Eseu [Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...] de Tudor Arghezi

Pentru realizarea eseului se valorifică textul psalmului [Tare sunt singur, Doamne şi pieziş!...] de Tudor Arghezi.
Revendicat de clasici şi de moderni deopotrivă, Tudor Arghezi realizează o operă poetică originală. Pornind de la aspectele liricii tradiţionale, oferă alter­native poetice moderne (idei, atitudini, modalităţi lirice).
Poezia sa, cu un limbaj şocant prin neaşteptate asocieri lexicale sau semantice, este expresia unei con­ştiinţe frământate, aflate în perpetuă căutare, osci­lând între stări contradictorii sau incompatibile.
Iniţial specie a liricii religioase, în care se prea­măreşte divinitatea, în lirica modernă psalmul este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate dile­mele existenţiale (raportul om-divinitate). în epocă, psalmul este cultivat de AI. Macedonski şi de Lucian Blaga. Psalmul poetic interbelic este creat de o con­ştiinţă problematizantă, iar stările contradictorii ale psalmistului exprimă situaţia dramatică a condiţiei umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată.
„Psalmii arghezieni sunt. monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu. [...] Nici un răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului în care răsună conferă psalmilor arghezieni patosul lof*.
Primii 9 psalmi au fost integraţi volumului Cuvinte potrivite (1927), fără a se constitui într-un grupaj separat. Faptul că şi în volumele ulterioare au fost incluşi alţi psalmi demonstrează permanenţa cultivării acestei specii şi a problematicii filozofice în opera lui Tudor Arghezi, cu frământările căutării şi încercarea atingerii absolutului.
MODERNĂ
IPOTEZĂ:
Psalm III [Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...], publicat în volumul Cuvinte potrivite,
aparţine liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest psalm constituie o mărturie a unei stări agonice: lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Starea agonică, sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea, conştiinţa propriei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica mo­dernă definită prin categoria negativă a creştinismului în ruină7.
ARGUMENTARE
Experienţa monahală de la Cernica şi dilemele omului modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se înca­drează în categoria poeziei moderne de tip filozofic.
[Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...] este uh „psalm al însingurării, al părăsirii, purtând - ca în filigran - cuvintele evanghelice «Eli, Eli, lama sabahtanih, adică «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?». [...} Tonul de lamento îl înlocuieşte pe cel al revoltei din alţi psalmi. [...] Dar pricina este aceeaşi: absenţa divinităţii8.
Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...", constituie o formulare lapidară a teniei: singurătatea şi dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică a poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte proscris , blestemat.
Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt şi tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere interioară, imaginare, viziune.
Psalm ni ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentaţie). Tăcerea Celui chemat, Deus absonditus, întreţine starea de solitudine a psalmistului şi sentimentul de părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează dorinţa orgolioasă de a primi „semnul depărtării" (coborârea transcendenţei în imanenţă).
Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indi­cativ şi imperativ („m-ai lăsat", „trimite").
Reproşul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite şi în lamentaţia psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi exprimă nevoia celui „uitat de Dumnezeu de a primi un semn al inocenţei pierdute.
Proiecţia simbolică a eului liric se construieşte prin dezvoltarea metaforei „copacpribeag uitat...". Axis mundi, legătură între pământ şi cer, copacul simbolizează dualitatea condiţiei umane, a poetului care aparţine în acelaşi timp lumii terestre, efemere (trupul - rădăcinile) şi lumii cosmice eterne (spiritul - coroana).
Opoziţia termenilor „copac pribeag" şi „pomii de rod sugerează condiţia celui respins de divinitate, res­pectiv, pomul vieţii din rai, binecuvântat de Dumnezeu.
în prima secvenţă poetică (strofele 1-IV), cele două metafore-emblemă grupează câte o serie de atribute ale ipostazelor antitetice.
Primul vers este o confesiune adresată divinităţii, prin vocativul „Doamne", lamentaţie exprimată prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv şi cele două epitete, „singur", „pieziş". Versul iniţial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătăţii, care are ca temă o dramă existenţială.
Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului în ruptură, uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat din edenul primordial. Epitetul „pribeag" asociat surprin­zător cu substantivul „copac" conferă acestui element al regnului vegetal, al vieţii în evoluţie, atributele umane: singurătate şi mişcare. în poezia modernă, metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile"9.
Şi alte metafore însoţite de epitet („fruct amaf, „frunziş ţepos şi aspru") asociază termeni din sfera semantică a vegetalului şi a umanului. Ele desemnează atribute ale poetului însetat de cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea, i se refuză împlinirea în plan uman.
Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma „~n îndârjire vie" şi este reluată cu verbul „tânjesc", în strofa a doua.
Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credin­ciosului ascet) exprimă componenta spirituală, însă dureros supusă şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între vecii şi ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea omului.
„Metafora copacului blestemat, sterp, care tânjeşte după semnele binecuvântării cuprinde întreg complexul izgoniri?10.
în opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele paradisului, ale inocenţei: „pasărea ciripitoare", „crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi lăstun", „nectare roze de dulceaţă", „aromaprimei agurizi, „moile omizi. Imaginea edenică se realizează prin ima­gini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a „copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză („tânjesc", „aştept, „nu am") sunt tocmai atributele vieţii.
Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod presupune şi distincţia singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiţia poetului inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor obişnuiţi, cu preocupări pământeşti.
Următoarele zece versuri constituie a doua secvenţă poetică, care conţine motivaţia revoltei şi revolta, modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.
Versul „Nalt candelabru, strajă de hotare" din strofa a V-a spiritualizează imaginea copacului tinzând spre lumina cerească, dar sugerează hieratismul steril, al jertfei neprimite. „Candelabrul nu este o sursă a focului originar, ci un suport al acestuia în diversele sale manifestări: „Stelele vin şi se aprind pe rând/ In ramurile-ntinse pe altare". Ascet al virtuţilor sterile, psalmistul se proiectează în acest simbol al însingurării damnate. Năzuind spre uniune cu absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator. Aşteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă „exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte frustrat în existenţa sa"11.
Veghea aceasta impune o distorsiune a umanu­lui de la rânduielile sale fireşti: „De~a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nuăţăminte". Focul sfânt purifică spi­ritual, dar omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera vitalului. Viaţa în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.
Artistul (poetul blestemat) cunoaşte şi el o exis­tenţă paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi pro­voacă suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze condiţia, ci să şi-o împlinească: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi săngef. Acesta este reproşul adresat divinităţii mute: uitarea, golul. Suferinţa psalmistului nu aparţine registrului durerilor umane, ci este una profundă, a fiinţei. S Ultima                       Ultima secvenţă poetică conţine ruga: „Trimite,
secvenţă              Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un
POETICĂ                 pui de înger". Metafora „semnul depărtări f şi simbolul
„pui de înger", ca mesager al transcendenţei, sugerează nevoia psalmistului de primi un răspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de buna­vestire, de împăcare, de „pouaţă bună", mesagerul este purtător al graţiei divine: „Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea din noupovaţa ta mai bună.
Tăcerea acestui Deus absconditus, implorarea rămasă fără răspuns sunt sursele melancoliei din Psalm III. în jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăce­re, iar a-L găsi înseamnă a-L căuta neîncetat. De aceea însăşi cunoaşterea poetică devine cunoaşterea purifi­catoare. Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".
Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit şi Deus absconditus. Psalmul se construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a divinităţii. Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta mai bună") şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de a şt?, încheiată în eşec, având ca efect suferinţa. Ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea ciripitoare", „puiul de înger".
Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate şi expresivitate, se reali­zează prin neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la nivelul sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile se­mantice inedite conferă forţa de sugestie a ideilor poe­tice şi modernitatea textului liric.
Nivelul prozodic
- inovaţia prozodică: 7 catrene cu măsura diferită de la 7 la 11 silabe, rima încrucişată, ritm combinat şi un distih;
-  inovaţia la nivelul rimei (părţi de vorbire diferite:
substantiv - adjectiv, adjectiv - verb, substantiv -
pronume etc).

