Floare Albastra de Mihai Eminescu - eseu

Floare Albastra de Mihai Eminescu - eseu

Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea mai importantă voce poetică din literatura română. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene(alături de "Sara pe deal","Dorinţa", "Lacul", "Povestea teiului"), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Poezia poate fi privită drept un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.

 

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis, prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.

Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele".

Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.

 

Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal.

Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

 

Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire.

 

A doua secvenţă întruchipează meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei.Superioritatea principiului masculin este surprinsă prin epitetul folosit pentru a o caracteriza pe fată "mititica". În ciuda faptului că admite adevărul menţionat de aceasta, se detaşează cu ironie "Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica".

 

Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă". Cadrul natural se realizează prin motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale".Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale mai simplă de atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană, caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

 

Ultima secvenţă continuă meditaţia bărbatului, acesta proiectând iubirea trecută în planul amintirii- "Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră". Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, verbele la timpul trecut "te-ai dus", "a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice "Ce frumoasă, ce nebună" exprimă regretul, nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele două lumi care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul înălţător, este sugerat de repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul final, filozofic "Totuşi este trist în lume!".

 

Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare "gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite "dispare"-"floare".

 

La nivelul limbajului folosit, vorbirea populară si limbajul familiar accentuează intimitatea "încalte", "nu căta". Verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii ("urcă","stă"), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am râs", "te-ai dus", "a murit". Poezia abundă de figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice: epitetul "trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul", inversiunea "de-aur părul", personificarea "izvoare plâng", metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia "Floare-albastră!floare-albastră!".

 

Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.

 

În concluzie, poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu aparţine curentului romantic, ilustrând prin motive literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilităţii împlinirii prin și în iubire, aflată în corelaţie cu cea a naturii şi a omului superior, conturată printr-o serie de antiteze la nivelul compoziţiei.

 

Alte Lectii din romana