Nichita Stănescu Poezia Către Galateea:
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
Volumul Dreptul la timp (1965) produce o schimbare de accent în poezia lui Nichita Stănescu, care echivalează cu ruptura petrecută la Lucian Blaga odată cu volumul În marea trecere, acest volum ilustrând concepţia despre geneză, moarte, creaţie, definind astfel viziunea despre timp.
Eugen Simion afirmă că din lectura filozofiei antice şi a poemelor cosmogonice Nichita Stănescu s-a inspirat, creând „propria cosmogonie”, într-o viziune cu totul personalizată: „Mitului morţii i se substituie, ca în majoritatea versurilor lui Nichita Stănescu, mitul orfic al cântecului”.
Poezia Către Galateea face parte din volumul Dreptul la timp (1965) şi este o artă poetică neomodernistă, ilustrând concepţia lirică a lui Nichita Stănescu despre creaţie şi iubire prin inversarea relaţiei artist-operă, în sensul că opera este cea care consacră, „naşte” artistul.
Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică artistului Nichita Stănescu, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă în poezie, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor. Poet neomodernist, Nichita Stănescu a scris „un imn involuntar dedicat Maiestăţii sale Cuvântul şi antinomiilor lui Necuvântul” (Constantin Crişan), o poezie originală prin expresivitate şi imagistica de o transparenţă surprinzătoare.
Lirismul subiectiv
Propriu oricărei arte poetice, lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I - „ştiu”, „nu am răbdare”, „mă rog”, „meu”, „mi”, prin mărcile lexico-gramaticale ale adresării directe, pronume şi verbe la persoana a II-a, „nu ştii”, „spui”, „ta”, „tău”, „tine” şi prin imperativul „naşte-mă”.
Semnificaţia titlului
Către Galateea simbolizează încă din titlu relaţia ideatică a poeziei cu povestea mitică, din care Nichita Stănescu preia atât personajul feminin, cât şi pasiunea creatorului. Legenda antică spune că sculptorul Pygmalion a creat o splendidă statuie de fildeş, pe care a numit-o Galateea şi de care s-a îndrăgostit atât de tare, încât zeiţa Afrodita a dat viaţă statuii, care a devenit soţia creatorului ei. Aşadar, încă din titlu este sugerată tema poeziei, care îmbină, într-o formulă artistică inedită, creaţia cu dragostea. Galateea, ca simbol al vieţii, este invocată de eul liric pentru eliberarea şi aşezarea în timp a artistului, în scopul împlinirii prin cunoaştere.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia Către Galateea este alcătuită din trei secvenţe lirice, prima având şapte versuri, iar celelalte două câte nouă versuri. Ca unitate compoziţională, fiecare dintre secvenţe începe cu verbul la prezent „ştiu”, simbolizând eul liric omniscient şi se termină cu o rugăciune - „mă rog de tine” - pentru a cere cu smerenie dreptul la timp, idee ilustrată de imperativul „naşte-mă”. Metafora „Galateea” simbolizează creaţia lirică, poezia, ca formă supremă de cunoaştere.
Prima secvenţă lirică
Prima secvenţă lirică începe cu o adresare directă subtilă şi o afirmaţie atotştiutoare a sinelui poetic, „îţi ştiu”, urmate de adjectivul nehotărât „toate”, un element convingător pentru omniscienţa eului liric, „toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile”, constituind incipitul.
Poetul este un mic demiurg care-şi cunoaşte în detaliu creaţia, „şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău / [...] / şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău”, identificând cu precizie timpul, etapele creaţiei, „şi secunda”. Odată finalizată, creaţia îşi domină creatorul, care este înmărmurit de minunăţia ei şi prin care el ar putea să fie statornicit în timp; de aceea o imploră, îngenunchind în faţa acestei perfecţiuni: „şi genunchiul mi-l pun în pietre / şi mă rog de tine, / naşte-mă”.
