Eseu: In dulcele stil clasic de Nichita Stanescu






Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie studiată aparţinând neomodernismului constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii.

Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu a fost publicată în 1970, fiind aşezată în fruntea volumului omonim pentru care este artă poetică. Volumul aparţine celei de-a doua etape de creaţie a poetului, când rafinarea expresiei pare a fi un scop în sine, iar poetul se manifestă ca un constructor în interiorul limbajului.
IPOTEZĂ
Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii.
ENUNŢAREA ARGUMENTELOR.
în dulcele stil clasic depăşeşte cadrul unei arte poetice deoarece autorul surprinde clipa unică de revelaţie a Absolutului, dar îi dublează semnificaţia, poezia având simultan două chei de lectură: poezie erotică şi artă poetică. Pentru poet, iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi pla­nului cunoaşterii.
Elemente neomoderniste sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor şi a limbajului, reprezen­tarea abstracţiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorităţi şi semnificaţii obţinute prin plasarea unor clişee verbale din poezia înaintaşilor în noi contexte.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare)
Ipostaza dublată a eului liric, îndrăgostitul şi Creatorul, susţine transferul dintre concret şi abstract, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi exis­tenţă. Lirismul subiectiv este redat la nivelul expre­siei prin mărcile subiectivităţii: alternarea persoanei I şi a Ii-a a adjectivului posesiv meu - tău, pronumele personal la persoana I, singular, eu.
Titlul poeziei şi al volumului sugerează progra­matic, prin sintagma „stil clasid, intenţia de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le pri veste cu duioşie ironică (atitudine postmodernistă). Antepunerea epitetului „dulce" aminteşte de poezia paşoptiştilor şi de aceea eminesciană (celebra formulă „dulce minune"). Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în faţa unei lumi schimbate, pe care trebuie să înveţe s-o exprime în poezia sa.
Fiind în acelaşi timp poezie erotică - „poveste de dragoste" improvizată - şi artă poetică, prin prezentarea întâlnirii dintre Poet şi Inspiraţie, tema poeziei apare dublată. Iubirea este o cale de cunoaştere, de atingere a clipei unice de revelaţie a absolutului. Poezia con­stituie „descrierea" stării de extaz produsă creatorului de clipa revelaţiei.
Poezia pare a avea compoziţie clasică, prin cele cinci catrene monorimice, cu ritm trohaic, fapt con­trazis de prezenţa versului final, izolat, cu valoare conclusivă şi caracter gnomic: „Pasul trece eu rămân". Strofele sunt dispuse în patru secvenţe poetice:
-     prima secvenţă (prima şi a doua strofă) redă apariţia „domnişoare?I inspiraţiei;
-     a doua secvenţă (strofa a treia) surprinde trăirea clipei de revelaţie;
-     a treia secvenţă (strofa a patra) conţine invocarea „idealului" poetic/ erotic;
-     a patra secvenţă (strofa a cincea şi versul final) redă revenirea la starea contemplativă, meditativă.
Prima secvenţă poetică se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul obiectiv, al „domnişoarei - inspiraţie, la cel subiectiv, al eului creator.
în prima secvenţa poetică, laitmotivul „pasul tău de domnişoară" realizează dispunerea gradată a imaginarului poetic.

