Artropodele. Celiceratele. Antenate





ARTROPODELE

Artropodele au luat naştere din viermii inelaţi anelizi, fapt dovedit de segmentarea corpului.
Cele mai vechi artropode au apărut în era paleozoică. Ele sunt reprezentate prin: trilobiţi, forme înrudite cu crustaceii giganţi (Euripterus), care atingeau dimensiuni de 1 –2 m, şi insecte de asemenea foarte mari (30 cm), asemănătoare cu libelulele.
Artropodele reprezintă un grup foarte numeros de specii, al căror număr depăşeşte un milion. Ele se află răspândite pe toată suprafaţa Pământului, fiind întâlnite în toate mediile de viaţă.
Artropodele se caracterizează prin aceea că au picioare articulare, adică formate din mai multe segmente, de unde şi denumirea lor:arthron= articul,pus-podos=picior.
Tegumentul secretă o substanţă organică numită chitină, care formează la exteriorul corpului un schelet. Uneori chitina este impregnată cu carbonat de calciu, constituind astfel un înveliş mai rezistent (crusta).
Corpul are o simetrie bilaterală, cu o segmentaţie inegală, observându-se de cele mai multe ori trei părţi distincte: cap, torace şi abdomen.
În cavitatea generală găsim şi aici un sistem lacunar, determinat, de asemenea de o reţea de ţesut conjunctiv (parenchim), în care se află sângele (lichidul celomic).

Sistemul nervos este ganglionar, asmănător cu al viermilor inelaţi, iar organele de simţ sunt destul de bine dezvoltate, fiind reprezentate prin ochi simpli (oceli), sau compuşi, organe senzoriale tactile, olfactive şi gustative.
Aparatul digestiv este reprezentat printr-un tub digestiv, ale cărui segmente sunt adaptate naturii hranei, şi prin glane anexe ale tubului digestiv.
Hrana este de natură vegetală sau animală, având diferenţiat un aparat bucal, adecvat acesteia.
Respiraţia este traheală, branhială, pulmonară sau cutanee, depinzând de mediul de viaţă. Aceste formaţiuni sunt de origine ectodermică. Traheele sunt nişte tuburi foarte ramificate, care alcătuiesc un sistem traheal. În interiorul lor se află un fir chitinos, spiralat care le ţine deschise.

 

Structura unei trahei:
1-peretele traheii
2-firul chitinos spiralat

Este de reţinut că la artropodele traheate sângele nu îndeplineşte şi funcţia de transport al gazelor, astfel că
traheele au rolul să conducă aerul încărcat cu oxigen până la

intimitatea ţesuturilor şi să ia de aici bioxidul de carbon, pentru a-l elimina.
Aparatul respirator este reprezentat printr-o inimă tubulară sau poligonală (multicamerală), situată dorsal, şi prin vase sanguine deschise, care sunt în legătură cu sistemul lacunar. Sângele este, în general, incolor, deşi conţine pigmenţi respiratori, şi se află atât în organele aparatului circulator, cât şi în lacune. Excreţia se face prin nefridii modificate, în număr pereche, fiind astfel omogene cu organele de excreţie ale viermilor inelaţi.
Înmulţirea este sexuată. Sexele sunt separate, masculii deosebindu-se de femele prin unele caractere morfologice, observându-se astfel un dimorfism sexual. Trebuie reţinut faptul că unele artropode se înmulţesc prin ouă nefecundate, fenomen numit partogeneză.
În ceea ce priveşte dezvoltarea larvei, aceasta se face de cele mai multe ori prin metamorfoză, însoţită de mai multe năpârliri.
Având în vedere anumite caractere morfologice, artropodele se impart în două grupe: chelicerate, cu clasa arahnide, şi antenate, cu clasele crustacee, miriapode şi insecte.

 

CELICERATELE

Clasa arahnide

 

Arahnidele sunt artropode adaptate, în general, la viaţa terestră; numai unele forme, ca o adaptare secundară, duc o viaţă parazitară. Sunt animale carnivore, dar se întâlnesc şi forme care se hrănesc cu plante.
Corpul este alcătuit din cefalotorace şi abdomen. Pe cefalotorace sunt prinse toate apendicele, şi anume: partru perechi de picioare şi două perechi de maxile. La unele arahnide prima pereche de maxile a suferit modificări, transformându-se în arme de atac şi apărare, cunoscute sub numele de chelicere.
Arahnidele au mai mulţi ochi simpli şi sunt lipsite de antene.
Sistemul nervos, la cele mai multe, este concentrat în partea anterioară a corpului.
Tubul digestiv este adaptat să înmagazineze hrană de rezervă, având cecumuri (diverticule gastrice).
Respiraţia este traheală şi pulmonară.
Aparatul circulator este reprezentat printr-o inimă tubulară, aşezată dorsal, alcătuită din mai multe cămăruţe succesive (ventriculite), un sistem vascular deschis, slab dezvoltat şi un sistem lacunar.
Excreţia se face prin nefridii modificate, o pereche de tuburi Malpighi care se deschid în ultima parte a tubului digestiv.
În mulţirea se face prin ouă din care ies indivizi asemănători cu părinţii; nu se observă deci metamorfoză.
Arahnidele se împart în trei ordine: scorpioni (scorpionide), păianjeni (arahnide) şi căpuşe (acarieni).

Ordinul scorpionilor

În acest ordin sunt cuprinse formele cele mai inferioare dintre arahnide.
Scorpionii au corpul segmentat, având înfăţişarea unor răcuşori. La partea posterioară a abdomenului există un ghimpe, care este în legătură cu o glandă cu venin.
La noi în ţară îi întâlnim prin Munţii Carpaţi, ducându-i viaţa pe sub pietre. În ţările tropicale trăiesc scorpioni de dimensiuni mari, a căror înţepătură este mortală şi pentru om.

