Conceptul de Compensatie

CONCEPTUL DE COMPENSAŢIE

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenite din operaţiuni reciproce .
Pe de o parte băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează credite acordate anterior . Pe de altă parte , din ordinul clienţilor lor , titularii de depozite , băncile , efectuează plăţi prin unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la alte bănci . Astfel , din fiecare operaţiune efectuată , o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă .
La finele unei zile , fiecare bancă în parte are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare şi în consecinţă este beneficiara a unui sold creditor , fie titulara unui sold debitor .
Evoluţia practicii bancare a determinat cu necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce într-un cadru organizat , de regulă sub egida băncii de emisiune .
Procesul de stingere a soldurilor reciproce prin efectuarea de plăţi de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare , poartă numele de compensare interbancară .
Plecând de la conceptul general , compensaţia angajează două caracteristici ale unui fenomen , de regulă diametral opuse şi notate pozitiv şi negativ (în cazul nostru debit şi credit) .
Primordial , compensaţia înseamnă compararea celor două caracteristici pentru a le stabili dimensiunile respective , caracteristica cae mai mică dă de fapt dimensiunile compensării în sensul că dă măsura în care cele două caracteristici se completează reciproc .
În continuare , pentru fenomenul respectiv , rămâna valabilă acea caracteristică care dimensional este mai mare , în care , după diminuarea echivalentă cu parte ce se compensează (aferentă părţii contrare anihilate) rămâne valabilă .
Compensarea în sistemul de plăţi înseamnă , pentru fiecare bancă , compararea în cadrul unei perioade date , a drepturilor de încasări (sume creditoare) cu obligaţiile de plată (sume debitoare) faţă de altă bancă sau faţă de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat , în scopul de a stabili măsura în care acestea se amihilează reciproc (se compensează) şi suma rămasă de încasat sau de plătit .
Această sumă de înacast sau de plătit reprezintă valoarea sedimentară ca efect al stingerii definitive a tuturor plăţilor cuprinse în compensare pentru banca respectivă .
Compensările pot fi bilaterale , când se supun compensării plăţile reciproce dintre două bănci . Aici , în mod direct , se stabileşte poziţia fiecărei bănci rezultată din operaţiunile de plăţi reciproce .
Compensările multilaterale sunt cele care includ toate băncile cuprinse într-un sistem dat . Aici fiecare bancă se prezintă şi delimitează faţă de toate celelalte bănci . Evident , cu cât este mai cuprizător , adică include un număr mai mare de bănci , cu atât compensarea devine mai eficientă , înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea plăţilor în economie .
În cadrul compensărilor interbancare se crează relaţii speciale între comunitatea unităţilor bancare membre luată ca atare şi fiecare bancă membră a comunităţii .
Fiecare participant , deci fiecare bancă , se opune întregii comunităţi de participanţi pe care o personalizează prin compensator , respectiv prin casa de compensaţie .
Fiecare participant solicită plata creanţelor creditoare (în fapt datorii anulate de numeroase bănci componente ale sistemului) unui singur debitor : casa de compensaţie .
Astfel , compensaţia se dovedeşte a fi în sine “un sistem de lichidare de creanţe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor pentru toţi creditorii , către un singur debitor şi creditor , unde făcându-se apoi evidenţa se obţine , pentru fiecare participant , un simplu şi sigur sold debitor sau creditor , după natura soldului operaţiunilor compensate” .
Compensarea interbacară poate diferi funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării .
Se utilizează astfel compensarea în sistem brut , situaţie în care se supune compensării totalitatea operaţiunilor dispuse de clienţii băncilor sau decontate în favoarea lor .
În această situaţie , informaţiile cu privire la aceste plăţi (sau chiar documentele privind plăţile respective) se concentrează la un centru de compensare , unde se desfăşoară efectiv şi integral operaţiunile de compensare .
În acest sistem , în vederea compensării pentru perioada ce se supune compensării (de regulă o zi) , fiecare din băncile participante inventariază relaţiile de plăţi reciproce cu fiecare din băncile participante şi prin însumare şi compensare “ad-hoc” stabileşte soldul operaţiilor reciproce cu fiecare din băncile participante la compensare .
Astfel , fluxul informaţiilor către centrul de compensare se diminuează .
Într-un sistem de compensare cu 123 de sedii participante , centrul de compensare va primi 123 de raportări conţinând fiecare 122 de poziţii , în total 15.006 poziţii faţă de câteva sute de mii de poziţii posibile în cazul în care informaţiile trimise centrului de compensare ar implica o poziţie pentru fiecare operaţiune , respectiv document .
Centrul de compensare are astfel o activitate operaţională mai restrânsă , înfăptuind compensarea pe baza soldurilor nete comunicate de fiecare din bănci .
În unele cazuri , soldurile comunicate sunt înscrise direct în conturile băncilor participante (în special atunci când compensarea se efectuează de Banca Centrală , unde băncile îşi au deschise conturi în mod obligatoriu) şi compensarea se desăvârşeşte firesc pentru fiecare participant şi deci pentru ansamblul băncilor participante .
O altă diferenţiere a compensărilor se face din punct de vedere al raporturilor dintre momentul compensării interbancare şi momentul decontării în favoarea beneficiarului plăţii .
O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi , care implică de pildă transportul efectiv al documentelor suport – hârtie la centrul de compensare şi apoi la banca unde îşi are contul titularul beneficiar al plăţii , are loc decontarea post-compensatorie .
Acesta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea) plăţilor dintre bănci ca operaţiuni de bază .
Banca , de fapt , prin această operaţiune îşi primeşte implicit suma ce se cuvine beneficiarului destinatar al plăţii , sumă pe care i-o poate pune la dispoziţie acum în cont .
Cu această ocazie putem observa că decontarea între două firme se derulează pe două paliere :

