Economia si societatea din Romania in perioada comunista





Eseu: Economia si societatea din Romania in perioada comunista


A doua jumătate a secolului al XX-lea aduce în jumătatea estică a Europei un regim politic impus de Uniunea Sovietică cu ajutorul Armatei Roşii „eliberatoare".În România acest lucru a avut loc după lovitura de stat din 23 august 1944, în urma căreia a fost arestat mareşalul Ion Antonescu împreună cu membrii guvernului dintre o coaliţie alcătuită din RN.L, RN.Ţ, P.S.D şi Partidul Comunist Român, coaliţie unită Blocul Naţional Democrat sprijinită de regele Mihai.
Având ca scop eliberarea ţării şi continuarea războiului antihitlerist, lovitura in 23 august nu a avut, la început, urmări pe placul sovieticilor pentru că regele Mihai a format un guvern din toate partidele Blocului, guvern care era decis să stabilească monarhia constituţională şi regimul parlamentar, iar în ţară se extinsese mişcarea de partizani apărută în momentul în care sovieticii pătrunseseră în Bucovina.
În 6 martie 1945 comisarul Vâşinski, bazându-se pe „Acordul de procentaj" sabilit la 9 octombrie 1944 între Churchill şi Stalin, l-a obligat pe rege să-l numească prim-ministru pe dr. Petru Groza. Acesta conducea un guvern controlat de comunişti, beneficia de sprijinul unei disidenţe liberale conduse de Gheorghe Tătărescu, a uneia ţărăniste în frunte cu Anton Alexandrescu şi a început să ia măsuri pentru instaurarea regimului comunist. Impunerea de către sovietici a guvernului condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), guvern sprijinit de disidenţi liberali, a declanşat odată cu masurile de impunere a regimului comunist: suprimarea ziarelor, menţinerea cenzurii, înfiinţarea tribunalelor populare şi a lagărelor de muncă, extinderea la nivel naţional al rezistenţei armate manifestată încă de la pătrunderea trupelor sovietice în Bucovina. Cum rezistenţa românilor s-a extins în zone subcarpatice din Muscel, Gorj, Braşov şi Hunedoara şi în condiţiile în care odată ajunşi la guvernare, comuniştii au folosit argumentul epurării antifasciste pentru a aresta oamenii pentru colaboraţionism, a-i condamna şi deporta în Uniunea Sovietică.
Însă, anul cheie pentru preluarea puterii este 1948, pentru că la 30 decembrie 1947, obţinuseră abdicarea regelui Mihai şi proclamaseră Republica Populară Română, iar începând cu noul an, comuniştii au introdus modelul stalinist în toate sectoarele vieţii economice şi politice; conform acestui model ca adepţi ai centralismului economic, au confiscat proprietatea privată prin naţionalizare şi colectivizare. Toţi cei care s-au opus celor două măsuri au fost deportaţi sau condamnaţi la muncă forţaţă.. La impunerea tuturor acestor măsuri au contribuit activiştii şi cele două instituţii create între 1948-1949: securitatea şi miliţia populară. Securitatea chiar a devenit rapid un instrument de teroare şi represiune politică îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim. În această calitate ea era coordonată de generali- agenţi ai serviciilor sovietice de spionaj.
În acest context a fost impus şi monopolul ideological celor care credeau că filozofia marxistă putea deveni un mod de viaţă.