 

Ordinul păianjenilor


Cel mai cunoscut păianjen dintre cei care trăiesc în ţara noastră este păianjenul cu cruce (Epeira diademata), pe care îl întâlnim prin locurile mai puţin umblate. Aici îşi construieşte o capcană (pânza paianjenului), urzită din fire foarte fine, provenite dintr-o substanţă vâscoasă, produsă de nişte glande numite glande sericigene. Această substanţă la contactulcu aerul se întăreşte.
Tragerea firului se face prin organe speciale, numite filiere, care sunt în legătură cu glandele sericigene din abdomen. Pe reţeaua de fire, păianjenul depune din loc în loc- la intervale egale- câte o picătură dintr-o substanţă lipiciosă, de care se va prinde prada (muşte, ţânţari);la o capcană de dimensiuni mai mari se pot observa până la 100.000 de astfel de picături. Capcana diferiţilor păianjeni este caracteristică pentru fiecare specie.
Prin crângurile noastre se întâlnesc şi păianjeni care nu-şi construiesccapcane, ci îşi prind prada pândind-o.
Astfel de păianjeni se numesc păianjeni vagabonzi. Unul dintre aceştia este Licosa, care trăieşte prin regiunile meditereaniene şi a cărui femelă îşi poartă puii pe spate.
Un păianjen care prezintă un interes deosebit este păianjenul-de-apă (Argyroneta aquatica). Plasa sa este construită în apă şi are forma unui clopot cu gura în jos.În clopot se găseşte aer adus de el de la suprafaţă între perişorii de pe corp. Femela depune ouăle sub clopot, iar puii de păianjen ieşiţi din acestea găsesc aici aerul necesar respiraţiei.
În alte regiuni de pe glob rtăiesc păianjeni ale căror muşcături sunt foarte dureroase, otrăvitoare, uneori mortale, chiar pentru animalele mari şi om.
Tarantula, care trăieşte în jurul Mării Mediterane, este un păianjen mare şi îşi face galerii săpate în pământ.
Karacurt, un păianjen mic din Asia centrală, are muşcătura mortală chiar şi pentru om.


Ordinul căpuşelor

Ordinul căpuşelor prezintă o iportanţă deosebită, întucât cea mai mare parte dintre ele parazitează atât pe corpul unor animale domestice cât şi pe al omului.
Căpuşa (Ixodes ricinus), care parazitează pe câini, oi, bovine, etc., hrănindu-se cu sângele acestora.În afară de faptul că le anemiază considerabil, ea poate transmite la bovine un protozoar patogen, care urinare cu sânge.
Alte căpuşe din genul Ixodes parazitează pe păsări şi chiar pe om, unele, putând să transmită encafalita, febra recurentă, tifos exantematic etc.
Sarcoptul-râiei (Sarcoptes scabiae) este o căpuşă care parazitează în pielea omului, unde îşi sapă galeriile.
Alte de Sarcoptes produc râia la capre, oi, câini etc. Trebuie reţinut că toate formele de râie întâlnite la animale pot trece şi la om.

ANTENATE
Clasa crustacee

Crustaceele sunt artropode acvaticecare au corpul acoperit cu un înveliş alcătuit din chitină impregnată cu carbonat de calciu, numită crustă, de unde şi numele clasei.
La cei mai mulţi capul este unit cu toracele, alcătuit din cefalotorace.Picioarele sunt formate din două ramuri bifurcate, iar la unele forme, primele perechi sunt prevăzute cu cleşti şi servesc la prinderea hranei.
La un cap au doi ochi compuşi, două perechi de antene şi un aparat bucal, alcătuit din mai multe piese chitinoase(mandibule, maxile, maxilipide) care au rolul de a fărâmiţa hrana.
Respiraţia se face prin branhii, care de obicei se află prinse la baza picioarelor. Inima este pentegonală, iar sângele este colorat în albasrtu, datorită prezenţei pigmeului respitaror, femocianina, întâlnit şi la gasteropode.Excreţia se face prin nefridii modificate, care datorită structurii şi culorii lor au fost numite glande verzi.
În dezvoltarea lor crustaceele trec prin forma larvară,
numită nauplius.
Crustaceele se împart în două grupe: crustacee inferioare (entomostracee) şi crustacee superioare (malacostracee).

  1. Crustaceele inferioare sunt de talie mică şi se găsesc în număr foarte mare atât în apele marine cât şi în cele dulci.

