Evolutia unui cuplu





ION LUCA CARAGIALE – O SCRISOARE PIERDUTĂ
Evoluţia unui cuplu: Zoe- Zaharia Trahanache

Introducere:
Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Ion Creanga, Ioan Slavici si Mihai Eminescu. Este autorul nemuritoarelor “Momente şi schiţe”, precum şi a numeroaselor nuvele grupate în fantastice (“La hanul lui Manjoală”), psihologice (“Kir Ianulea”, “O facile de Paşti”) sau realiste (“Două loturi”). A îmbogăţit literatura dramatică prin capodopere ale genului ca: “O scrisoare pierdută”, “Conu Leonida faţă cu recţiunea”, “D’ale carnavalului”, “O noapte furtunoasă” sau drama “Năpasta”.
Prima dintre comediile enumerate mai sus reprezintă capodopera maestrului, fiind o comedie de moravuri ce are ca temă prezentarea vieţii politice a capitalei unui judeţ de munte, în preajma alegerilor. Comedie de caractere prin multitudinea tipurilor umane ilustrate, comedie politică prin surprinderea reacţiilor personajelor aflate în situaţii-limită, comedie sentimentală din perspectiva cuplului Zoe-Tipătescu, O scrisoare pierdută reprezintă o operă complexă, o frântură din complexitatea vieţii sociale şi politice din marea fresca a societăţii urbane româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizată de operele marelui dramaturg.

Evoluţia cuplului Zoe-Trahanache:

Unul dinre cuplurile cu cel mai mare impact în comedia O scrisoare pierdută este cel reprezentat de Zoe şi Zaharia Trahanache: ei reprezintă ipostaza familiei ce cultivă valori imorale precum adulterul, minciuna, falsitatea, ipocrizia, tradarea. Stâlp al puterii locale, venerabilul preşedinte al tuturor „comitetelor şi comiţiilor” Zaharia Trahanache are în prefectul Ştefan Tipătescu nu numai un „prietin”, asa cum declară la sfârşitul piesei, ci în primul rând un amant al soţiei, un partener care să îl înlocuiască în şedinţele politice prelungite. Astfel, vorbind despre evoluţia cuplului Zaharia-Zoe, vorbim de fapt depre triunghiul conjugal Tipătescu-Trahanache- Coana Joiţica.
Cuplul în discuţie are o poziţie socială privilegiată, dublată de un statut politic pe măsură. În lista cu „persoane”, comicul de intenţie este evident în prezentarea celor doi: prin enumerarea tuturor funcţiilor lui Trahanache, dar şi prin desemnarea Zoei prin sintagma „soţia celui de sus” se sancţionează abuzul de putere, de poziţie socială al familiei care, împreună cu prefectul Tipătescu, fac din capitala judeţului de munte propriul fief.
Diferenţa de vârstă dintre Zoe şi Zaharia nu este singulară în comediile lui Caragiale: o situaţie similară întâlnim şi în O noapte furtunoasă, între Veta şi jupân Dumitrache. Totuşi, Trahanache rămâne un personaj echivoc, interpretările criticilor oscilând între a-l numi încornoratul naiv şi uşor manevrabil şi soţul care de fapt tolerează adulterul. Ilustrativă în acest sens este Scena a IV-a din Actul I, în care Trahanache îi aduce lui Tipătescu la cunoştinţă şantajul lui Caţavencu: el relatează neutru toată întrevederea cu adversarul politic, făcându-l pe Tipătescu să creadă că bănuieşte relaţia sa cu Zoe, iar după ce savurează momentul de panică al prefectului, îi oferă şi alibiul moral al plastografiei. Astfel, în textul comediei există argumente care să susţină faptul ca Trahanache nu cunoaşte natura relaţiei Zoe-Tipătescu, dar şi scene care dovedesc contrariul, personajul fiind una dintre enigmele piesei.
Echilibrul cuplului nu este însă periclitat de adulter, ci de pericolul de a fi publicată scrisoarea compromiţătoare de către Caţavencu. Interesant este că personajele nu îşi pun deloc problema destrămării cuplului, ci doar pe cea pierderii capitalului de influenţă, de credibilitate, de putere politică.
De aceea ameninţarea lui Caţavencu stârneşte în ambii nevoia de a împiedica publicarea biletului intim: Zoe apelează la serviciile lui Pristanada pentru a-i intermedia o întâlnire cu Caţavencu şi negociază în numele lui Trahanache şi al partidului acestuia, iar prezidentul, abil politician, caută o armă de contraşantaj, convins fiind ca nu există politician necorupt. Deşi căile de a salva reputaţia familiei şi a partidului sunt diferite, scopul este comun: salvarea imaginii publice şi a privilegiilor implicate de poziţia politică.
Actula al patrulea îi înfăţişează pe cei doi membri ai familiei în situaţii psihice diferite. Impulsivă şi nerăbdătoare, Zoe aşteaptă ca pe ghimpi o veste de la Caţavencu şi resimte acut pericolul continuării şantajului pe măsură ce Agamemnon Dandanache insistă în a-i considera pe ea şi pe Tipătescu soţi şi le povesteşte situaţia similară prin care a ajuns deputat, cu deosebirea că îşi păstrase arma de şantaj politic şi pentru următoarele alegeri. Ea trece repede de la starea de agitaţie la cea de jubilaţie în momentul în care cetăţeanul turmentat o repune în posesia scrisorii, redevenind stăpână pe situaţie. La polul opus, Trahanache este imperturbabil în pregătirea serbării noului ales, dar disimulează cu viclenie posesia armei de contraşantaj.
Finalul este specific unei comedii: conflictul se rezolvă printr-o soluţie de compromis, iar situaţia din ultima scenă prezintă personajele în relaţii identice cu cele din situaţia iniţială. Astfel, evoluţia cuplului Zoe-Zaharia constă practic în evitarea unei situaţii compromiţătoare, a cărei consecinţă nu este în niciun caz anularea adulterului, îngăduit indirect de Trahanache: „Eu n-am prefect, eu am prietin!”.
Specific comediei, ambele personaje ilustrează tipuri umane, dar depăşesc totuşi schematismul teatrului clasic, fiind individualizate prin comportament, particularităţi de limbaj sau nume, dar şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic. Zoe este nu numai cocheta şi adulterina, ci mai ales femeia voluntară care conduce din culise întraga viaţă politică a oraşului, manipulând toţi bărbaţii fie prin specularea slăbiciunilor afective, fie prin voinţa de fier. De asemenea, Trahanache nu este numai încornoratul şi ticăitul, ci mai ales politicioanul abil care prin firea calmă şi ticul “ai puţintică răbdare!” câştigă timp de reacţie, intimidându-şi adversarii.
Alături de acest cuplu, în comedia O scrisoare pierdută regăsim şi cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, ipostaze ale insilor lipsiţi de individualitate, înculţi şi imorali, Farfuridi-Caţavencu, adversari politici, ambii căzând victime ale corupţiei celor de la “ţentru”, Zoe –Tipătescu, pereche pentru care sentimentul de dragoste poate oricând aştepta în favoarea altor priorităţi.

Încheiere:

Chiar şi la nivelul personajelor, Caragiale este un inovator în literatura română, rafinând procedele de realizare a portretelor acestora şi marcând o etapă de maturizare a dramaturgiei româneşti.

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]