POVESTIREA
Hanu Ancuței
de Mihail Sadoveanu
1. Definiția povestirii
2. Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
3. Tema și viziunea asupra lumii
4. Raportul dintre instanțele narative
5. Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”
1. Definiția povestirii
Povestirea este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni asemănătoare cu cele ale nuvelei (mai mari decât ale schiței și mai mici decât ale romanului). În timp ce nuvela pune acent pe complexitatea personajelor, povestirea insistă asupra acțiunii. În povestire, naratorul este și personaj, participant sau, cel puțin, martor la acțiunea relatată.
Relația lui cu cititorii / ascultătorii este directă și implică strategii specifice ale discursului narativ. Acțiunea este plasată într-un trecut care, deși nu este totdeauna foarte îndepărtat, totuși dă impresia de timp fabulos, în care devin credibile și întâmplări la limita fabulosului.
2. Structura volumului „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu
„Hanu Ancuței” este una dintre capodoperele sadoveniene din perioada interbelică, alături de „Baltagul”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”.
Volumul este construit după tehnica povestirii în ramă: într-un cadru dat se întâlnesc – cu un anumit pretext – mai mulți naratori, creându-se astfel o modalitate de a reuni povestiri autonome. Această tehnică este utilizată și în literatura universală, de exemplu în „O mie și una de nopți”, „Decameronul” de G.Boccaccio sau „Povestiri din Canterbury” de G.Chaucer.
În volumul lui Sadoveanu, cadrul îl reprezintă Hanul Ancuței, la care poposesc cărăușii ce transportă vin, precum și alți drumeți.
Momentul întâlnirii acestora la han este într-o „toamnă aurie”, rodnică, dintr-un trecut evocat precum în basme, deși anumite indicii istorice ne permit să plasăm acțiunea pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Hanul este prezentat, prin hiperbolizare, ca un spațiu fabulos, ca o cetate, un spațiu ocrotitor, care îi pune, pe călători, la adăpost de pericole, creând un loc favorabil spunerii poveștilor.
Volumul este alcătuit din nouă povestiri cu caracter diferit: comic, dramatic, fantastic, istoric etc.
3. Tema și viziunea asupra lumii
Deși temele povestirilor diferă între ele (erotică, socială, de aventuri, călătorii), volumul are o unitate conferită, în principal, de tema comună a timpului. Este sugerată veșnica schimbare a tot ce există, dar, dincolo de această perpetuă transformare, persistă o permanență care învinge timpul. Această viziune asupra lumii este evidentă aproape în fiecare povestire. De exemplu, la sfârșitul povestirii „Fântâna dintre plopi”, la întrebarea dacă fântâna mai există, Moș Leonte răspunde: „S-a dărâmat ca toate ale lumii.” Acest motiv, „fortuna labilis” (soarta schimbătoare) este prezent în întregul volum.
De asemenea, apar permanent cele două Ancuțe: cea tânără, contemporană cu momentul povestirii, și mama ei, „Acuța cea de demult”, evocată în majoritatea povestirilor. Prin înfățișare, prin gesturi, prin reacțiile dintr-o anumită situație, Ancuța cea tânără amintește perfect de mama ei. Deci, în ciuda schimbărilor provocate de succesiunea generațiilor, există o permanență.
4. Raportul dintre instanțele narative
Instanțele narative sunt, în toate operele epice, autorul, naratorul, personajele și cititorii sau ascultătorii.
În povestirile din volumul „Hanu Ancuței”, naratorul care prezintă întregul cadru al narațiunii și care îi introduce pe naratorii povestirilor autonome are o identitate clar diferită de a autorului Mihail Sadoveanu. Acest narator este un personaj delegat de autor să descrie hanul și să povestească evenimentele care se petrec acolo. Statutul său social reiese dintr-o autoreferire făcută în povestirea „Fântâna dintre plopi”: „noi, răzășii și cărăușii din Țara de Sus”.