Se caracterizează prin aceea că numărul segmentelor corpului şi al picioarelor este variabil(10-100).
Dintre acestea cităm: dafnia sau puricele-de-apă, ciclopul, saculina(parazit pe crab), etc. Acestea constituie o verigă în lanţul alimentaţiei animalelor acvatice. Dafniile sunt folosite pentru peştii din acvarii.
2. Crustaceele superioare, spre deosebire de crustaceele inferioare, sunt de talie mare, iar numărul segmentelor corpului şi picioarelor este constant.
La unele forme, capul nu este unit cu toracele, iar corpul are aspect inelat. Aşa sunt: lătăuşul (Gammarus), care trăieşte pin apele dulcistătătoare sau prin pâraie, şi molia-zidurilor (Oniscus), formă readaptată la mediul terestru, care-şi duce viaţa în locuri umede, unde nu pătrunde lumina(în pivniţe, pe sub lemne).
Altele au capul unit cu toracele(cefalotorace)şi un număr de cinci perechi de picioare. Din această categorie fac parte:
Racul de râu (Astacus fluviatilis), pe care îl întâlnim prin iazuri, bălţi şi ape curgătoare. De cefalotorace sunt prinse cele cinci perechi de picioare, primele trei perechi terminându-se cu câte un cleşte; cel de la prima pereche este cel mai puternic. Abdomenul (coada) este alcătuit din segmente. Pe faţa ventrală a primelor şase segmente se află nişte apendice abdominale, iar ultimul segment (telsonul) este mai lăţit, nu are apendice şi foloseşte la înot. La femelă de apendicele abdominale sunt prinse ouăle, din care după fecundare ies pui asemănători cu părinţii. Ei rămân prinşi aici un timp oarecare.
În timpul dezvoltării, racul năpârleşte de mai multe ori. Având crusta îndepărtată poate să crească. Crusta se reface din nişte granule de calcar (gastrolite) care se găsesc în stomacul racului. Culoarea crustei, verde brună, se datorează prezenţei a doi pigmenţi: albastru şi roşu. Prin fierbere pigmentul albastru, mai puţin rezistent, se distruge, rămânând numai cel roşu, de unde rezultă culoarea racului fiert.
Racul merge pe substrat (fundul apei) cu ajutorul picioarelor. Atunci când este atacat, el înoată înapoi mai repede, izbind apa cu înotătoarea codală (telesonul), prin îndoirea bruscă a abdomenului.
Din aceeaşi categorie mai amintim:homarul, un crustaceu de culoare brună-albăstrie, care poate la o lungime de o jumătate de metru şi o greutate de 4-5 kg. Prima pereche de picioare prezintă cleşti foarte mari şi puternici.Îl întâlnim în Marea Neagră şi pe lângă ţărmul Mării Nordului; langusta (Palinurus) ese de talie ceva mai mică decât homarul şi nu are cleşti mari. Culoarea sa este brună-violetă, pătată cu galben; trăieşte prin Marea Nordului şi Marea Mediterană .Carnea lor este comestibilă.
Pe lângă ţărmul mărilor (foarte comun şi în Marea Neagră) se întâlneşte adesea crabul, care are cafalotoracele bine dezvoltat şi sub care se găseşte abdomenul recurbat şi închircit. Se hrăneşte cu cadavre, din care cauză esre considerat ca unul dintre ,,sanitarii” mării.
Un crustaceu superior, a cărui mod de viaţă prezintă un interes deosebit, este pagurul. El a fost amintit la celenteratele antozoare, unde se arată convieţuirea sa cu Adamsia palliata.

Clasa miriapode

Miriapodele sunt artropode ale căror corp este compus din segmente numeroase, asemănătoare cu ale viermilor inelaţi.Sunt forme antenate, iar de fiecare segment al atrnchiunui se află prinse câte una sau două perechi de picioare.Se cunosc specii care au 179 de perechii de picioare, de aici a provenit şi denumirea clasei:mirii-zece mii; pus,podos-picior.
Caracteristic în structura lor remarcăm: sistemul nervos este ganglionar scalariform, respiraţia traheală, aparatul circulator reprezentat printr-o inimă tubulară aşezată dorsal, formată din mai multe cămăruţe (ventriculite) succesive, vase sanguine deschise şi sistem lacunar, iar excreţia se face prin tuburi Malpihhi.
După natura hranei, miriapodele se împart în carnivore şi vegetariene.
Dintre miriapodele carnivore fac parte urechelniţa (Lithobius forficatus) şi scolopendra (Scolopendra morsitans), care trăiesc sub frunzişul căzut din păduri, pe sub muşchi, pietre, trunchiuri de copaci, etc., unde îşi găsesc hrana alcătuită din insecte, râme, păianjeni, melci tineri, etc.Unele scolopendre din regiunile tropicale sunt veninoase, fiind periculoase chiar şi pentru om.
Dintre miriapodele vegetariene fac parte şarpele-orb (Iulus terrestris), care trăieşte prin frunzişul pădurilor, hrănindu-se cu plante în putrefacţie, ciuperci, etc. Alte miriapode vegetariene se hrănesc cu rădăcinile plantelor de cultură (graminee, sfeclă, castraviţi, etc.)
Este important de reţinut faptul că, dacă comparăm cele două categorii de miriapode- carnivore şi vegetariene- se poate observa cum modul de viaţă al acestora se reflectă atât în morfologia externă cât şi în comportarea lor.Astfel, miriapodele carnivore (urechelniţa, scolopendra), fiind obligate să-şi urmărească prda, au picioarele lungi şi puternice, putăndu-se deplasa cu repeziciune, iar corpul, care este turtit dorso-ventral, le permite, în caz de pericol, să se strecoare printre crăpături sau alte adăposturi.
Miriapodele vegetariene, nefiind obligate să urmărească şi să atace prada, au picioarele foarte scurte, ceea ce le face să se deplaseze încet, tîrîndu.se, iar atunci când sunt în pericol, corpul lor cilindric se răsuceşte în spirală orizontală- şarpele-orb- sau se face ghem (Glomeris).