• de la firmă la firmă ;
• de la bancă la bancă .

Cum circuitul de plăţi nu se poate desfăşura decât prin intermediul bancar , înseamnă că plata efectuată de o firmă în favoarea altei firme implică cu necesitate efectuarea unei plăţi echivalente , de către banca plătitorului în favoarea băncii beneficiarului plăţii .
În cazul examinat , plata între bănci ce se efectuează anterior , creează condiţii pentru desăvârşirea plăţii între titularii de cont , prin înscrierea sumei în contul beneficiarului de sumă .
O soluţie alternativă o reprezintă decontarea în timp real .
Decontarea în timp real însemnă de fapt o decontare ante-compensaţie .
Acestă modalitate de operare devine posibilă datorită progreselor tehnologice în transmiterea informaţiilor , în general , şi în special în domeniul bancar .
Pe de altă parte , extinderea pe scară largă a acestor procedee a fost promovată de interesele motivate ale clenţilor beneficiari de sume mari , dornici să intre cât mai repede în posesia sumelor ce le sunt transferate , a căror deţinere imediată şi uitlizare operativă poate fi vitală şi oricum profitabilă pentru aceştia .
Dând curs acestor preferinţe , băncile utilizează cele mai rapide mijloace de transmitere a mesajelor de plăţi către băncile partenere .
Mesajul ajuns la destinaţie , suma cuprinsă în mesaj este înregistrată imediat în contul clientului dându-I acestuia posibilitatea să o utilizeze .
Astfel , suma poate fi folosită de firma destinatară în scurt timp de la transmiterea de către banca plătitoare a mesajului plăţii şi se poate spune că derularea se face în timp real , să zicem de la 10 am la 10.45 am .
Relaţiile efective de plăţi între două bănci rămân pe planul secund şi se reglementează ulterior respectiv la sfârşitul aceleiaşi zile , în cadrul compensării obişnuite , după ora 17.00 spre exemplu .
Utilizarea sistemului de plăţi în timp real asigură o accelerare semnificativă a circuitelor de plăţi şi , practicată pentru sume mari , are un rol deosebit în intensificarea proceselor economice .
Aşa se şi explică de ce se înteţesc eforturile cercurilor bancare de a crea condiţii pentru implementarea şi extinderea acestor sisteme în toate ţările dezvoltate .

III.2. ETAPELE COMPENSĂRII

Concentrându-ne asupra procesului de compensare în sine , vom începe a observa că acesta , prin natura lui , are o desfăşurare episodică , pe etape .
Etapele procesului de compensare sunt :

• inventariere – structurare ;
• soldare – compensare ;
• stingerea datoriilor reciproce între bănci .

Oricare ar fi sistemul de compensare şi oricare perioada de referinţă , procesul de compensare implică existenţa unui flux de informaţii într-un oarecare cadru organizatoric prin care să se poată inventaria toate operaţiunile reciproce ale băncilor participante care să se structureze într-un cadru normat .
Astfel fiecare bancă vine în relaţie cu fiecare din celelalte bănci :

• pe de-o parte , pe linie debitoare (adică are să dea celoralte bănci) ;
• pe de altă parte pe linie creditoare (respectiv are de primit) .

