Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri şi-i întoarce din cale tulburându-le minţile, scoţând la suprafaţă dorinţe ascunse, dar care, odată ieşiţi din cercul magiei diavoleşti, îşi reiau făgaşul normal al vieţii.
Motive şi simboluri
- Focul – este un element primordial(de la început, de la origine, iniţial, originar; de primă importanţă, principal, esenţial), la fel ca apa cu care se află într-o permanentă opoziţie. Este un element complex, având trei ipostaze complet diferite:
- Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torţe cu ajutorul cărora se celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificaţie importantă. Se spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu torţe aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.
- Focul uman sau al meşteşugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaşte şi îl foloseşte în meşteşugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a fecundităţii li s-a atribuit şi acest foc. Mai târziu, chiar câţiva zei ai războiului au primit aceleaşi atribuţii, ca nişte zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc sacru adus pe pământ şi adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de acest proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri şi îl aduce oamenilor, faptă pentru care este crunt pedepsit.
- Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidenţă proprietatea focului de a arde, de a distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morţilor sunt văzute ca spaţii ale acestui foc.
Mistuirea cucoanei Marghioala de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerează chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.
Alte opere:
- Biblia – arderea Sodomei şi a Gomorei(a)
- Hesiod, Theogonia (b)
- Alexandru Mitru, Legendele olimpului(b)
- Ioan Slavici, Moara cu noroc(c)
- Labirintul – Labirinturile preistorice au fost utilizate pentru a închide în ele spiritele rele sau pentru a fi ruta dansurilor ritualice. În mitologia greacă labirintul era o structură elaborată de regale Minos al Cretei şi construită de meşterul Dedal pentru a-l închide în pe Minotaur. În Evul mediu acesta reprezenta drumul greu pe care omul trebuia să îl parcurgă pentru a ajunge la Dumnezeu. Această încărcătură religioasă dispare cu timpul şi va fi folosit pentru distracţii. Din puct de vedere istoric, labirintul a fost utilizat pentru diferite ritualuri sau pentru meditaţii. Cert este că a devenit un symbol în toate artele, încă din antichitate. În timpurile moderne imaginea labirintului sugerează confuzia, ceva în care omul se pierde.
Alte opere:
- Umberto Eco, Numele trandafirului
- Mark Z. Danielewski, House of Leaves
- Roger Zelazny, Cronicile lui Amber
- Jorge Luis Borges – în numeroase naraţiuni scurte
- vrăjitoare - în credinţa populară era o femeie cu puteri magice, ce putea realiza vindecări miraculoase, sau poate aduce nenorociri. Provine din timpurile religiilor politeiste, anterioare creştinismului, când se credea în zâne bune iar cele rele fiind vrăjitoarele, care erau frecvent de sex feminin. Din gard nuielele rupte, sau cozile de mătură erau folosite pentru zbor de vrăjitoare , credinţa despre puterile miraculoase de vindecare cu ierburi de leac a lor provine din timpul anterior creştinismului. După perioada de creştinizare a fost considerată ca fiind în legătură de alianţă cu demonii lui Lucifer. Din biblie provine termenul de vrăjitorie şi pedepsirea celor ce o practică. Acest termen a fost mai precis conturat în actele de condamnare a vrăjitorilor din evul mediu, care procese erau considerate ca o măsură de salvare a unui suflet păcătos. În perioada evului mediu de extirpare a vrăjitoarelor, din motive de ură invidie, puteau fi înlăturate cu pretextul învinuirii de vrăjitorie persoane de ambele sexe, dar mai ales femei. Termenul poate fi găsit în Europa începând ca. din anul 1000.
Alte opere:
- W. Shakespeare, Macbeth
- Johann Wolfgang von Goethe, Faust
- Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita (roman)
- icoanele – Bisericii Ortodoxe sunt expresii în imagini ale credinţei în Dumnezeu şi ale libertăţii religioase. Pentru creştinii ortodocşi, icoana este efectul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Instrument prin care se realizează legătura omului cu Dumnezeu, ca un obiect prin care se răsfrânge haul lui Dumnezeu în lume, asemenea unei ferestre prin care pătrunde în casă lumina soarelui.
Lipsa acestora în han!
- cotoiul şi iedul(capra, ţapul) – animale identificate cu Necuratul. Pisicile apar adesea alături de vrăjitoare, iar Satana este reprezentat în foarte multe culturi jumătate om, jumătate ţap. simbolul cromatic al negrului este în contrast cu albul pereţilor. Pisica ilustrează o superstiţie veche, legată de răul care poate tăia calea omului şi-1 poate întoarce şi abate din drum, ceea ce se şi întâmplă aici;
- numele – personajului feminin este o ilustrare inversă, prin conotaţie nega
tivă, a bine cunoscutului Măria, cu semnificaţii creştine. Se creează în felul
acesta o opoziţie între Măria şi Marghioala, personajul de faţă sugerând
demonicul şi prin vârsta nearătată, precum şi prin ispitirea lui Fănică; - ochii – femeii apar permanent în replica lui Fănică: „Straşnici ochi ai, coană Marghioalo!" Privirea hangiţei este, de fapt, o manieră de a stăpâni a personajului, o primă formă a ispitirii şi a vrăjirii;
- existenţa în text a anumitor gesturi ale personajului feminin, care sugerează,
prin ambiguitatea lor, miraculosul. Un exemplu este privitul în căciulă al
Marghioalei, la plecarea oaspetelui şi starea de disconfort provocată de aceasta
purtătorului: „Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea". Gestul
se asociază cu puterea unei vrăji, deci cu maleficul; - anumite replici din text ale femeii par a anticipa eşecul călătoriei lui Fănică.
De exemplu, „îmi plăteşti când treci înapoi" nu mai este o vorbă aruncată
în vânt, ci are o forţă specială, căci Fănică se întoarce după numai patru ceasuri.