A doua secvenţă lirică
Secvenţa a doua debutează cu acelaşi vers al omniscienţei eului liric, „Ştiu”, prin care poetul ilustrează, de data aceasta, o cuprindere totală a orizontului cunoaşterii, „tot ce e mai departe de tine, / atât de departe, încât, nu mai există aproape -”, identificând conceptele care-l definesc prin repere temporale: „după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea... / şi tot ce e dincolo de ele”.
De remarcat prezenţa adjectivului nehotărât „tot”, care întregeşte perspectiva cunoaşterii. Rugăciunea eului liric este un laitmotiv al poeziei, fiind explicată în continuare nevoia de implorare pentru a-şi câştiga, prin creaţie, dreptul la timp: „îndoi genunchiul şi-l pun / pe genunchiul pietrelor, care-l îngână. / Şi mă rog de tine, / naşte-mă”.
Ultima secvenţă lirică
În ultima secvenţă, eul liric este omniscient şi omnipotent, sugerând anticiparea cunoaşterii, deoarece „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine”. Superioritatea eului liric constă în faptul că el poate cunoaşte creaţia în esenţa ei, dincolo de aparenţă, întrucât el poate sesiza „bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi” şi poate intui „sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui”.
Creaţia ia naştere, capătă viaţă sub privirea plină de umilinţă a eului poetic, care observă fascinat cum „copacii” devin „umbre de lemn ale vinelor tale”, iar „râurile” curg prin sângele ei. Motivul pietrei, reluat în fiecare strofă, poate semnifica suferinţa creatorului ori sacrificiul sinelui făcut pentru împlinirea creaţiei ideale, la care se adaugă rugăciunea arzătoare, construită-evolutiv, într-un crescendo dramatic: „şi pietrele, pietrele - umbre de piatră / ale genunchiului meu, / pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog deţine, / naşte-mă. Naşte-mă.” Ruga poetului se îndreaptă către propria creaţie, de la care aşteaptă cu nerăbdare naşterea ca artist, aşa cum şi el îi dăruise viaţă.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Perspectiva neomodernistă
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin enumeraţia atributelor operei, alternând între concret şi abstract: „timpurile”, „mişcările”, „parfumurile”, „umbra”, „tăcerile”, „sânul”, „mersul”, „melancolia”, „inelul”. Ca element de recurenţă, este evident imperativul verbului „naşte-mă”, laitmotivul ideatic cu care se finalizează fiecare strofa şi care se repetă în ultimul vers al poeziei, creând o tensiune emoţionantă a implorării propriei creaţii, singura care-l poate aşeza definitiv într-un timp al artei, la care poetul consideră că are dreptul să spere.
Expresivitatea
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal), care sugerează permanentizarea atitudinii imploratoare a artistului faţă de propria creaţie de a-i acorda „dreptul la timp” în artă, precum şi a certitudinii că produsul artistic îl poate valida ca artist, îl poate eterniza: „ştiu”, „au”, „am răbdare”, „e”, „există”, „are”, „pun”, „îngână”, „spui”, „mă rog” etc.
Ambiguitatea stilistică
Ambiguitatea stilistică se bazează pe echivocul creat prin utilizarea persoanei I singular ca marcă a eului liric omniscient, procedeu care argumentează, prin ineditul combinaţiei, neomodernismul poeziei.
Prozodia
Prozodia este neomodernistă, prin versurile inegale, rima albă şi ritmul variat, impus de organizarea ideilor poetice prin ingambament. Măsura versurilor este variabilă, între 21 de silabe - versul cel mai lung - şi 3 silabe, invocaţia „naşte-mă”.
Imperativul verbului „naşte-mă” constituie laitmotivul ideatic cu care se finalizează fiecare strofă şi care se repetă în ultimul vers al poeziei, creând o tensiune emoţionantă a implorării propriei creaţii, singura care-l poate aşeza definitiv într-un timp al artei, la care poetul consideră că are dreptul să spere.
Referindu-se la particularitatea creaţiei lirice a lui Nichita Stănescu, Eugen Simion afirma: „Toate aventurile spirituale ale lui Nichita Stănescu sfârşesc în acelaşi fel: în aproximarea, eterna aproximare a sinelui, «cogito»-ul poeziei sale, centrul gânditor al acestei Utopii, opera unui mare poet”.
