemţi- toate aceste principii se răstoarnă total, devenind convins de valoarea unică a omului în univers: "nimic nu e mai presus de om" sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"
Concepţiile despre viaţă - "Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile"- precum şi despre datoria faţă de stat - "Eu nu afirm că statul nostru e bun! [...], dar câtă vreme există, trebuie să ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. După ce fusese rănit, într-un dialogpurtat cu Varga în tren, Bologa susţine ideea că legea şi datoriasunt valabile "numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta" şi că nici o datorie nu are dreptul "să calce în picioare sufletul omului".
Vestea că divizia lor se mută pe frontul din Ardeal şi că va fi nevoit să lupte împotriva românilor duce la prăbuşirea definitivă a conştiinţei personajului, mai ales că încercarea de a obţine mutarea pe alt front este respinsă cu fermitate de generalul Karg, chiar dacă doborârea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiţer al statului Austro-Ungar şi-i destăinuieşte generalului Karg că în sufletul său "s-a prăbuşit o lume", exprimându-şi nădejdea că omul ar trebui să-şi stăpânească pornirile, astfel ca "să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul şi mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâşie inima!"
Plecat acasă în convalescenţă, Apostol rupe logodna cu Marta şi, întors pe front, stă în gazdă la groparul Vidor şi se îndrăgosteşte puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se şi logodeşte. Bologa dezertează într-o noapte, trecând linia frontului chiar prin sectorul ungurului Varga, care-1 suspecta demult şi care are acum prilejul să-1 aresteze, găsind asupra lui şi "harta cu poziţiile frontului". Refuză cu încăpăţânare să fie apărat de Klapka, simţindu-şi sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri...". Moartea nu-1 înfricoşează, ba se întreabă chiar "dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?" întreaga sa fiinţă e cuprinsă de iubirea totală, faţă de oameni şi de Dumnezeu, căci "cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii" şi cine are fericirea să o simtă "trăieşte în eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi răsună în ureche glasul preotului: "Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciază că romanul "Pădurea spânzuraţilor" este o proză psihologică "în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de fapte precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştientului".

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]