NUVELA PSIHOLOGICA
"MOARA CU NOROC" de Ioan Slavici
- nuvelă realistă -
Ioan Slavici (1848-1925), prozator ardelean, precursor al Iui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui Confuciu, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr, chibzuinţă, afirmând că filozoful chinez este "cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi". ("Educaţia morală")
Intreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de Ia aceste principii este grav sancţionată de autor.
Nuvela "Moara cu noroc" de Ioan Slavici a apărut în volumul de debut "Novele din popor", din 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică. Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele "nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el". Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia Iui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni.
Compoziţia şi structura nuvelei:
Nuvela este realistă, de factură clasică, având o structură viguroasă, unde fiecare episod aduce elemente esenţiale şi absolut necesare pentru firul epic. Ca relaţii temporale, întâmplările din cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfăşurării acţiunii şi sunt integrate de cuvintele rostite de bătrână la începutul şi Ia finalul operei: "- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit" şi "- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [...] Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar asa le-a fost dat" Conflictul social şi psihologic se desfăşoară între aceste două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil aflat în chiar profunzimile sufletului omenesc.
Construcţia şi momentele subiectului:
Acţiunea nuvelei se defineşte printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la dezumanizarea lui Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani, o intrigă bine evidenţiatăbazată pe valorile morale şi setea nestăpânită de îmbogăţire, în cadrul căreia se manifestă un conflict interior(psihologic) şi unul exterior(social).
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a IH-a a unor fapte verosimile, la care participă personaje puţine, daiconstruite solid, cu puternice trăsături de caracter motivate de firea şi structura morală a fiecăruia dintre ele. Modalitatea narativă se remarcă, deci, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Tema:
O constituie consecinţele nefaste pe care lăcomia pentru bani le are asupra individului, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.
Expoziţiunea:Incipitul nuvelei îl constituie sfatul, ce se va dovedi providenţial, rostit de bătrâna soacră a lui Ghiţă, atunci când află de intenţia ginerelui de a lua în arendă hanul "Moara cu noroc": "- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea -colibei tale te face fericit". Cizmar de meserie, Ghiţă se săturase să cârpească "cişmele oamenilor", mai ales că aceştia obişnuiau să umble "toată săptămâna în opinci ori desculţi, iar dacă Dumineca e noroi, îşi duc cişmele în mână până la biserică". Spaţiul acţiunii este real, o zonă geografică din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o răscruce pe unde treceau turme de porci spre şi dinspre Ineu, loc important pentru afaceri şi comerţ. Mutându-se la Moara cu noroc cu soţia, soacra şi cei doi copii, Ghiţă devine repede cunoscut de "drumeţii mai umblaţi", afacerile mergeau bine. Ana era "tânără şi frumoasă", "fragedă şi subţirică". "sprintenă şi mlădioasă" îl iubea pe bărbatul ei, "înalt şi spătos", se înţelegeau bine şi erau fericiţi. Porcarii cu apucături primitive, fioroşi la înfăţişare, bandiţii, stăpânii de turme sau hoţii şi ucigaşii plătiţi alcătuiesc lumea ce se perindă pe Ia Moara cu noroc.
Intriga:
Incepe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care Ghiţă aflase că, deşi "tot porcar şi el", este "om cu stare, care poată să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi". De frica lui Lică "tremura toată lunca", deoarece era "om aspru şi neîndurat", care ştia toate înfundăturile, cunoştea pe toţi oamenii buni, dar "mai ales pe cei răi". Porcar priceput, el recunoştea "urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză", dar discret şi tăcut în privinţa treburilor care nu-1 priveau în mod direct.
Lică a cerut, autoritar, să afle cine e cârciumarul, căruia i se prezintă cu agresivitate: "- Eu sunt Lică, Sămădăul!... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite." El accentuează faptul că este periculos - "nimeni nu cutează să fure, ba să-1 ferească Dumnezeu pe acela, pe care aş crede că-1 pot bănui"- şi îi pretinde lui Ghiţă să-1 informeze despre tot ce se întâmplă, "cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face". Ghiţă este copleşit de gânduri negre, pentru că simte pericolul care-l pândeşte dacă se supune lui Lică, dar şi riscul şi mai mare dacă-i refuză.
Desfăşurarea acţiunii:
Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea Iui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia încă o slugă, pe Marţi, "un ungur înalt ca un brad" şi doi căţei, pe care îi puse în lanţ ca să se înrăiască. Ana vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse "mai de tot ursuz", se enerva din nimic, "nu mai zâmbea ca mai inainte", iar ea se temea să-1 întrebe ce are, deoarece el se mânia cu uşurinţă.
Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu noroc "nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică", iar el îşi dorea să stea aici numai "trei ani, să mă pun pe picioare" şi, pentru prima oară, el se gândeşte că ar fi fost bine "să n-aibă nevastă şi copii" şi să poată spune "Prea puţin îmi pasă!". Lacom de bani, Ghiţă era gata "să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie", enervându-se că se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Sămădău.
Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte iui Ghiţă să-i spună ce turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu "îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc".
Anei îi părea "om rău şi primejdios", mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma. Pe la han se abăteau din ce în ce mai des jandarmii de la Ineu şj dintre tofi, lui Ghi{ă îi plăcea de căprarul Pintea, singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească "mai pe faţă".
Aproape de Sf. Dumitru, Lică soseşte Ia han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-1 întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul evreu după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: "Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe". Dar când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea jocului iar pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, Ghiţă "fierbea în el" ros de gelozie şi rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese Ia Moara cu noroc pentru că "are o vorbă cu arendaşul", dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind la han dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea Ie spune că noaptea trecută arendaşul fusese prădat, bătut de abia se mai finea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite, unul din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu plecase nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul. în drum spre Ineu, Pintea îi destăinuie că fusese tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se certaseră atât de rău, încât el îl urăşte de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică.
La han soseşte o doamnă îmbrăcată în doliu cu un copil, într-o trăsură boierească trasă de trei cai şi cu un fecior pe capră, lângă vizitiu. Achitând consumaţia, femeia îi dă Anei o bancnotă ruptă la un colţ şi, Ia rugămintea hangiţei de a-i da alta, tânăra "scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii noi nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare".
La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură "pe pane şi pe sare" că nu ştia de ce Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că "Lică a stat toată noaptea la cârciumă". întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum trăsura boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort, iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul "unei femei tinere, îmbrăcate în negru" şi un bici, cu care îi fuseseră legate mâinile. Biciul era al Iui Lică, Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte din argintăria furată de la arendaş.
Procesul are Ioc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi Săilă Boaru care au şi fost condamnaţi pe viaţă. După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat pentru că jurase strâmb şi spune, cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, Ano! [...] Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului". Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi compătimeşte copiii: "Sărmanilor mei copii, [...] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. [...] Tatăl vostru e un ticălos". Slavici realizează o analiză psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare.
Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar. Sămădăul îi vorbeşte despre "dulceaţa păcatului" şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor din cauză că nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a ucis "ca să mă mângâi de mustrările pentru cel dintâi", iar acum simte o adevărată plăcere. îi destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru Ana şi, simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte - a câta oară? - să-l ducă pe Sămădău la spânzurătoare.
Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se piardă urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bancnotele însemnate şi se duce cu ele la Pintea, care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-1 stăpâneşte: "Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă".
In săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte rude din Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului. Lică se enervează că nu-1 găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: "Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere". De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui, ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea pentru o femeie: "- Are să-ţi vie greu acu odată, [•..] de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: aşa sunt muierile".
Punctul culminant:
Consolându-se ca un laş, "aşa mi-a fost rânduit", Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se va întoarce pe înserat cu Pintea şi-1 vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui, reuşind astfel să-l ducă Ia spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi crezând că n-o mai iubeşte se aruncă în braţele lui Lică, după care îl roagă s-o ia cu el, întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o sfătuieşte să se împace cu Ghiţă. Deznodământul Pintea este puternic impresionat de faptul că Ghiţă îşi sacrificase nevasta pentru a-I prinde pe Lică: "Tare om eşti tu Ghiţă [...]. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-1 prind". Ajunşi în apropierea satului, Pintea, împreună cu Marţi şi cu încă doi jandarmi, îl văd pe Lică plecând în goana calului de la han şi pornesc în urmărirea lui. Ghiţă se îndreaptă spre Moara cu noroc cu gândul să-şi încheie socotelile cu nevastă-sa. Când în han au năvălit Lică şi Răuţ, "Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei". Răuţ îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care "căzu fără să mai poată afla cine 1-a împuşcat". Sămădăul dă ordine tovarăşilor săi să găsească banii cârciumarului, apoi să dea foc hanului.
Lică încearcă să fugă, dar calul era obosit de atâta alergătură şi atunci se hotărăşte să treacă râul înot, dar acesta se umflase de la ploaie. Simţindu-se sleit de puteri, Lică ar vrea să se târască până la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit să se afle calul lui Ghiţă, să-1 ia şi să-şi piardă urma. Pintea îl zăreşte însă la lumina focului pus la han şi strigă atât de tare "încât răsună toată valea". Auzindu-i glasul, Lică "îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea Ia depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încorda toate puterile şi se repezi înainte". Pintea îl găsi "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului" şi, ca să nu afle nimeni că-i scăpase din nou, de data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului.