Clasa insecte

În această sunt cuprinse artropodele care au organizaţia cea mai evoluată. Reprezintă grupa de animale cu cel mai mare număr de specii; din cele 1 500 000 de specii de animale, aproape 1 000 000 aparţin insectelor.
Insectele sunt adaptete la cele mai variate condiţii de viaţă. Le întâlnim în vârf de munte sau în peşterile adânci, în desişurile pădurilor sau în câmpiile deschise, în tundră sau în deşert, în pârâuri, lacuri sau heleştee, în părul mamiferelor, în fulgii păsărulor, în locuinţe, în depozitele de alimente, printre cărţi, etc.
Corpul lor acoperit cu chitină (exoschelet) este segmentat şi alcătuit din trei regiuni caracteristice insectelor: cap, torace şi abdomen. Pe cap au o pereche de antene iar pe torace au trei perechi de picioare (hexapode) şi 2 sau 4 aripi, care reprezintă organele de locomoţie.
La gură se află şase piese chitinoase, care alcătuiesc aparatul bucal sau armătura bucală. Aceste piese sunt: buza superioară (labrum), buza inferioară (labium), două maxile şi două mandibule. În funcţie de modul de hrănire ele au suferit diferite adaptări (apucat şi rupt, înţepat şi supt, dizolvat şi supt).
Pe părţile laterale ale capului se găsesc doi ochi mari, compuşi din mai multe elemente vizuale numite omatidii, care au la exterior faţete hexagonale. În fiecare omatidie se formează imaginea separată a unei părţi din corpul de la care vine excitaţia vizuală, astfel că imaginea integrală a corpului de văzut este rezultatul imaginilor culese de toate omatidiile. O astfel de vedere poartă numele de vedere mozaic.
Şi celelalte organe de simţ sunt destul de bine dezvoltate. Astfel, simţul pipăitului, al gustului şi în special al mirosului sunt percepute de celule specializate în acest sens, care se găsesc pe antene şi pe anumite piese bucale.
Sistemul nervos este ganglionar scalariform şi aşezat ventral, ca şi la celelalte nevertebrate. Spre deosebire de ganglionii cerebroizi, subesofagieni şi totacici (3 perechi), ganglionii abdominali alcătuiesc de cele mai multe ori o masă nervoasă, de la care pornesc filete nervoase pentru diferite organe abdominale.
Tubul digestiv este adaptat pentru harană naturală vegetală sau animală. Ca anexa ale tubului dugestiv au numai galandele salivare; hepatopancreasul lipseşte.
Respiraţia este traheală.
Aparatul circulator este asemănător cu cel de la arahnide şi miriapode (inimă tubulară alcătuită din mai multe ventricule, vase sangulare deschise şi sistem lacunar).
Sângele este incolor, neavând rol în respiraţie, transportă numai substanţele hrănitoare şi pe cele de excreţie.
Excreţia se face prin tuburi Malpighi, formaţiuni întâlnite şi la celelalte artropode, cu deosebirea că aici sunt în număr mai mare.
La insecte sunt sexe separate. Din ouă, care conţin foarte puţin vitelus nutritiv, ies larve care trec prin mai multe stadii de dezvoltare, năpârlind în acest timp de mai multe ori. Astfel, la unele insecte, stadiile de dezvoltare sunt următoarele: ou, larvă şi apoi adult. Acest mod de dezvoltare poartă numele de metamorfoză incompletă. La altele se trece de la stadiul de larvă, la un stadiu imobil de nimfă sau pupă, şi apoi la forma de adult. Aceasta este o formă cu metamorfoză completă şi este o formă mai dezviltată decât matamorfoza incompletă.
Insectele au unele comportări care uneori uimesc, ca de exemplu amenajarea cuiburilor, hrănirea larvelor, strângerea de rezerve de hrană sau modul de comunicare între furnici, care se face prin sunete produse prin frecarea antenelor, sau dansurile în zbor ale albinelor, semnalizând distanţa la care se găsesc anumite flori cu un anumit nectar şi polen. De multe ori acestea sunt atribuite unei ,,inteligenţe”. În realitate ele nu sunt altceva decât instincte, şi nicicum inteligenţa.
Toate aceste manifestări sunt înnăscute, efectuarea lor făcându-se ca ,,de la sine”, fără să aibă lor un proces de gândire care este propriu numai omului. Pentru a dovedi aceasta savantul francez Fabre, în urma multor observaţii făcute asupra vieţii insectelor, a descris modul cum o vespe, care îşi face rezerve de hrană pentru larve într-o galerie săpată de ea sub pământ, execută în timpul procurării hranei de rezervă mişcări inutile, care ar putea fi eliminate, dacă insecta ar gândi. Astfel, înainte de a introduce prada în galerie, viespea obişnuieşte să intre singură în aceasta, ca şi cum aceasta ar face un control pentru a se asigura că nu există acolo ascuns un duşman al său, şi numai după aceasta duce prada înăuntru. Fabre surprinzând o astfel de viespe care tocmai aducea o lăcustă, a lăsat-o să intre în galerie şi după aceea a luat lăcusta, lăsată de viespe la intrarea în galerie şi a pus-o la o mică distanţă de aceasta. Ieşind, viespea a găsit cu destulă uşurinţă prada şi a readus-o la gura galeriei, apoi a intrat din nou singură în galerie. Fabre a făcut operaţia aceasta de 40 de ori, iar viespea a repetat întregul ceremonial tot de atâtea ori. Iată un fapt care ne dovedeşte că acţiunile insectelor nu sunt gândite, ci înnăscute, automate, pornesc din ceea ce numim instinct.

 

Insecte cu metamorfoza incompletă
Ordinul ortoptere

 

Acest ordin cuprinde insecte care au două perechi de aripi neegale; prima pereche este pergamentoasă şi aşezată în lungul corpului, de unde şi denumirea de ortoptere (orthos- drept; pteron- aripă), iar a doua pereche de aripi este membranoasă şi împăturită în formă de evantai sub prima pereche.
Aparatul bucal este specializat pentru apucat, rupt şi sfărâmat (aparat bucal masticator). Unele cum sunt lăcustele şi greierii au ultima pereche de picioare adaptată pentru a sări; la altele, ca la coropişniţă prima pereche de picioare este adaptată pentru săpat.
Înmulţirea lor se face cu matamorfoză incompletă (ou –larvă –adult).
Alte insecte înrudite cu ortopterele sunt: gândacul negru de bucătărie (Blatta orientalis), gândacul cfeniu de bucătărie (Blatta germanica), termitele, care în regiunile calde îşi construiesc muşuroaie solide şi înalte de câţiva metri, etc.