Astfel prin inventarierea şi structurare în cadrul unei situaţii – sah , operaţiunile pot fi poziţionate astfel :

Situaţia băncilor cuprinse în compensare
Tabel 3.1.

Operaţiuni creditoare	Banca A	Banca B	Banca C	Banca D	Banca E	Total operaţiuni debitoare
Operaţiuni debitoare
Banca A	-	40	10	30	100	180
Banca B	75	-	15	40	20	150
Banca C	40	15	-	20	10	85
Banca D	5	20	30	-	40	95
Banca E	100	50	35	25	-	210
Total operaţiuni creditoare	220	125	90	115	170	720

În această situaţie se reprezintă poziţia fiecărei bănci în raport de fiecare din băncile participante , fapt ce asigură de la început o bază precisă şi corelată privind modul de angajare în operaţiuni reciproce pentru fiecare dintre băncile angajate în sistemul de compensare .
În acest cadru se pot indentifica erorile într-un moment în care acestea se pot preveni şi implicit , aşa cum se va vedea , băncile puternic expuse , respectiv prea mult îndatorate , îşi pot evalua din timp posibilitatea de a satisface cerinţele compensării .
În a doua etapă , operaţiunile de soldare – compensare se desfăşoară pe baza situaţiilor rezultate din operaţiunile de inventariere – structurare şi reprezintă de fapt esenţa procesului de compensare .
Operaţiunile înregistrate pentru fiecare bancă sunt după însumare soldate .
Astfel , pe această bază se pot stabili :

• sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă ;
• soldurile nete rezultate din compensare ;
• gradul de compensare .

Reluăm situaţia sa anterioară care acum se majorează cu operaţiunile de soldare – compensare (tabelul 3.2.) .
Din tabel se desprind anumite măsuri semnificative pentru calitatea procesului de compensare :

• sumele ce intră în compensare ca sume ale operaţiunilor debitoare , respectiv ale operaţiunilor creditoare intervenite între bănci expresie a totalului plăţilor reciproce în perioada dată (în cazul nostru 720) ;
• soldurile rămase neacoperite prin aranjamente reciproce , sume care reprezintă solduri nete de încasat sau de plată , care odată efectuate , asigură stingerea integrală a operaţiunilor între bănci privind operaţiunile de plăţi intrate în compensare (în cazul de faţă 65) ;
• prin diferenţă se vor determina sumele compensate : total sume intrate în compensare – solduri necompensate (720 – 65 = 655) ;
• gradul de compensare va rezulta din raportul :

Situaţia băncilor cuprinse în compensare
Rezultatul compensării
Tabelul 3.2.

Operaţiuni creditoare	Banca A	Banca B	Banca C	Banca D	Banca E	Total operaţiuni debitoare	Solduri debitoare
Operaţiuni debitoare
Banca A	-	40	10	30	100	180	-
Banca B	75	-	15	40	20	150	25
Banca C	40	15	-	20	10	85	.
Banca D	5	20	30	-	40	95	-
Banca E	100	50	35	25	-	210	40
Total operaţiuni creditoare	220	125	90	115	170	720	-
Total solduri creditoare	40	-	5	20	-	-	65

Stabilitatea soldurilor datorate (debitoare) din compensare are o deosebită importanţă pentru băncile devenite acum debitoare . Ele urmează acum , de fapt în câteva ore , să se preocupe pentru a procura resursele necesare pentru a plăti sumele datorate , nu unei anumite bănci , ci ansamblului de bănci cuprinse în sistemul de compensare .
La rândul lor , băncile cu solduri excedentare se vor preocupa pentru plasarea resurselor prisositoare de care dispun .
Stingerea datoriilor reciproce între bănci se delimitează expres ca etapă a compensării desfăşurată într-un moment ulterior , distanţat cu cel puţin 2 – 3 ore faţă de etapa anterioară , etapă în care participanţii au aflat care sunt rezultatele şi care sunt pentru ele efectele compensării .
Funcţie de modul de organizare şi de dispersia reţelei , participanţii sunt anunţaţi cu privire la rezultatele provizorii ale compensării . Sunt vizate în primul rând băncile deficitate , care sunt obligate să procure resurse pentru încheierea în fapt a compensării şi pentru a asigura astfel stingerea obligaţiunilor pentru toţi plătitorii aflaţi în compensare .
O singură absenţă a unei bănci plătitoare , imposibilitatea ca aceasta să-şi acopere datoriile faţă de sistemul de compensare este suficientă pentru a distruge de fapt eşafodajul compensării în cadrul structurat dat .
În asemenea împrejurări , este necesară să se reconstituie o nouă structură a compensării prin eliminarea băncii sau băncilor care nu au capacitatea de a plăti .
În cazurile normale , băncile deficitare au posibilitatea de a-şi procura resursele trebuitoare pentru ca desfăşurarea procesului de compensare să aibă de suferit .
Pentru a surprinde etapele de derulare a procesului de stingere a plăţilor intrate în compensare , vom lua în considerare un exemplu , în fapt continuarea celui anterior .
În derularea acestui exemplu , ca expresie a aspectelor reale , intervin elemente noi :
- considerarea disponibilităţilor pe care băncile le au în conturile de la banca de emisiune sau la sistemele de compensaţie ce funcţionează sub auspiciile Băncii de Emisiune şi care reprezintă rezerva de monedă centrală a băncilor , care poate fi utilizată pentru ştergerea oricăror datorii ;
- presupunerea ipoteticăa faptului că sumele necesare pentru stingerea plăţilor sunt procurate exclusiv de către băncile deficitare prin credite abţinute de la alte bănci participante la compensare şi care au solduri excedentare .
Aceste operaţiuni se desfăşoară între bănci şi sunt specifice pieţei interbancare :