Finalul nuvelei:
Eeste reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: "- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [.../Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dat". Caracterizarea personajelor*
Personajele:
Sunt puţine, dar puternic conturate, trăsăturile lor fiind evidenţiate indirectde fapte, vorbe şi gânduri care le determină comportamentul şi destinul. Ioan Slavici îşi pedepseşte exemplar toate personajele implicate în afaceri necinstite: arendaşul este prădat şi bătut încât abia se mai ţinea pe picioare; femeia tânără în negru, bănuită a avea "slăbiciuni de aur şi pietre scumpe", e asasinată prin sufocare; Buză-Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi şi întemniţaţi; Lică se sinucide într-un mod violent; Ghiţă este pedepsit de două ori, întrucât îşi înjunghie soţia pe care o iubea încă foarte mult şi devine astfel criminal; Moara cu Noroc se mistuie într-un incendiu care distruge şi transformă totul în scrum, ca semn că locul trebuia purificat, curăţat de relele ce se înrădăcinaseră acolo. Tot sugestive sunt şi cuvintele bătrânei din finalul nuvelei: "aşa le-a fost dat". Ghiţă este personajul principal al nuvelei şi unul dintre cele mai reprezentative personaje realiste din literatura română, impunându-se prin complexitate, dar şi putere de individualizare, ilustrând consecinţele distrugătoare pe care le are asupra omului setea de înavuţire. Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul şi sfârşitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de orice om cinstit şi drept. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental, se autodistruge prin trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie indirectprin faptele şi gândurile lui şi directprin opiniile celorlalte personaje.
Om harnic şi cinstit, la început, el ia în arendă hanul Moara cu noroc, dorind să agonisească atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor. Bun meseriaş, blând şi cumsecade, trudind pentru "fericirea familiei sale", Ghiţă devine treptat "tot mai de tot ursuz", "pus pe gânduri", "nu mai zâmbea ca mai înainte". La prima întâlnire pe care o are cu Lică, "stăpânul acestor locuri", Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz în faţa acestuia, să reziste la propunerile lui nelegiuite, dar este înfrânt de extraordinara forţă morală a Sămădăului.
Viaţa exterioarăa lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa interioară, de zbuciumul din mintea şi sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului, mai ales prin monologuri interioare. Acţiunile, gesturile şi atitudinealui Ghiţă scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-1 domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el de când intră în cârdăşie cu Lică. încearcă să-şi ia câteva măsuri de protecţie: pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, îşi angajează o slugă credincioasă, dar teama şi zbuciumul nu-1 părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice "prea puţin îmi pasă", se îndepărtează încet, dar sigur de Ana, relaţiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci, "îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa". Conflictul interioreste din ce în ce mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex Şi labil este sfârtecat între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit şi tentaţia pe care n-o mai poate controla, a lăcomiei de bani. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şj dureroase "iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului". Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea, căreia nu i se putea împotrivi: "sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi [...] un tată om cinstit [...] tatăl vostru e un ticălos". Fricos şi laş, Ghiţă se afundă tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică, momentul decisiv al alunecării fiind mărturia mincinoasă" pe care o declară în faţa judecătorilor.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm aeri Autoanalizându-se, el dă vina pe firea lui slabă, încercând astfel să se scuze faţă de sine şi să-şi motiveze faptele, "aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare".
De la complicitate la crimă, nu mai e decât un pas, el devine ucigaş înjunghiind-o pe Ana care "era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei". In aceeaşi clipă, Răuţ "îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă", care moare fără să mai poată afla cine l-a împuşcat.
Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin căruia nu i se poate opune, prăbuşindu-se - încet, dar sigur - de Ia omul cinstit şi harnic la statutul de complice în afaceri necurate şi crimă, până la a deveni ucigaş.
"Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-ie stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul" (Pompiliu Mareea).
Lică Sămădăul este un personaj realist, un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte personaje o dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbreca într-un joc al oglinzilor paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de autor. Prin caracterizare directă, Slavici sugerează încă de Ia început trăsăturile dominante ale caracterului lui Lică Sămădăul, "porcar şi el, dar om cu stare care poate să plătească grăsunii pierduţi ori furaţi [...] e mai ales om aspru şi neîndurat [..] care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi", de teama căruia tremură toată lumea şi care "ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de varză".
Portretul fizic al personajului este realizat direct de către narator"un om de 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt Ia faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate Ia mijloc", conturând un om rău şi periculos. Deşi tot porcar, Sămădăul purta "cămaşă subţire şi albă".