Termenul „domnişoară aminteşte de limbajul din poezia graţios-romantică a secolului al XlX-lea. Echivalenţa semantică „domnişoară" - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici prin elementul lipsit de corporalitate, „pasuT.
Singurul verb al secvenţei, „coboară, redă prin sens ideea desprinderii succesive a ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare. Cele patru substantive la singular, unele însoţite de determinanţi, sunt reprezentări ale abstrac­ţiilor (ipostazelor sentimentale) în forma concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan", „frunză verde, pală", „înserare-n seară", „pasăre amară". Aceste me­tafore sugerează sursele poeziei: duritatea regnului mineral, „dintr-un bolovan", efemeritatea vieţii/ regnul vegetal, „frunză verde, pală. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară sugerează ne­cunoaşterea, misterul, momentul pregătitor al reve­laţiei, pre-creaţia ca etapă. Metafora şocantă prin asocierea unor termeni incompatibili, „pasăre amară, conotează mai degrabă starea de suferinţă a poetului - pasăre (ca la romantici) decât un atribut al inspi­raţiei.
A doua secvenţă surprinde momentul propriu-zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de revelaţie este sugerată prin repetiţia „o secundă, o secundă". Eul creator se manifestă contemplativ „eu l-am fost zărit în undă şi afectiv „inima încet mi-afundă". Creaţia presupune reflectarea ideii artistice în conştiinţa şi fantezia poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i valoarea estetică sugerată de metafora „ roşcată fundă".
Se poate vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică, prin reinterpretarea mitului naşterii poeziei prin mimesis şi prin revalorizarea formei verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit.
A treia secvenţă redă drama artistului, imposi­bilitatea ancorării în starea de graţie, desprinderea operei de artist, prin invocaţia elegiacă a muzei: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu". Poetul este redus la condiţia de victimă a propriei iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este timpanul, organ al percepţiei cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul trecerii prin lume a poeziei. Se conturează un portret al „îndrăgos­titului" de iubita - poezie: „blestemat şi semizeu". Poetul deplânge ineficienta simţurilor omeneşti, „blestemat la imposibilitatea de a reţine superba urmă a artei. Conştient de dualitatea propriei existenţe (efemer şi peren), „semizeu", are dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la solitudine, el percepe viaţa ca o stare de „boală": „Căci îmi este foarte rău".
Ultima secvenţă poetică devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de sancţionarea ne­putinţei omeneşti. Mesajul-sentinţă al strofei este acela că, în afara clipei de inspiraţie a iubirii/ a creaţiei poetice, existenţa poetului nu-şi are sensul: „...şi zic,/ domnişoară, mai nimic". Se confirmă diferenţa dintre starea poetului lipsit de puterea de creaţie: „Stau întins şi lung şi zid şi starea realului golit de esenţă, plăsmuit din materiale artificiale şi redus la dimen­siuni meschine: „pe sub soarele pitic, aurit şi mozaid. Falsa strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului, care tânjeşte ca un îndrăgostit.
Versul final are, ca în Glossa eminesciană, valoare gnomică: „Pasul trece, eu rămân". Conclusiv, versul exprimă opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreţine ambiguitatea semnificaţiei. Poetul apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar bine­cuvântată a inspiraţiei sau, rasturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub semnul eternităţii, ca un Creator pentru caVe manifestarea în act nu este decât o succesiune a clipelor de revelaţie.
Nivelul fonetic; elemente de prozodie
sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susţine sacadarea discursului poetic ca într-un bocet sau descântec; reluarea refrenului după fiecare vers al primei secvenţe poetice conferă tonalitatea gravă a meditaţiei pe tema creaţiei. Acelaşi rol îl are aliteraţia „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu" şi formularea lapidară a sentinţei finale.
Nivelul morfosintactic
revalorizarea formei verbale „l-am fost zărit; timpul prezent al unicului verb din prima secvenţă poetică redă acţiunea în derulare - „coboară - şi susţine impresia de epic;
reducerea frecvenţei verbului este compensată prin plasarea substantivului în poziţii-cheie; cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor în forma concretă;
adverbul „parcă susţine sugestia şi ambiguitatea limbajului poetic (nu denumeşte, ci sugerează); conjuncţia căci, specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal, susţine retorismul exprimării; prepoziţiile cu sugestie spaţială exprimă raportarea faţă de lume şi de creaţie a eului liric în ipostaza de creator: dintr-un/ dintr-o, în, pe sub, pe.
Nivelul lexico-semantic
-    multiplicarea sensurilor conotative ale cuvintelor;
-    asocierea unor termeni incompatibili: „pasăre amară", „soare aurit;
-    sintagma insolită „înserare-n seară";
-    ambiguitatea limbajului; răsturnarea firescului; ermetismul expresiei;
-    reţeaua de semnificaţii a textului poetic.
Nivelul stilistic
-    subtilitatea metaforei;
-    epitetul neobişnuit: „soarele pitic, aurit şi mozaic";
-    inovarea enumeraţiei - includerea în enumeraţia prin şi (semnificând plasarea pe aceeaşi poziţie) a unor părţi de vorbire diferite: „Stau întins şi lung şi zid.
CONCLUZIA
Poezia în dulcele stil clasic de Nichita Stănescu constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii. Ea depăşeşte cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul neomodemist iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului cunoaşterii. Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat într-un text al cărui retorism formal ascunde o altă concepţie despre artă decât a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei anacreontice sau romantice, Nichita Stănescu le plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri. Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemă­nate, tot astfel cum el însuşi aparţine simultan planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii (condiţia de creator). De unde şi ambiguitatea sau ambivalenţa semnificaţiei textului poetic.

 

 

 

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]