Ordinul hemiptere

Ordinul hemiptere cuprine insectele care au prima pereche de aripi jumătate chitinoase (elitre) şi jumătate membranoase, de unde şi denumirea ordinului de hemiptere (hemi –jumătate; ptera-pteron= aripă).
Înmulţirea se face cu metamorfoză incompletă.
Din ordinul acesta face parte ploşniţa cerealelor (Eurigaster), insectă foarte dăunătoare agriculturii.
Alte hemiptere sunt lipsite complet de aripi (aptere) ca ploşniţa obişnuită (Cimex lactuarius), păduchele de corp (Pediculus vestimenti), păduchele de cap (Pediculus capitis).
Aparatul bucal ale acestor insecte este adaptat pentru înţepet şi supt.
Toate hemipterele sunt dăunătoare economiei şi sănătăţii omului, unele sug sucuri din plante, iar altele sunt hemetofage, sugând sânge de la oameni şi putând transmite totodată şi boli grave.

Ordinul odonate

În acest ordin sunt cuprinse insectele cunoscute sub denumirea de libelule. Ele trăiesc lângă apele dulci. Dezvoltarea lor se face în apă, sunt deci insecte amfibii, trăind şi pe uscat şi în apă. Metamorfoza este incompletă.
Corpul libelulelor este, în general, lung şi zvelt, prezentând culori strălucitoare cu reflexe metalice albăsrtui, verzui , galbene, etc.
Aripile sunt membranoase şi transparente, fiind străbătute de numeroase nervuri fine; au aspect sticlos, sunt neegale şi îndreptate lateral. Odonatele fac parte din categoria insecte carnivore, hrănindu-se cu alte insecte (larve sau adulţi); larvele lor se dezvoltă în apă şi se hrănesc cu larvele altor insecte acvatice. Adulţii prind insecte din zbor.

 

 

 

Insecte cu metamorfoza completă
Ordinul coleoptere

Insectele din acest ordin au prima pereche de aripi scorţoasă, iar a doua pereche de aripi este membranoasă şi serveşte la zbor. În repaus aripile membranoase stau împăturite sub cele scorţoase, care au rolul să le protejeze, iar în timpul zborului să menţină echilibrul corpului.
Aparatul bucal este specializat pentru apucat, rupt şi sfărâmat, deci este un aparat bucal de tip masticator.
Înmulţirea se face cu metamorfoză completă (ou – larvă –pupă –adult).
După natura hranei, coleopterele se pot grupa în coleoptere vegetariene şi coleoptere carnivore.
Coleopterele vegetariene: se hrănesc cu rădăcinile, frunzele sau tulpinile plantelor de cultură, din eceastă cauză ele fiind dăunătoare omului.
Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) este cel mai frecvent şi mai cunoscut dintre coleoptere. Elitrele sunt de culoare castanie, iar dimensiunile corpului de 2 –2,50 cm lungime. Adultul se hrăneşte cu frunzele arborilor, iar larva, cunoscută sub numele de viermele alb, trăieşte în sol 3 –4 ani, timp în care se hrăneşte cu rădăcinile plantelor. Este unul dintre cei mai importanţi dăunători ai agriculturii.
Cărăbuşul cerealelor trăieşe prin lanurile de grâu şi secară. Adultul atacă boabele din spic, când acestea sunt crude, iar larva se hrănelte, ca şi cea a cărăbuşului de mai, timp de 3 ani cu rădăcinile plantelor.
Gărgăriţa sfeclei are culoarea brună cenuşie şi o talie destul de mare (12 –16 mm). În lungul fiecărei elitre are câte o dungă neagră. Capul are o prelungire, ca un fel de cioc. Adultul se hrăneşte cu frunzele de spanac, lobodă, etc., iar larvele cu rădăcina sfeclei, producând mari pagube.
Gărgăriţa mazării este un coleopter de talie mică (4-5 mm) de culoare neagră, cu un puf cenuşiu roşcat. Femela depune ouăle în floarea de mazăre. Larvele rod tânăra păstaie şi pătrund în boabe. Aici cresc odată cu ele şi se hrănesc din conţinutul lor.
Puricele de varză este de asmenea de talie mică, având dungi galbene pe elitrele de culoare neagră. Distruge frunzele de varză.
Gândacul de Colorado este unul dintre cei mai importanţi dăunători ai agriculturii. Are talia de aproximativ 10 mm şi se recunoaşte uşor: după cele 10 dungi negre, în lungul elitrelor care sunt de culoare galbenă. Atât adultul cât şi larva, care are culoare roşie distrug frunzele culturilor de cartofi, aducând mari pagube. De asemenea atacă şi frunzele de pătlăgele, roşii, vinete, etc., plante care fac parte din aceeaşi familie cu cartoful (solanacee). Gândacul de Colorado este cu atât mai dăunător cu cât dă maştere la mai multe generaţii pe an.
Craiul tipograf este întâlnit în pădurile de conifere. Este un coleopter mic (4-6 mm). Femela îşi depune ouăle sub scoarţa de pe trunchiurile molizilor şi brazilor. Larvele se hrănesc cu ţesutul liberian, săpând galerii de o parte şi de alta a unui şanţ central, dând aspectul unei gravuri.Prin distrugerea acestor ţesutri, arborele se usucă.
Rădaşca (Lucanus cervus) are culoare castanie-închis şi este cel mai mare colopter de la noi. Masculul se deosebeşte de femelă prin mandibulele sale foarte mari şi ramificateca şi coarnele de cerb. Trăieşte mai ales prin pădurile de stejar, iar larva sa îşi sapă galerii în lemnul de stejar.
Nasicornul este un gândac de talie mare. Culoarea corpului este cafenie-închis. Masculul se deosebeşte de femelă, având pe corp un corn, de unde şi numele de nasicorn. Trăieşte prin pădur; larvele sale atacă lemnul tulpinelor arborilor.
Croitorul se caracterizează prin antene noduroase şi foarte lungi, ajungând uneori la 6-7 cm. Trăieşte prin păduri; larvele sale săpându-şi galerii în trunchiurile şi ramurile arborilor.
Coleoptere carnivore: se hrănesc cu alte insecte, cu adulţii şi larvele acestora, cu cadavre de diferite animale etc. Datorită acestui mod de hrănire, coleopterele carnivore sunt folositoare omului.
Dintre acestea cităm:
Calosoma trăieşte prin păduri şi grădini. Este un coleopter verde-auriu, cu şanţuri longitudonale pe elitre. Aripile membrenoase sunt scurte, nedezvoltate. Aceasta ne arată că el nu poate zbura, este în schimb un bun alergător, având picioarele lungi. Se hrăneşte în special cu omizi, fiind un ajutor al omului în lupta sa împotriva insectelor dăunătoare.
Carabul trăieşte prin aceleaşi locuri ca şi calosoma. Are culoarea aurie sau roşie-bronzantă. Îl recunoaştem uşor după o gâtuitură la nivelul toracelului. Elitrele acoperă aripile membranoase, care sunt reduse la nişte solzi. Este, ca şi calosoma, un bun alergător. Se hrăneştecu viermi, larve de insecte şi cu limacşi.
Buburuza (Coccinela septempunctata) este un coleopter mic, cu elitrele bombate, de culoare roşie şi cu puncte negre. Atât adultul cât şi larva se hrănesc cu purici-de-plante (aphide).
Buhaiul-de-baltă trăieşte în apă alături de cărăbuşul-de-apă (Ditiscus marginalis). Sunt nişte coleoptere mari, de culoare neagră-măslinie. Ditiscul se deosebeşte de buhai prin aceea că are o dungă gălbuie pe marginea elitrelor. Ultima pereche de picioare este lăţită, adaptată pentru înot. Se hrănesc cu melci, cu mormoloci de broaşte, dar şi cu puiet de peşte.

