Rolul naratorului într-o povestire studiată
Cu Mihail Sadoveanu ne aflăm în faţa celui mai productiv şi mai longeviv prozator al literaturii române, contemporan cu trei generaţii de scriitori (antebelică, interbelică şi postbelică) şi autor a peste o sută de titluri. Anul 1928 marchează maturizarea artistică a autorului, prin apariţia ciclului de povestiri Hanu Ancuţei, care va fi urmat de capodopere precum Baltagul, Creanga de aur, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Fraţii Jderi.
Povestirea este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un numar mediu de personaje şi un singur fir narativ, în care accentul se pune pe întâmplări şi pe modalitatea de a le relata. De aceea, este o naraţiune SUBIECTIVIZATA, relatare din punctul de vedere al unui narator care participă la cele povestite în calitate de personaj principal (narator personaj) sau de personaj secundar (narator martor) sau relateaza evenimentele la care nu a asistat, dar le cunoaste de la altcineva (narator colportor). Ea nu trebuie confundată cu nuvela, deşi ambele au dimensiuni medii, număr redus de personaje şi un singur fir narativ, căci nuvela accentuează complexitatea de caracter a protagonistului. Personajele nu sunt bine individualizate, căci esenţial este nu ce se spun, cât cum se spune, deci discursul, nu istoria. Actul narării depinde astfel de puterea naratorului de a convinge publicul, de a-i capta atenţia, de a-i stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tz. Todorov numeşte reţeaua tematică a « tu-ului », povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu publicul. Ceremonialul spunerii implică încadrarea povestitorului, declanşarea relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al discursului (al momentului narării).
Cel mai important rol îi revine naratorului, idee formulată în studiul Scrisori către un tânăr romancier de Mario Vargas Llosa: „Povestitorul este întotdeauna un personaj inventat, o fiinţă ficivă, precum celelalte, cele povestite, dar mai important decât ele, pentru că de felul cum acţionează […] depinde ca ele să ne convingă ori ba de adevărul lor, să ne pară reale sau caricaturale.” Ideea apare şi în eseul Sadoveanu sau utopia cărţii , unde Nicolae Manolescu susţine ca Hanu Ancuţei este «capodopera imaginarului sadovenian», pornind de la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile, ceea ce echivalează unui act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Moţoc din Judeţ al sărmanilor, narator personaj camuflat într-un narator colportor, pretinzând că spune păţania unui prieten; alteori naratorul «zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând târcoale», căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul.
Hanu Ancutei este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde noua povestiri: Iapa lui Voda (Comisul Ionita - narator personaj), Haralambie (calugarul Gherman - narator martor), Balaurul (Mos Leonte Zodierul - narator martor), Fantana dintre plopi (Neculai Isac, capitan de mazali - narator personaj), Cealaltă Ancuţă (Mos Enache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Moţoc - narator personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (Jupan Dumitrache - narator personaj), Orb sarac (orbul Constantin - narator personaj), Istorisirea Zahariei fantanarul ( Zaharia - antinataror prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia - narator colportor).
Fântâna dintre plopi reprezintă cea de-a patra povestire din ciclu şi este relatată de Neculai Isac, căpitan de mazâli. Acesta cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină cu rol de captaţio benevolentiae, adrsându-se ritualic, protocolar: «iubiţi prietini», «domnilor şi fraţilor» (pregătirea pentru intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului : «Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi».
Spunerea, împărtăşirea unor întîmplări tragice din trecut are pentru Neculai Isac rol terapeutic, eliberându-l de povara suferinţei. Expoziţiunea povestirii propriu-zise constă în fixarea precisă a indicilor spaţio-temporali, cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi, pe vremea când actualul căpitan de mazâli făcea negoţ cu vinuri alături de Moş Ieremia. Poposind la han, în timpul unei plimbări, el întâlneşte şatra ţiganului Hasanache, care are gând ascuns să-l jefuiască, ispitindu-l prin Marga, o ţigancă frumoasă (intriga). Întâlnirile nocturne succesive la fântâna dintre plopi ale celor doi îndrăgostiţi reprezintă desfăşurarea acţiunii. Înors de la Fălticeni după vânzarea vinurilor cu o scurteică penru Marga, Neculai Isac o aşteaptă la locul ştiut, unde ea îi divulgă planurile lui Hasanache. Lupta dintre căpitanul mazâlilor şi cei trei ţigani (în care naratorul îşi pierde un ochi), relatată într-un tablou detaliat şi dinamic, constituie punctul culminant al povestirii, iar deznodământul tragic prezintă moartea-sacrificiu a Margăi, aruncată în fântână de ţigani. Astfel, fântâna devine un suprapersonaj cu funcţie simbolică dublă: loc al iubirii pure (fântâna), dar şi al blestemului, plopul fiind copacul în care s-ar fi spânzurat Iuda, asociat cu tristeţea şi singurătatea.
Neculai Isac este un narator subiectiv, aflat şi în postura de protagonist. Pentru el actul spunerii implică retrăirea evenimentelor, de unde şi caracterul persuasiv al relatării. De aceea naratorul nu comentează faptele, ci se concentrază mai ales asupra implicării auditoriului, stârnind şi menţinând interesul prin alternarea prezentării cu reprezentarea, prin dramatizarea faptelor prin dialog, prin rapiditatea derulării înfruntării, prin insistarea asupra anumitor detalii, prin inflexiunile vocii. El impune astfel la han un nou tip de relatare, respectiv naraţiunea ca discurs, ce implică specularea relaţiei dintre cele două timpuri, al evenimentelor narate şi al relatării.
Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajul ceremonios, prin stilizarea discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul patriarhal, pastrator al tainelor/tradiţiilor unui saptiu ancestral, aureolat de mit, de mister, de basm. De aceea limbajul lor nu are ca marci individualizatoare doar folosirea arhaismelor, a regionalismelor sau a elementelor populare, ci se caracterizeaza preferinţa pentru expresii, perifraze sinonimice («a se afla în mare mâhnire»), prin plasticitatea imaginilor şi nota lirică date de folosirea figurilor de stil precum comparaţia (Ancuţa «ieşi ca o şerpoaică», «umblam bezmetic şi singur ca un cuc», «răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli»), epitetul («ochi iuţi», «obraz străin, ţigan nevolnic», «loc tainic şi singuratic» sau exprimarea metaforică («clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea»). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, popular, oral cu cel literar, astfel încât relatarea este în egală măsură autentică, spontană, naturale, pastrând o notă de poeticitate si de prospeţime.
Relaţia dintre instanţele narative implică permanenta grijă a naratorului personaj pentru a convinge naratarii, respectiv auditoriul de la han, ale cărui atenţie şi curiozitate trebuie permanent menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultător activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt triplate de timpul cititorului, o altă instanţă narativă. În teoria naratologică modernă, cititorului concret al fiecărei generaţii în se adaugă un cititor «model» (Umberto Eco), acel cititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric, celor două instanţe le corespund autorul concret, persoana reală Mihail Sadoveanu, respectiv autorul abstract, creatorul universului ficţional al operei.
În concluzie, valoarea unei povestiri rezidă în primul rând în specificul instanţelor narative, a căror relativizare accentuează perspectiva subiectivă a textului de acest tip.