De la prima apariţie, Lică se comportă ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, autoritar, apoi se prezintă cu cinism şi brutalitate: "Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi multe vor fi adevărate şi multe scornite [...] de Ia mine nimeni nu cutează să fure, ba să-1 ferească Dumnezeu pe acela care aş crede să-l pot bănui". Din relaţiile lui cu celelalte personajereies şi alte trăsături ale personajului. Lică se dovedeşte bun cunoscător de oameni, mizează pe patima lui Ghiţă pentru bani, exercită asupra celorlalţi şi mai ales asupra Anei o fascinaţie diabolică, deşi aceasta îl simte "om rău şi primejdios".
Simbol al degradării morale, Lică este caracterizat indirectde faptele sale, se conduce după legi proprii care sunt altele decât cele ale statului sau ale moralei. Crima, înşelăciunea, furtul sunt câteva din faptele săvârşite le Lică şi au efecte devastatoare asupra celorlalte personaje,-pe care le domină cu cinism şi satanism. EI îi dezvăluie lui Ghiţă cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, după care acum simte chiar "plăcerea de a lovi pe omul care te supără, de a-1 lovi tare ca să-1 sfărâmi când te-a atins cu o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit şi înmiit." în finalul nuvelei, Lică porunceşte să se dea foc hanului Moara cu noroc şi, ascunzându-se de jandarmul Pintea, aleargă cu disperare prin pădurea din apropierea cârciumii, privind ţintă "Ia un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi". Scrâşnind din dinţi, Sămădăul se repede cu toate puterile şi-şi izbeşte capul de trunchiul copacului. Pintea îl găseşte "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului." Sinuciderea lui Lică este semnificativă pentru forţa lui interioară şi nemăsuratul lui orgoliu, care-i dau tăria extraordinară de a-şi zdrobi capul de tulpina stejarului, ca să nu cadă viu în mâinile lui Pintea. Lică moare la fel cum a trăit, dovedind aceeaşi cruzime ieşită din comun şi aceeaşi hotărâre de neclintit.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţă, mamă a doi copii şi împărtăşeşte acelaşi destin tragic, pentru că încalcă virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul faţă de soţul ei, pe care îl înşală cu Lică.
Portretul fizic, realizat direct de către narator, simbolizează fondul său moral în care tandreţea, duioşia şi căldura sufletească ar fi putut da echilibru căminului ei: "Ana era tânără şi frumoasă [...] fragedă Şi subţirică [...], sprintenă şi mlădioasă."
Având un fond etic sănătos, ea simte că Lică "e om rău şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de familie, ea trăieşte un sentiment de vinovăţie că n-a ştiut să-i fie mereu alături şi să-1 ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Lică în afacerile necinstite.
Veselă şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijorată de întâmplările de la han şi de starea soţului ei.
Simţindu-se tot mai înstrăinată de Ghiţă, "Ana cea blândă şi delicată", cum este caracterizată direct, alunecă rapid spre prăpastia păcatului, trădându-şi bărbatul pe care ajunsese să-1 dispreţuiască pentru slăbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le mărturiseşte Sămădăului: "Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiată de soţul ei, căruia-i strigă cu disperare: "Nu vreau să mor, Ghiţă!". Când Lică se aplecă asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii Iui", adunând în gestul ei disperat "ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de răzbunare şi patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru propriile-i păcate, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun cunoscător al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce se înfăptuiserâ la cârciuma Moara cu noroc.
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o Intrigă bine evidenţiatăşi cu personaje puternic conturate, unele dintre ele complexe, opera literară "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă. Introspecţia şi observaţia psihologicăpe care Slavici le manifestă în sondarea personajelor, precum şi pedepsirea exemplară a acestora, definesc opera ca nuvelă psihologică. Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin concepţia morală, cât şi prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.
El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare, prin care sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor.
Deşi a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oralitate asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de "spunere" a întâmplărilor în faţa unui auditoriu, mai ales că şi el intervine deseori în naraţiune fie prin exclamaţiisau interogaţii retorice, fie prin proverbe şl zicători.
Ioan Slavici reuşeşte să comunice cu claritateideile, să formuleze cu o concizie clasicătrăsătura unui personaj, să descrie un peisaj cu mijloace simple, într-o frază sobră, fără ornamente inutile, valoarea limbii literare constând tocmai în "lipsa de stil".
In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate, loan Slavici fiind iniţiatorul prozei realiste în literatura română, solidă prin dragostea lui profundă pentru oameni: "în gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească" ("Lumea prin care am trecut").