Ordinul iepidoptere

În acest ordin sunt cuprinse insectele cunoscute sub denumirea de fluturi. Spre deosebire de celelalte insecte, aripile fluturilor sunt mari şi acoperite cu nişte solzi foarte fini, de unde şi numele ordinului (lepis-solz). Aparatul bucal este adaptat pentru supt, formând o trompă care poate să pătrundă prin desfăşurare în cupa florilor, de unde suge nectarul. Larvele, cunoscute sub numele de omizi, sunt dăunătoare, întrucât se hrănesc cu frunzele diferitelor plante.
Înmulţirea se face cu metamorfoză completă: ou-larvă (omidă)-pupă, (crisalidă)-adult.
După timpul când îşi duc viaţa activă, fluturii se împart în:
Fluturi diurni, care se caracterizează prin forma măciucată a antenelor şi poziţia verticală a aripilor, atunci când fluturele se află în repaus. Dintre aceştia cităm:
Albiniţa sau fluturele-de-varză (Pieris brassicae), adesea întâlnit prin grădinile de zarzavat. Aripile sunt de culoare albă, cu câteva puncte negre, prima pereche având şi la vârfuri câte o pată neagră. Adultul se hrăneşte cu nectarul florilor, pe care îl ia cu ajutorul trompei, iar omizile (larvele), care au culoarea verde, asemănătoare frunzelor de varză, din care cauză se observă greu, se hrănesc cu frunzele de varză, aducând mari pagube.
Nălbarul (Aporia crataegi) este cel mai obişnuit fluture din livezile şi pădurile noastrede foioase. Are aripi mari, de culoare albă, cu nervuri negre. Omizile (larvele) sale fac ravagii în pădurile de foioase şi în livezile de pomi roditori neîngrijite. Toamna, femelele depun ouăle pe frunze, pe care le înfăşoară într-o reţea fină ca de mătase şi apoi le leagă pe ramuri, astfel că, după uscarea lor, rămân suspendate de acestea şi în timpul iernii (cuiburi de omizi). Primăvara, din ouă ies omizile, care atacă mugurii şi primele frunze. Este unul dintre cei mai importanşi dăunutori ai pomilor.
Coada-rândunicii (Papilio machaon) este un fluture frumos, cu aripile mari de culoare galbenă şi brăzdate de nervuri negre. Adoua pereche de aripi are caracteristic două prelungiri ca o coadă de rândunică, de unde şi numele acestui fluture.
Dintre fluturii de zi mai putem aminti: fluturele-roşu (Venessa yo), cu pete albe şi negre, lămâiţa (galben).
Fluturi crepusculari ies după hrană în zorii zilei şi în amurg. Se caracterizează prin aspectul fusiform sau în trei muchii ai antenelor şi poziţia orizontală în repaus a aripilor.
Fluturele-cap-de-mort (Acherontia atropos) măsoară cu aripile întinse aproximativ 15 cm. Corpul este păros, iar pe partea dorsală a toracelui are un desen asemănător unui craniu, de unde numele fluturelui. Trompa este scurtă, pentru că nu se hrăneşte cu nectarul florilor, ci cu sucuri de plante şi miere, fiind considerat ca un duşman al stupurilor de albine. Omida sa trăieşte în pământ şi atacă tuberculele de cartofi.
Răchitarul (Cossus cossus) este întâlnit prin zăvoaie, unde sunt adevărate păduri de sălcii. Prima pereche de aripi, care o acoperă pe cea de-a doua, prezintă pe faţa superioară nişte desene asemănătoare cu coaja sălciilor, ceea ce îl face să nu fie văzut de duşmani. Omizile sale se hrănesc cu frunzele de răchită, de unde şi numele pe care l-a obţinut fluturele.
Fluturii nocturni, care se recunosc după forma penată a antenelor, iar poziţia aripilor- în repaus- este în formă de cort. Unii dintre aceştia sunt:
Buha-semănăturilor (Agrotis segetum) este un fluture de talie mijlocie. Aripile sunt de culoare brună-cenuşie. Omizile (larvele) sale atacă tulpinile şi frunzele tinere de grâu.
Molia –mărului (Carpocapsa pomonella) este un fluturaş cu aripile cenuşii-cafenii, cu pete şi cu marginile franjurate, de culoare mai deschisă. Omida sa se dezvoltă în interiorul merelor şi al perelor, consumându-le seminţele.
Molia-de-haine (Tyneola) are o talie de 12 mm. Prima pereche de aripi este cafenie, fără pete, iar a doua pereche este cenuşie-gălbuie. Zboară numai masculii; femelele stau ascunse prin dulapurile cu haine, unde îşi depun ouăle. Larvele trăiesc 10 lunişi ân tot acest timp rod stofele de lână, blănurile, mătasea, etc.
Molia-de-făină (Ephestia) este un fluture de talie mijlocie (20-25 mm), de culoare cenuşiu-plumburie, cu aripile franjurate şi cu pete albe, puncte negre şi linii frânte.Omida lui este gălbuie-albicioasă şi cu capul cafeniu.Se întâlneşte prin magaziile unde se depozirează făină sau cereale.
Omizile acestui fluture, în afară de făină, seminţe de cereale, mai consumă cereale şi seminţe de leguminoase, fructe uscate, faguri de ceară, etc.
Ochi-de-păun-de-noapte (Saturnia) este cel mai mare fluture de la noi. Are corpul păros, iar pe aripile colorate în brun-gălbui sunt patru pete rotunde, cu diferite culori, aşezate concentric, asemănătoare cu desenele de pe penele păunului, de unde şi numele ce se dă acestui fluture.Omida este păroasă şi de dimensiuni mari. Culoarea sa este verde, iar pe inele se află nişte ridicături de culoare albastră, asemănătoare unor mărgeluşe.
Fluturele -de -mătase (Bombix mori) este singurul fluture folositor. A fost adus din Asia pentru gogoşile sale care acoperă pupu şi din care se scoate mătasea. Este un fluture greoi, de culoare albă-gălbuie, cu aripile mai scurte decât corpul. Nu zboară şi nici nu se deplesează decât pe distanţe foarte mici. Trăieşte numai câteva zile, în care timp are loc împerecherea. În această perioadă nu se hrăneşte. Din ouăle depuse de femelă ies larvele (omizle), cunoscute sub numele de viermi-de-mătase. Ele se hrănesc cu frunze de dud, stejar sau mesteacăn (depinde de specie), pe care i le pune la dispoziţie omul. După 5-6 săptămâni, larvale se transformă în pupă (crisalidă). Înainte de aceasta, ele îşi înfăşoară corpul cu un fir de mătase produs de nişte glande, numite glande sericigene, formând o ,,gogoaşă” sau cocon. Aici, larvase transformă în pupă, di care îşi va lua naştere fluturele. Înainte ca fluturii să iasă din gogoşi, de pe acestea se trag firele de mătase, care apoi sunt ţesute, obţinându-se mătasea folosită atât de mult în industrie. Creşterea viermilor-de-mătase, se numeşte sericicultură. Această ocupaţie, avănd importanţă economică, este încurajată de stat.
Ordinul himenoptere

