Instituţia monarhiei în România





Eseu: Instituţia monarhiei în România (in perioada 1866-1938)

În 1866 în urma abdicării lui Cuza tronul României a fost ocupat de către Carol prinţ ce făcea parte din familia domnitoare prusiana, aparţinând casei de Hohenzollern. Acesta la 25 aprilie acceptă propunerea lui Ion Brătianu şi cu acordul tatălui, al regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck pleacă spre România, la 10 mai 1866, fiind proclamat domn de către Adunare.
Pe de altă parte, în aprilie 1866 se formase o Adunarea Constituantă, în cadrul căreia încep dezbaterile în vederea adoptării legii fundamentale a statului. După îndelungate discuţii între liberali şi conservatori, în care a fost implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a fost promulgată. Aceasta a avut drept model Constituţia belgiană. Potrivit Constituţiei numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman.
Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta.
Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de abate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferi decoraţii, etc.
Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.
Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
Constituţia a fost completată de un sistem electoral.
Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei reliefează compromisul dintre conservatori şi liberali dar şi victoria conservatorilor asupra liberalilor.
Constituţia a fost necesară dezvoltării României moderne, consolidării instituţiilor burgheze şi a statului naţional. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.
În 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman.

Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. În urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878, Marile Puteri au recunoscut independenţa României.
în aceste condiţii în 1878 Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881, Parlamentul României a decis ca aceasta să devină regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a" României, la 14 mai 1881 a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern - Sigmaringen.
Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere interesele românilor, în 1883 România a aderat, alături de Germania, Italia şi Austro-Ungaria la Tripla Alianţă, acest lucru a fost realizat atât din motive obiective, încercarea României de a evita izolarea politică, dar şi din motive subiective, „slăbiciunea", firească, a regelui Carol I faţă de Germania. Aderarea a rămas secretă până la începutul Primului Rărzboi Mondial, în 1914, în condiţiile declanşării acestuia regele face cunoscut oamenilor politici români existenţa acestui tratat semnat cu Puterile Centrale.
În 1914, în condiţiile în care la Sarajevo a fost ucis arhiducele Franz Ferdinand, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, acest fapt a determinat declanşarea Primului Război Mondial.În aceste condiţii interesele României nu coincideau cu cele ale Puterilor Centrale, motiv pentru care în Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia, în 21 iulie 1914 s-a stabilit neutralitatea României. Deşi i se părea greu să respecte o asemenea hotărâre, Carol I în ciuda ameninţărilor din partea rudelor sale germane, conştient fiind că nu avea sens să se aventureze într-un război din care românii nu aveau nimic de câştigat, a fost de acord cu neutralitatea. Era însă clar că aceasta nu va dura mult. Trebuia deci ca intrarea în război să servească intereselor naţionale. In urma unor îndelungate negocieri la 4 august 1916 I.I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei au semnat convenţiile militare şi politice care stipulau condiţiile intrării României în război. În noaptea dintre 14/15 august 1916, trupele române intră în poziţie de luptă.
1918 a fost anul Marii Uniri, an în care s-a format statul naţional unitar român. La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Măria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, la Alba Iulia. în 1923 a fost elaborată o nouă Constituţie, necesară statului naţional unitar. Ferdinand I a condus în conformitate cu această Constituţie, având o bună relaţie cu partidele politice, în special cu Partidul Naţional Liberal şi cu liderul acestuia I.I.C. Brătianu.
În 1925 s-a declanşat „criza dinastică", în condiţiile în care prinţul moştenitor Carol s-a stabilit în Franţa, pentru a fi cu iubita sa Elena Lupescu. La 12 decembrie 1925 a trimis o scrisoare prin care prerogativele de moştenitor. La 4 ianuarie 1926, a fost proclamat moştenitor Mihai, fiul lui Carol, dar, în 1927 regele a murit. în condiţiile în care în acelaşi an moare şi I.I.C. Brătianu, în ţară încep frământări legate de o posibilă revenire a lui Carol. La 6 iunie 1930 acesta a venit pe neaşteptate în România, susţinut în special de PNŢ, iar la 8 iunie a fost fost proclamat rege.
Încă de la venirea sa în ţară el a încercat să impună un regim de dictatură personală. A reuşit acest lucru folosindu-se de teama de mişcare legionară, şantaje politice, compromiterea unor importanţi oameni politici, în 1938.
În noaptea dintre 10/11 februarie a înlocuit guvernul Goga, slab reprezentat în Parlament, cu un nou guvern, fără susţinere parlamentară condus de Patriarhul Miron Cristea. Iar la 20 februarie 1938 a fost publicată o nouă Constituţie menită să asigure baza juridică a regimului. Prin intermediul ei regele devenea un factor activ, participa efectiv şi legal la activitatea de guvernare. S-a menţinut principiul conform căruia puterile statului emană de la naţiune, precum şi acela privind separarea puterilor în stat. Totuşi regele avea mai multe drepturi putând conduce, în cazul în care Adunarea era suspendată prin decrete cu putere de lege. în felul acesta Carol a instaurat monarhia autoritară. Consiliul de Coroană a devenit organul de conducere permanentă, au fost desfiinţate partidele politice, a fost creat un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale.
Carol a luat măsuri împotriva legionarilor, iar în condiţiile în care Hitler i-a cerut eliberarea acestor şi formarea unui cabinet condus de C.Z.Codereanu, regele a dat ordinul de asasinare a acestuia, realizată în noiembrie 1938.
Datorită situaţiei internaţionale foarte gravă la sfârşitul anului 1939, Carol al II-lea a iniţiat o mişcare de „reconciliere naţională", în scopul de a apăra naţiunea de pericolele externe, dar din nefericire, Mişcarea legionară a fost cea mai receptivă la această iniţiativă. „Reconcilierea cu aceasta a determinat deplasarea spre dictatură şi totalitarism a regimului. Acest lucru nu a fost de durată deoarece acest regim s-a prăbuşit în septembrie 1940, în urma pierderilor teritoriale (Basarabia, N-V Transilvaniei, S Dobrogei) fiind înlocuit cu un regim de dictatură militară condus de generalul, mai târziu mareşalul Ion Antonescu.

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]