Floare Albastra de Mihai Eminescu - eseu bac

Floare Albastra de Mihai Eminescu - eseu bac

Cuprins:

 

 

Tema şi viziunea despre lume/Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj

în poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu

 

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea cunoaşte o înflorire accentuată prin curentele literare dezvoltate şi se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru Mari Clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici

Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea mai importantă voce poetică din literatura română. Însemnătatea creaţiei sale este apreciată de criticul Titu Maiorescu în articolul "Eminescu şi poeziile lui", menţionând că "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene(alături de "Sara pe deal","Dorinţa", "Lacul", "Povestea teiului"), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Poezia poate fi privită drept un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.

 

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis, prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.

Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele".

Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.

 

Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal.

Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

 

Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire.

 

A doua secvenţă întruchipează meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei.Superioritatea principiului masculin este surprinsă prin epitetul folosit pentru a o caracteriza pe fată "mititica". În ciuda faptului că admite adevărul menţionat de aceasta, se detaşează cu ironie "Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica".

 

Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă". Cadrul natural se realizează prin motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale".Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale mai simplă de atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană, caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

 

Ultima secvenţă continuă meditaţia bărbatului, acesta proiectând iubirea trecută în planul amintirii- "Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră". Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, verbele la timpul trecut "te-ai dus", "a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice "Ce frumoasă, ce nebună" exprimă regretul, nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele două lumi care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul înălţător, este sugerat de repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul final, filozofic "Totuşi este trist în lume!".

 

Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare "gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite "dispare"-"floare".

 

La nivelul limbajului folosit, vorbirea populară si limbajul familiar accentuează intimitatea "încalte", "nu căta". Verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii ("urcă","stă"), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am râs", "te-ai dus", "a murit". Poezia abundă de figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice: epitetul "trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul", inversiunea "de-aur părul", personificarea "izvoare plâng", metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia "Floare-albastră!floare-albastră!".

 

Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.

 

În concluzie, poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu aparţine curentului romantic, ilustrând prin motive literare precum luna, codrul sau valea, tema imposibilităţii împlinirii prin și în iubire, aflată în corelaţie cu cea a naturii şi a omului superior, conturată printr-o serie de antiteze la nivelul compoziţiei.

 

 

  • Planul eseului Schemă "Floare albastră" de Mihai Eminescu

 

Context

Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerele, care anunţă marile creaţii ulterioare, culminând cu „Luceafărul”.

 

  1. Încadrare în tipologie

Specie literară: poem filosofic, eglogă şi elegie.

Curent literar/ trăsături romantice: tema, motivele literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor, antiteza.

 

  1. Prezentarea a două imagini/Idei poetice relevante pentru temă și viziunea despre

lume

Tema: iubirea şi natura, condiția omului de geniu care aspiră la absolut. Motivul central: „floarea albastră”.

Sunt asociate și puse în contrast în viziune romantică două moduri de existenţă și ipostaze ale cunoașterii: cunoaşterea absolută (culoarea „albastră”) şi cunoaşterea terestră („floare”).

Ipostaze lirice: Ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze, masculin — feminin sau omul de geniu — femeia iubită; lirismul subiectiv reiese prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric.

 

  1. Elemente de compoziţie și de limbaj ale textului poetic (titlu, motiv central, strofe,

secvenţe poetice)

 

 Titlul este simbolul central, un motiv romantic de circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericirea prin iubire.

Compoziţia romantică: Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternanța a două planuri, cosmic-terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/ vocea masculină şi iubita.

 

Imaginar poetic, figuri semantice/ tropi

 

Prima secvenţă poetică (strofele I - III) înfățișează, în monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea lui: „lar te-ai cufundat în stele/Şi  în nori şi-n ceruri nalte?”.

 A doua secvenţă poetică (strofa a patra) constituie meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râ, n-am zis nimica”.

 A treia secvență poetică conține strofele V - XII. Monologul fetei continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale...”,

 Ultima secvență poetică (strofele XIII - XIV) reprezintă a continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal şi amintire („Fioare-albastră! floare-albustră!.. / Totuşi este trist în lumel”).

Caracteristicile limbajului poetic: Expresivitatea are surse multiple, în plan morfologic, lexical, stilistic, fonetic şi prozodic.

Muzicalitatea, elementele de prozodie: rima este imbrăţişată, ritmul trohaic, măsura de 7 - 8 silabe: apar rime rare.

 

  1. Opinie

Poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeana într-o viziune lirică proprie.

 

Concluzie

Poezia  ’’ Floare Albastră’’ reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, care  anticipează poemul-sinteză  ’’Luceafărul’’.

 

 

Variante Bacalaureat Subiectul al III-lea: Mihai Eminescu:

 

1. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

subIII-particularitati-ale-unui-text-poetic-apartinand-mihai-eminescu.png

 
 
2. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui George Bacovia.
 
 
 
 
3. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui Tudor Arghezi.

subIII-particularitati-ale-unui-text-poetic-eminescu-sau-arghezi.png

Alte conținuturi pentru examenul de Bacalaureat:

Limba română: Teorie pentru rezolvarea subiectelor de bac:

Proba orală de competențe: Tot ce trebuie sa stii la Proba orala BAC Romana Evaluarea competentelor lingvistice de comunicare orala in limba romana. Aspecte teoretice si Modele de subiecte Solutii si Rezolvari 

 

Proba scrisă: Tot ce trebuie sa stii pentru a rezolva subiectul I și II din cadrul examenului de bacalaureat la limba si literatura romană:

 

 

Alte Lectii din romana