BĂNCILE. CONCEPT, APARIŢIE ŞI DEZVOLARE
În principal , activitatea bancară se concretizează în “comerţul” cu bani . Banca este aceea care , pe de o parte “cumpără bani” , suportând un cost sub forma dobânzii bonificate , iar pe de altă parte “vinde” banii acumulaţi , câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută . Prin urmare , banca se identifică , în primul rând şi în cea mai mare banca se identifică în primul rând şi în cea mai mare măsură cu activitatea de creditare . Se poate spune că acumularea resurselor de creditare şi plasarea lor este “cheia de boltă” a activităţii unei bănci. De aici derivă şi funcţiile economice ale băncii .
În viaţa economică contemporană , activitatea bancară , rolul băncilor ocupă un loc central . Banca favorizează tranzacţiile comerciale în interiorul şi în exteriorul unei ţări , asigură efectuarea plăţilor şi schimbul valutar . Pe un alt plan , banca permite realizarea investiţiilor , fie participând direct la finanţarea acestora , fie prin plasamentul şi gestiunea economiilor băneşti . Banca este “actorul” principal pe piaţa capitalurilor . Totodată , dacă avem în vedere progresul tehnico-ştiinţific şi rolul băncii în economia contemporană , trebuie menţionat rolul informaticii şi telecomunicaţiilor care conferă noi faţete ale relaţiilor bancă client şi metodelor de gestiune folosite .
Într-un sens figurat , se poate aprecia că banca este “templul” banilor . Activitatea sa este în mare măsură ocultă şi misterioasă . Deci este implicat secretul bancar , dar mai ales forţa pe care o reprezintă banii , capitalul în complexitatea sa .
Referire la acest aspect face şi Claude Simon în lucrarea sa intitulată “Băncile” , unde descrie conturile publice ale unei bănci ca fiind aproape nedescifrabile chiar şi pentru specialişti : în acestea se adună franci , dolari , yeni şi câte alte monede . Bilanţurile sunt deghizate . Pentru depunătorul titular al unui cont , cel mai adesea o persoană particulară , banca este suverană , putere dată de bogăţia ei. Pentru cel care doreşte să contracteze un împrumut , banca este autoritatea absolută care dispune de un fel de drept de veto : dacă refuză acordarea creditului , cel în cauză trebuie să renunţe la maşină, casă , investiţii sau pur şi simplu la posibilitatea de a supravieţui mai ales în cazul unei intreprinderi aflate în dificultate financiară .
Referitor la apariţia băncilor , se ridică întrebarea dacă acestea au putut exista sau nu înainte de apariţia banilor . Unii autori , bazându-se pe dovezi istorice , atestă faptul că operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat încă cu mii de ani înaintea erei noastre , concomitent cu apariţia şi dezvoltarea vieţii sociale . Aceşti autori afirmă că în decursul timpului , băncile asigurau păstrarea unor obiecte de valoare , cum ar fi cele din metale preţioase . Astfel se considera că templele , care primeau în depozit asemenea valori , desfăşurau o activitate de tip bancar . Vechii babilonieni , cu douăzeci de secole înainte de Hristos , cunoşteau practica de a încredinţa templelor depozite de valori . În Forumul Roman se efectuau operaţiuni de acelaşi fel încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos . În antichitate , egiptenii , asirienii , grecii şi fenicienii , ca popoare civilizate care efectuau comerţ , se ocupau şi cu schimbul de monede şi metale preţioase . Trapeziţii greci şi argentarii romani înlesneau schimbul de monede , primeau în păstrare depuneri de valori şi acordau credite .
O altă întrebare care se pune este dacă operaţiunile de preschimbare a monedei de către zarafi , ca şi cele de acordare de credite de către cămătari sunt o ilustrare a prezenţei bancare . Ori banca nu este emanaţia Antichităţii şi nici a Evului Mediu , creaţia ei este legată de puterea de circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal preţios sau al monedelor de valoare intrinsecă , crearea monedei financiare .
Deşi în decursul Evului Mediu au apărut , în legătură cu intensele schimburi comerciale în bazinul mediteranean , o suitã întreagă de bănci care să mijlocească plăţile , despre bănci în plenitudinea termenului , nu se poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă .
În secolele XII – XVI au apărut mai multe organizaţii bancare ca : Banca de Veneţia (1171) , Banca de Barcelona (1341) Banca de San Giorgio (1407) , Banca de Milano (1593) . Dar băncile autentice , moderne , pot fi considerate cele apărute începând cu Banca de Amsterdam (1608) , Banca de Hamburg (1619) , Banca de Stockholm (1650) şi cu deosebire Banca Angliei , a cărei înfiinţare în 1694 marchează adevărata piatră de hotar a apariţiei băncilor moderne . Astfel că asemănările , mai mult sau mai puţin exterioare ale activităţilor templelor , zarafilor şi cămătarilor cu activitatea bancară nu sunt suficiente pentru a le considera , cu toată rigoarea , activităţi bancare propriu zise .
Revenind la condiţiile actuale , pentru studierea structurii şi activităţii băncilor , este necesar cu deosebire să se aibă în vedere trei procese de profundă semnificaţie :
- Băncile apar , tot mai mult , ca intermediari financiari cu caracter specific ;
- Se accentuează procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale şi , totodată , evoluţiile în direcţia integrării economice şi monetare ;
- Tranziţia de la economia planificată central la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare , în ţările în care ea se realizează .
În primul rând , în literatura de specialitate se disting trei categorii de intermediari financiari :
- sistemul bancar , care este format din organisme financiare cu funcţie principală de creare de monedă ;
- organisme financiare specializate şi societăţi de asigurare , ce cuprind instituţiile financiare care nu au ca funcţie principală crearea de monedă ;
- trezoreria , adică statul implicat în acţiunile sale monetare şi financiare , în tripla calitate de creditor , debitor şi intermediar financiar .
Deşi intermedierea financiară este de importanţă reală pentru constituirea , creşterea volumului şi ameliorarea calitativă a resurselor de finanţare , ea scumpeşte aceste resurse , multiplică intermediarii şi poate întârzia finanţarea . Ca urmare , finanţarea directă a agenţilor economici prin mecanismul obligaţiunilor şi al certificatelor de depozit ocupă ponderi destul de ridicate în ţările dezvoltate . Cu toate acestea, aportul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea agenţilor economici , în pofida unor tendinţe de dezintermediere , se menţine destul de ridicat , reprezentând 60 – 70 % din total .
Un al doilea aspect , procesul de concurenţă în sistemele bancare occidentale se accentuează prin tendinţa universalizării operaţiunilor bancare , a dispariţiei multora dintre compartimentele legate de mai vechea specializare a băncilor . Astfel , Legea Bancară din 24 ianuarie 1984 a făcut să dispară multe compartimentări care au caracterizat sistemul financiar francez , permiţând armonizarea concurenţei între instituţiile de credit .Guvernatorul Băncii Franţei , Jaques Larosiere apreciază că “sectorul bancar în condiţiile actuale este deosebit de mobil . Realizarea “Europei Financiare” care implică liberalizarea completă a mişcării capitalurilor şi a prestărilor de servicii între ţările UE , reprezintă o provocare şi o şansă pentru băncile franceze “ . Acesta reprezintă un factor de accentuare a concurenţei şi totodată a nevoii coordonării în activitatea bancară internaţională .
În Italia , naşterea şi dezvoltarea intermediarilor financiari nebancari, se apreciază în raportul Sarcinelli & Spavente , publicat în 1989, a instaurat un proces de concurenţă între toţi intermediarii financiari , dar pieţele monetare şi financiare moderne au apărut aici recent şi sunt la primii lor paşi .
În al treilea rând , societatea contemporană cunoaşte două tipuri de sisteme bancare , după piaţă sau economia planificată central . Deşi ambele sisteme au , sub aspect formal , acelaşi rol (mai ales ereditare şi emisiune) deosebite privind contextul în care le aplică şi rezultatele pe care le obţin sunt esenţial diferite .
Pe baza acestor considerente se poate afirma că tranziţia la economia de piaţă implică restructurarea de ansamblu a activităţii bancare .