Aceasta se întâmpla mai ales în ştiinţă, învăţământ şi cultură. Cultura se dezvoltă de acum aproape exclusiv pe baza unui nou curent cultural, prolecultismul, curent care trebuia să înlocuiască vechiul sistem de valori contribuind la construirea „omului nou". În acest scop a fost nevoie de o infuzie masivă de valori marxist-leniniste, de o campanie de rusificare şi interzicerea a peste 8.000 de titluri şi reviste
Măsurile luate de comunişti încep din 23 martie 1945, odată cu exproprierea terenurilor mai mari de 50 de hectare pentru realizarea unei reforme agrare şi continuă cu suprimarea libertăţii presei prin interzicerea ziarelor de opoziţie, impunerea legii epurării aparatului de stat, crearea de tribunale populare, înfiinţarea sovromurilor şi desfiinţarea Senatului. Lor li se adăuga lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei din interiorul partidului folosind ca metode arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică începute cu liderii şi funcţionarii regimului antonescian (1946).
Pentru a pune capăt protestelor aliaţilor faţă de aceste măsuri, în 19 noiembrie 1946 guvernul organizează alegeri pe care le falsifică obţinând 78,64% din voturi, astfel putând să treacă la etapele III şi IV ale comunizării ţării: dizolvarea partidelor politice şi procesul liderilor ei (elita P.N.Ţ. este condamnată în 1947, liderii liberalilor şi ai social-democraţilor în 1948 şi fruntaşii Bisericii greco-catolice în 1948) şi abdicarea silită a regelui Mihai (30 decembrie 1947).
În 1948 comuniştii încheie preluarea puterii politice odată cu Constituţia din 13 aprilie şi încep lupta împotriva proprietăţii private prin naţionalizarea a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri. Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole colectivizate începând din martie 1949.
După două reforme agrare semnificative 57% dintre gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar comuniştii protestau „împotriva exploatării capitaliste la sate". Colectivizare a s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. Scopurile acesteia au fost distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC), după modelul sovietic al colhozurilor şi al sovhozurilor. Colectivizarea a determinat protestele ţăranilor, opoziţia lor manifestată şi prin atacarea „autorităţilor" comuniste şi mai mult a declanşat rezistenţa ţărănească concretizată pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi 1962 printr-un lung şir de răscoale în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov) Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole colectivizate începând din martie 1949.
După două reforme agrare semnificative 57% dintre gospodării aveau mai puţin de 5 hectare, dar comuniştii protestau „împotriva exploatării capitaliste la sate". Colectivizarea s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. Scopurile acesteia au fost distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC), după modelul sovietic al colhozurilor şi al sovhozurilor. Colectivizarea a determinat protestele ţăranilor, opoziţia lor manifestată şi prin atacarea „autorităţilor" comuniste şi mai mult a declanşat rezistenţa ţărănească concretizată pe parcursul întregii perioade dintre 1948 şi 1962 printr-un lung şir de răscoale în toate zonele ţării (Botoşani, Suceava, Năsăud, Galaţi, Arad, Vrancea, Dâmboviţa, Ialomiţa, Vlaşca, Ilfov). în aceste condiţii metodele folosite pentru înfiinţarea G.A.C.-urilor mergeau de la brutalităţi, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă şi izolare. Ca şi în urma naţionalizării proprietăţilor particulare, foştii proprietari, numiţi chiaburi, au fost deportaţi în zone slab populate sau internaţi în lagărele de muncă.
Campania s-a bazat pe voluntariat. Primele GAC s-a înfiinţat în iulie 1949,dar în 1958 doar 17,5% din terenurile agricole intrase în GAC-uri. În 1953 au fost adoptate alte metode: confiscarea inventarului agricol şi a recoltei, restricţii comerciale, interdicţii etc. În 1958 s-a revenit în forţă la modelul stalinist pentru ca în 1962, 96% din suprafaţa arabilă a ţării să facă parte din GAC- uri. În aceste condiţii colectivizarea a fost declarată încheiată. Dar colectivizarea nu a dus la creşterea nivelului de trai datorită atât producţiilor destul de mici obţinute cât şi a lipsei de utilaje agricole performante. La aceasta se adaugă faptul că existau puţini specialişti care lucrau în agricultură. Calitativ, România a înregistrat cea mai joasă productivitate pe suprafaţă cultivată, comparativ cu statele din lagărul socialist.
În paralel cu procesul de colectivizare s-a trecut şi la industrializarea forţată. La 11 iunie 1948 a început naţionalizarea mijloacelor de producţie. După model sovietic, a fost adoptat sistemul planurilor cincinale (primul cincinal 1951-1955). Noua linie economică a regimului a constituit obiectul unei intense propagande politice. Au fost importate modelele sovietice stahanovismul sau munca brigadierilor pe şantierele tineretului. În 1949 România a devenit membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, dar URSS i-a cerut acesteia să rămână printre ţările agricole ale lagărului socialist, în semn de protest Gheorghiu-Dej a început aplicarea unui masiv proiect de industrializare. Când U.R.S.S. propune planul Valev (1964), iar România începe industrializarea cu construirea combinatului siderurgic de la Galaţi.
Regimul Ceauşescu a dat un nou impuls industrializării. Acesta a considerat că România a devenit o ţară mediu dezvoltată şi se trecea la societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Ramurile preferate erau industria grea, constructoare de maşini şi petrochimia. Au fost construite multe combinate industriale. Se încerca amplasarea echilibrată a capacităţilor industriale pe întreg teritoriul ţării. România a aderat la Fondul Monetar Internaţional şi avea relaţii economice privilegiate cu Comunitatea Economică Europeană. După 1970 Nicolae Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care, pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv, dar pe termen lung s-a dovedit o politică falimentară datorită specializării unor întregi regiuni, distrugerea accentuată a mediului şi depopularea satelor. Pentru că România producea mărfuri de calitate inferioară cu costuri mari a crescut datoria externă şi această problemă nu a fost rezolvată nici prin eforturile admnistrativ-birocratice, permanenta reorganizare şi rotire a cadrelor, accentuarea izolării economice şi a stalinismului.
După revoluţia din Ungaria, în 1958 se retrăseseră trupele sovietice din România ceea ce a permis reorientarea regimului Gheorghe Gheorghiu Dej şi distanţarea de Moscova condusă de antistalinistul Nikita Hruşciov şi Declaraţia din aprilie 1964. Prin această declaraţie Partidul Comunist Român îşi rezerva dreptul de a edifica socialismul în conformitate cu realităţile naţionale. Astfel, pe plan diplomatic şi economic se reiau relaţiile cu Occidentul, iar pe plan intern este desovietizată cultura şi sunt eliberaţi deţinuţii politici (1962-1964).
După 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică a opozanţilor au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societăţii în ansamblu: o puternică reţea de informatori şi încurajarea delaţiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal.
In 1989, deşi România anunţa rambursare datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele, puterea politică era concentrată în mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Securitatea avea un caracter extrem de represiv împiedicând formarea unei disidenţe în partid sau a unei opoziţii interne şi era izolată pe plan internaţional. În aceste condiţii încep mişcări împotriva regimului comunist la Timişoara şi Bucureşti. Acestea se extind în toată ţara şi se finalizează cu prăbuşirea regimului comunist.

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]