• cu semnul minus soldurile deficitare ;
• cu semnul plus (respectiv lipsite de semn) soldurile excedentare .

În ansamblu său procesul de stingere rezultă din operaţiile succesive înfăţişate în următorul tabel :

Stingerea operaţiunilor de plăţi prin compensare
Tabelul 3.3.

Băncile	Sold iniţial la contul curent I	Sold din compen-sare II	Sold provizoriu la Casa de Compensare III	Operaţiuni la piaţa interbancară IV	Sold final la Casa de Compensare V
A	6	40	46	-23	23
B	2	-25	-23	+ 23	-
C	15	5	20	-	20
D	8	20	28	-27	1
E	13	-40	-27	+ 27	-
Total	44	0	44	0	44

În cadrul acestui tabel devin distince cele două etape conclusive ale compensaţiei : soldul provizoriu la Casa de Compensaţie şi soldul final la Casa de Compensaţie .
Soldul provizoriu la Casa de Compensaţie (III) se determină pentru fiecare bancă prin însumare algebrică :
Sold iniţial (I) la Casa de Compensaţie + Sold din compensare (II)
Astfel , în cadrul acestei etape intermediare se pun în temă băncile deficitare (în cazul nostru B + E) de necesitatea de a acoperi şi respectiv de a găsi resursele acoperitoare ale soldului provizoriu din compensare .
În timpul afectat , în medie 3 ore , cum rezultă din practica ţărilor dezvoltate , băncile solicitate vor contracta băncile partenere , intermediarii sau Banca de Emisiune , pentru a găsi resursele necesare .
De regulă aceste resurse se obţin prin credite acordate pe diferite termene (24 ore ; 3 zile ; 7 zile ; etc.) .
În exemplul de mai sus am considerat că băncile solicitante vor avea drept furnizori de resurse , obţinute prin credite , partenerii situaţi în vecinătatea lor . Astfel , banca B va solicita împrumutul de 23 băncii A. Operaţia este exprimată de coloana IV unde banca A a fost notată cu + 23 , respectiv cu plusul de resurse ce i-a revenit , iar banca B cu – 23 , respectiv cu suma cu care i-a fost diminuat disponibilul .
Acelaşi regim l-au avut băncile D şi E , banca E a împrumutat de la banca D suma de 27 , fapt ce a fost reprezentat cu + 27 în poziţia sa , ca expresie a plusului de resurse ce le-a obţinut . Pe de altă parte banca D a dat ca împrumut resurse şi deci I s-au diminuat disponibilităţile , fapt notat cu – 27 .
Putem determina acum pentru oricare din participanţii la compensare , soldul final la Casa de Compensare (IV) care reprezintă etapa finală după stingerea totală a plăţilor intrate în compensare şi care rezultă tot ca o sumă algebrică :
Soldul provizoriu la Operaţiunile la
Casa de Compensaţie + piaţa interbancară
(IV) (V)