Naratorul fiecărei povestiri în parte este și el personaj: participant sau martor la acțiune. Ei au profesii și ocupații diferite: răzeși, călugăr, zodier, coropcar (negustor ambulant de mărunțișuri), negustor lipscan, cioban, cerșetor, fântânar. Toți aparțin însă universului satelor și târgurilor moldovenești. Între naratori, personaje și cititori sau ascultători există o strânsă legătură, un contact direct, iar naratorul se străduiește să atragă atenția ascultătorilor și li se adresează ceremonios, cu formule precum: „frații și stăpânii mei”, „domnilor și fraților”, „iubiților prieteni”.
5. Povestirea „Istorisirea Zahariei Fântânarul”
Ultima povestire din volum, „Istorisirea Zahariei fântânarul”, este singura care are doi naratori: pe Zaharia și pe lița Salomia.
Ca și în cazul celorlalte narațiuni, incipitul acesteia face legătura cu povestirea precedentă. Salomia este invidioasă pe succesul de care s-a bucurat povestirea orbului sărac și îl indică pe Zaharia fântânarul ca pe un om care știe o poveste și mai minunată.
„Istorisirea Zahariei fântânarul” oferă, prin dialogul dintre naratori și ascultători, toate elementele esențiale ale unei narațiuni. Lița Salomia, stârnind interesul ascultătorilor față de o nouă povestire ce avea să urmeze, îi face să pună întrebările de bază la care trebuie să răspundă orice narațiune: Ce ? Cine ? Unde ? Când ? Cum ?
Zaharia fântânarul, care a trăit întâmplarea povestită, răspunde la primele patru întrebări, dar nu răspunde la întrebarea „Cum ?”, pentru că nu este un bun povestitor, nu reușește să evoce amănuntele care dau culoare narațiunii și care îi permit cititorului sau ascultătorului să-și reprezinte cu claritate situația.
Talent de povestitor are, în schimb, lița Salomia și de aceea femeia preia de la Zaharia rolul acestei instanțe narative. Relatarea ei este atât de captivantă, încât însuși fântânarul o ascultă ca și cum nu ar mai fi auzit-o niciodată.
Tema povestirii o constituie iubirea, care se confruntă cu obstacolele impuse de diferențele sociale dintre îndrăgostiți. Deznodământul este fericit, datorită unui personaj ingenios (însuși Zaharia), care găsește o soluție pentru ca dragostea să triumfe.
Aglăița, fiica boierului Dimache Mârza, era îndrăgostită de Ilieș Ursachi, dar boierul interzice această relație, întrucât tânărul nu era decât răzeș, deci se afla pe o treaptă socială inferioară familiei boierești. La amenințarea fetei disperate că se va arunca în fântână, dacă nu va fi lăsată să se mărite cu Ilieș, Zaharia găsește soluția, introducându-i pe cei doi tineri în coliba în care urma să se odihnească Vodă, venit la vânătoare. Prefăcându-se a urma cumpăna fermecată cu care găsea apă, fântânarul îl conuduce pe domnitor spre colibă, unde cei doi tineri, îngenuncheați, îi cer binecuvântarea. Domnul le-o dă și hotărăște să-i cunune chiar el. În drum spre Iași, alaiul nuntașilor se oprește să joace și la Hanul Ancuței, acest edificiu având un rol în fiecare povestire din volum.
După sfârșitul narațiunii, ascultătorii se înfiorează, la ceas de seară, simțind trecerea unui demon nevăzut, iar volumul se încheie cu lăsarea liniștii și cu somnul tuturor. Adoarme și comisul Ioniță, care, încă de când spusese prima povestire din volum, „Iapa lui Vodă”, promisese că va spune o istorisire mai minunată, dar în final își uită făgăduiala.
Motivul povestirii amânate în mod repetat este o tehnică narativă ce are rolul de a păstra trează atenția cititorilor.