Nivelul lexico-semantic
-  cuvinte din câmpul semantic al vegetalului: „copac", „fruct, „frunziş", „pomi de rod", „ramuri;
neaşteptate asocieri lexicale, din sfera umanului şi al vegetalului: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru";
schimbarea valorii gramaticale : „pieziş" (adjectiv provenit din adverb), „alb" (adverb provenit din adjectiv);
-  termeni populari sau arhaici: „a tânji, „crâmpei, „aguridă";
termeni religioşi: „te slujesc", „altare", „înger".
Nivelul morfologic
-  pronume şi verbe la persoana I şi a Ii-a singular, ca mărci ale subiectivităţii;
- vocativul „Doamne";
verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ şi imperativ („m-ai lăsat, „trimite").
Nivelul stilistic
-  epitetul rar: „copac pribeag", „fruct amar", „frunziş ţepos şi aspru", „să bată alb";
-  metafora: „îndârjire vie", „nalt candelabiu., strajă de hotar", „ceaţă", „umbra mea de fum";
-  simbolul: „pui de înger", „aripă;
personificarea: „stelele vin şi se aprind";
- inversiunea: „nalt candelabru";
-  antiteza: „copac pribeag" - „pomii de rod";
-  enumeraţia: „vrăbii şi lăstun".
CONCLUZIE
Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi piezişi...J redă, într-o tonalitate melancolică, diferite atitudini poetice faţă de interlocutorul absent, Deus absconditus, în acelaşi timp atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea damnată, revolta, reproşul, ruga.

 

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]