Caracteristica insectelor himenoptere constă în faptul că ambele perechi de aripi sunt membranoase, transparente şi foarte fine, de aici şi denumirea ordinului: himenos –membrană subţire.
Aparatul bucal este adaptat pentru rupt şi lins.
Himenopterele sunt, în general, legate de o climă caldă şi uscată. În regiunile temperate, unele forme îşi fac rezerve de hrană, şi astfel rezistă in timpul anotimpului rece.
Ele fac parte din categoria insectelor care au organizaţia cea mai evoluată şi sunt totodată cele mai bune zburătoare.
Din ordinul himenopterelor face parte şi albina, care are o importanţă deosebită în viaţa omului, atât ca insecte polenizatoare, cât şi ca producătoare de miere şi ceară. Mierea este produsă într-o porţiune a tubului digestiv (guşă), din amestecul nectarului cu salivă. Parcurgerea distanţelor mari în vederea colectării hranei se reflectă într-o mare dezvoltare a aparatului respirator care formează adevăraţi saci cu aer. Pe lângă cei doi ochi mari compuşi de pe părţile laterale ale capului, mai au pe frunte trei ochi simpli (oceli). Antenele şi palpii bucali au rol tactil, olfactiv şi gustativ.

Ordinul diptere

Insectele cuprinse ăn acest ordin au numai două aripi (dis –două), celelalte două fiind atrofiate.
La unele diptere aparatul bucal este specializatpentru dizolvat şi supt (musca de casă), iar altele pentru înţepat şi supt (tăunul, ţânţarul). La muşte dezvoltarea larvelor se face în gunoaie, pe cadavre, iar la ţânţari în apele stătătoare. Toate dipterele sunt dăunătoare omului şi animalelor, ele fiind transmiţătorii multor boli.