III.3. ROLUL COMPENSAŢIEI PE PIAŢA MONETARĂ

Efectuarea plăţilor în economie implică un amplu număr de participanţi angajaţi în cadrul unor circuite monetare tipice .
Efectuarea plăţilor înseamnă , în unele cazuri ruperea circuitelor sau subcircuitelor respective , necesitând acte de transfer sau conversiune .
În condiţiile extinderii generalizate a bancarizării , a cuprinderii agenţilor economici şi persoanelor în sistemul bancar ca titulari de cont , efectuarea plăţilor între subiectele economice nu poate fi desfăşurată decât prin cooperare între bănci prin sistemul de compensare a plăţilor .
Astfel , sistemele de compensare centralizează zilnic întregul circuit de plăţi iniţiate de titulari dispersaţi în întreaga economie naţională şi asigură strângerea acestora primordial prin procedeul de compensare.
Compensarea reprezintă , astfel , pe de-o parte singura modalitate de a satisface relaţiile de plăţi între parteneri aflaţi în diferite părţi ale ţării şi incluşi în unul sau altul din circuitele sau subcircuitele monetare.
Compensarea tuturor sau majorităţii plăţilor monetare printr-un singur proces centralizat este forma cea mai economică de a asigura derularea plăţilor la modul operativ .
Compensarea desfăşurată în sisteme centralizate organizate , oferă condiţii optime pentru încheierea circuitelor de plăţi declanşate în mod spontan de titularii de cont răspândiţi în întreaga ţară . Încheierea normală a compensării înseamnă implicit stingerea tuturor plăţilor intrate în compensare . Se încheie astfel un circuit al circulaţiei monetare scripturale care a fost declanşat în etapa dată a plăţilor . Viitoarea compensare va include şi va rezolva , va încheia de asemenea , prin stingere , un alt circuit al monedei scripturale .
Compensarea implică cu necesitate , utilizarea creditului şi desfăşurarea unor operaţiuni tipice pe piaţa interbancară .
Pentru a înţelege procesul , trebuie analizate unele din momentele deja parcurse .
Să examinăm condiţiile în care băncile participante la compensare sunt puse în situaţia de a-şi procura resurse pentru a satisface cerinţele rezultate din compensare .
În primul rând soldul din compensare nu decurge dintr-un act de voinţă al băncii , ci este o rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii în corelare cu deciziile de plăţi operate de partenerii clienţilor băncii , care îşi au conturi deschise la alte bănci .
O bancă cu acelaşi nivel al depozitelor , funcţie de dimensiunile monetare ale încasărilor şi plăţilor clienţilor săi poate fi excedentară sau deficitară , în ziua respectivă , vis-� -vis de celelate bănci .
Dacă notăm cu I şi P încasările şi plăţile unei bănci putem avea :

• fie o situaţie excedentară , când I > P ;
• fie o situaţie deficitară , când I > P .

Pentru fiecare zi , situaţia poate fi alta , în funcţie de fluxurile de încasări şi plăţi ale băncii respective .
Deci deficitul sau excedentul este un fenomen monetar ce decurge din actele normale , dar necorelate cu banca , ale clienţilor băncii şi actele partenerilor clienţilor băncii , pe care de asemenea banca nu le poate prevede.
În concluzie , banca trebuie să facă faţă în cazul unei situaţii deficitare , unui fenomen conjunctural trecător . Şi situaţiile inverse au , de fapt , acelaşi caracter .
Astfel , în mod firesc , izvorul resurselor necesare băncilor deficitare pot fi chiar băncile participante la compensare , care au devenit şi ele , pe neaşteptate , excedentare , în aceleaşi condiţii conjuncturale .
Este firesc să se constituie aici o piaţă a creditului cu o funcţionare tipică . Principalele caracteristici ale pieţei monetare sunt trasate de profesor Cezar Basno în manualul său “Monedă , credit , bănci” :

• participanţii la piaţa monetară sunt băncile ;
• obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă centrală , respectiv în depozite la banca de emisiune ;
• operaţiunile se desfăşoară zilnic ;
• termenele de acordare a împrumuturilor sunt foarte scurte , cele mai multe având scadenţa în ziua următoare ;
• creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale de la bancă la bancă , implicând de regulă riscuri reduse ;
• dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic prin jocul cererii şi ofertei .

Relaţiile de la bancă la bancă reflectă relaţiile dintre bănci şi intreprinderi , atât relaţiile de credit (de acordare şi rambursare de împrumuturi) , cât şi relaţiile de decontări , adică circulaţia monedei în toată amploarea ei . Piaţa monetară joacă , deci , un rol esenţial în redistribuirea disponibilităţilor în economia naţională .

Ştefan Dumitrescu : “Plăţile fără numerar” , Editura Cartea Românească , Bucureşti , 1931