Arta camuflajului la insecte

Existenţa insectelor este un joc continuu între viaţă şi moarte, când aproape la fiecare moment prada şi prădătorul se găsesc faţă în faţă. Cele peste 650 000 constituie, de pildă, un element gastronomic foarte căutat în lumea păsărilor. Printre diferitele arme de apărare folosite de insecte în lupta lor pentru supravieţuire este tehnica de a se face invizibile, adică de a se confunda cu lumea vegetală înconjurătoare. Adăpostindu-se printre frunzele moarte, uscate sau verzi, prin vegetaţia putredă, unele insecte iau forma şi culoarea frunzelor respective, imitând până şi nervurile cele mai fine care le brăzdează. Entomologii au numit acest mod dea se adapta culorilor din mediu, coloraţie de disimulare sau criptică; ea poate fi activă sau schimbătoare atunci când insecta îşi modifică nuanţa corpului în funcţie de mediul în care se găseşte, sau dimpotrivă, poate fi pasivă, atunci când ea are un caracter stabil şi ereditar.
Entomologii au stabilit de altfel, mai multe tipuri de coloraţii, şi anume:
Coloraţia defesivă (procriptică),cea mai răspândită,
Ce constă în împrumutarea temporară de către insectă a culorii mediului înconjurător în care trăieşte în mod obişnuit. Fluturele Gonepterix-rhamni imită la perfecţie cu ajutorul aripilor sale o frunză proaspătă cu toate nervurile ei, în timp ce Poligonia- album are un aspect de frunză moartă, mototlită şi sfărâmată.
Coloraţia defensivă specială: când travestirea nu se limitează numai la culoarea propriu-zisă a aripilor, ea extinzându-se şi asupra formei şi aspectului general, insecta imitând la perfecţie o frunză, o scoarţă de copac, etc.
Coloraţia ofensivă (anticriptică): uneori camuflajul nu constituie numai un mijoc de apărare, ci poate fi utilizat şi ca o formă de atac.
Coloraţia ofensivă specială reprezintă tipul de camuflaj în care insecta adoptă nu numai culoarea, dar şi forma mediului în care se ascunde. Călugăriţa (Mantis- religiosa), de exemplu, atrage albinele imitând florile pe care acestea le caută de preferinţă.
Coloraţia activă este relativ rar întâlnită, ea fiind practicată de o singură familie de păianjeni (Thonise) care atunci când stau la pândă, imprumută în mod progresiv culoarea florilor respective.
Sunt însă unele insecte care în loc să se confunde cu mediul din care fac parte, se împodobesc cu un număr impresionant de culori violente şi iau atitudini provocatoare, care înspăimântă pur şi simplu pe cei care ar îndrăzni să le atace. Aşa este lăcusta americană Zonocerus –variegatus care are faţa, pieptul şi picioarele colorate cu negru, roşu, galben, verde –ca o mască de trib indian- şi care nu poate să treacă neobservată. Ea îşi previne astfel duşmanii.
Aceste coloraţii de avertisment sunt de trei categorii:
Coloraţia aposematică, întâlnită mai ales la o specie de fluturi cu o culoare simplă, omogenă, dar bătătoare la ochi, şi care sunt în acelaşi timp otrăvitori. Astfel omida fluturelui Danais se hrăneşte cu sucul unei plante otrăvitoare, transmiţând această toxină şi imprudentei păsări care va risca să-l înghită. Alţi fluturi se imită între ei: Eronia- valeria imită culoarea fluturelui Danais, care nu este mâncat.
Coloraţia sinaposematică, cunoscută şi sub denumirea de ,,mimetism mullerian”, după numele entomologului E. Muller. Trei familii de fluturi, toate necomestibile, în loc să aibă fiecare din ele propria lor coloraţie de avertisment, ele au culori perfect asemănătoare, ca un fel de siguranţă mutuală contra păsărilor prădătoare. O pasăre care atacă un astfel de fluture necomestibil, va sti pe viitor să se ferească şi de celelalte familii asemănătoare.
Coloraţia pseudoaposematică, sau ,,mimetism batesian”, a fost studiată de H.W. Bates. Insecta lipsită de un mijloc de apărare propriu, preia înfăţişarea unei alte insecte periculoase, pe care păsările o cunosc bine, şi faţă de care au o repulsie evidentă.

Stiati ca?

Specia de păianjen cu cea mai puternică otravă, păianjenul călător brazilian, trăieşte în apropierea omului, intră în locuinţe şi se ascunde în îmbrăcăminte şi încălţăminte. Dacă este deranjat introduce otravă în victimă prin mai multe muşcături consecutive. Muşcătura sa poate fi mortală pentru oameni, dar există antidoturi eficiente împotriva veninului acestui păianjen.

În Insulele Filipine luptele între păianjeni este o adevărată distracţie. Oamenii prind femele de păianjen de banană, le hrănesc cu libelule, fapt ce se spune că le conferă o putere mai mare şi îi fac mai feroce. Arma acestui păianjen este firul. Câştigător este cel care îşi imobilizează adversarul cu firul său lipicios.

Crevetele- pistol care trăieşte în recifurile de corali din marea caraibelor, are un mod deosebit de a-şi captura hrana: el produce o detunătură puternică, plesnindu-şi cleştii, iar valul de şoc astfel creat, imobilizează victima în timp ce crevetele se năpusteşte asupra sa.

Depunerile de scoici pe fundul unui vas, din timpul unui singur an, poate să-i modifice atât de mult direcţia de navigare, încât să-i producă o creştere a consumului de combustibil de până la 40 %. Pentru a preveni acest fapt, proprietarii de nave aplică o vopsea specială ce împiedică depunerea scoicilor. Metoda aceasta este puternic combătută de multe grupări ecologiste.

Se cunosc aproximativ 39000 de specii de crustacee, ce sunt grupate în 10 clase.

Păianjenul Argyoneta aquatica ,deşi este fiinţă terestră, reuşeşte să stea în apă ore întregi, datorită unui săculeţ, pe care îl confecţionează din firele sale, în care îşi strânge aerul.

Albina lucrătoare poate zbura pe o distanţă de 4-5 km, cu o viteză de 30 km pe oră.

Un gram de venin este recoltat de la 10000 de albine.
Albina bate din aripi de 440 ori pe secundă.

O pereche de muşte poate da naştere într-o vară la peste 100 milioane de urmaşi.

Alte Lectii din biologie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]