ROMANUL SOCIAL MOROMEŢII





ROMANUL SOCIAL

"MOROMEŢII" de Marin Preda
- roman realist social - roman contemporan -


ROMANUL DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Tema predilectă a operei lui Marin Preda (1922-1980) este cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la "Ion" al lui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a "Moromeţilor" constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Structura, compoziţia şi problematica romanului "Moromeţii" Romanul "Moromeţii", de Marin Preda este alcătuit din două volume, apărute Ia distanţă de 12 ani unul de altul: volumul I în 1955, iar al doilea în 1967.
Marin Preda este narator omniscient, care povesteşte întâmplările şi evenimentele Ia persoana a Hl-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale .naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia faţă de evenimente şi personaje, deşi romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acelaal satului Siliştea-Gurneşti şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor. Construcţia subiectului - scene antologice Pentru volumul I, Marin Preda s-a documentat încă din 1948, gândind îndelung la "universul moromeţian" pe care I-a conturat în roman. Crezul literar al Iui Marin Preda s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul "Marele singuratic" din 1972: "Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţăran caută".
Acţiunea volumului I este plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din "câmpia Dunării", glIiştea-Gumeşti, într-o perioadă în care "timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare", iar viaţa ţăranilor "se scurgea aici fără conflicte mari." Axa fundamentalăa romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea "vieţii tihnite", când "timpul nu mai avea răbdare". Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se află sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie. Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei mari episoade epice:
• mai mult de jumătate din volumul I cuprinde fapte din viaţa familiei Moromete şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeţilor de la câmp (scena cinei), până la fuga Polinei Bălosu cu Birică, semn că în timpul răbdător se petreceau o mulţime de evenimente şi întâmplări;
• al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai importante momente şi obiceiuri din viaţa satului: secerişul;
• ultimul episod prezintă conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă în romanul "Ion" al lui Rebreanu. Există aici un plan al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sat, care evoluează paralel. Personajele sunt numeroase, puternic individualizate, care intră în conflicte puternice, fie între ele, fie cu orânduirea socială.

Incipitul:
Precizează locul, "câmpia Dunării", unde urmează să se Petreacă întâmplările şi timpul, care "avea cu oamenii nesfârşită răbdare". Axa timpului străbate tot volumul I, majoritatea evenimentelor având Ioc de sâmbătă seara până duminică noaptea, când timpul pare dilatat, oamenii pot să facă o mulţime de lucruri. în finalul volumului I, după fuga băieţilor lui Moromete la Bucureşti, timpul se precipită, se grăbeşte, adică timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al doilea război mondial". între aceste două coordonate, a timpului răbdător şi a timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc evenimente esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a altor familii din această colectivitate rurală ce părea bine consolidată, cu rădăcini adânci în existenţa tradiţională milenară.
Debutul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală - aceea a cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o "familie hibridă", generatoare de conflicte în interiorul ei, "prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale" (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi "în tindă", în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, "pe nişte scăunele cât palma", aşezaţi "unul lângă altul, după fire şi neam". Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, "ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de Ia masă şi să plece", prevestind parcă fuga la Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea întotdeauna Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, "copii făcuţi cu Moromete". Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece "Moromete stătea parcă deasupra tuturor", veghindu-şi familia, stăpânind "cu privirea pe fiecare".
Incă din acest prim episod, atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri care mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut, pentru că "altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem"
Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de "apă la plămâni". Murind în timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese "erou" şi Catrina primise un pogon de pământ, ca "văduvă de război". Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, care, de altfel, Catrina "nu se avea bine". Ea îi crescuse de mici, cu greu, cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Măria -zisă Guica - nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau "ţoale" noi, erau "vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână "pe drumuri", Ia o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta "nu face nimic, stă toată ziua", iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece Ia muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. îl acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când "alţii, ca alde Bălosu", ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete.
Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata "foncierii" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Ca să mai acopere din datorii, se hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta "străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului", ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.
Tăierea salcâmului este un alt episod memorabil al romanului, atat prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului tradiţional, rămas Parcă făra apărare: "... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile" Chiar şi ciorile se roteau dezorientate, nemaiavând pe ce să se aşeze Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, şi, deopotrivă, din existenţa satului, "toată lumea cunoştea acest salcâm", simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.
Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se adunau gospodarii, cei care sunt "nici săraci, nici bogaţi", între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. în faţa fierăriei lui Iocan "se afla o poiană mare", unde, în fiecare duminică, aveau loc "adunările cele mai zgomotoase", dar "dacă de Ia ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite". Moromete era abonat la "Mişcarea", Iocan la "Curentul", iar Cocoşilă la "Dimineaţa", dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi "şi n-aveau chef să discute politică". Poiana era plină de oameni, "toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători", întâmpinându-l "de departe cu exclamaţii" entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: "Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!". Secvenţa comentariilor politice este inedită. Moromete citeşte ziarul "cu glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau", concluzionând fără drept de apel: "trei chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie".
Scena "foncierii". Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete. Deşi avea acum "vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă", totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete vede pe prispa casei doi oameni care-I aşteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă "mânca numai miercurea şi vinerea", agent de urmărire, care venise după "foncierea pământului", taxă restantă în valoare de 2863 de lei. Moromete "joacă" scena "foncierii" cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de plata integrală a datoriei. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei -"Catrino, ia, fa, secerile astea", "Paraschive, [...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!"-, pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire şi spre care se întoarce brusc "pe călcâie şi strigă: - N-am!". Moromete îi aduce pe cei doi în stare sa-i ia din casă "ţoalele", să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva "peste o săptămână, două". După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: "l-am păcălit cu două sute de Iei", bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: "Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?".

Scena secerişului:
Prezintă datini din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul "staţiile", părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi "începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă", iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-1 pe Cel de Sus pentru "mana cerească", cum îi spunea ea grâului, "cu care îi milostivise Dumnezeu".
De aici lucrurile se precipită, Paraschiv şi Nilă fugiseră Ia Bucureşti, luând cu ei caii, oile, toţi banii şi cele mai bune covoare şi Moromete era convins că Achim nu va trimite nici un ban acasă.El ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxele pe "fonciire", datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi cumpere şi doi cai, dar naratorul notează cu amărăciune că problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: "din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae".
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini populare: jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman, având nume şi participând la intâmplări. Oaia Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin zgomote specifice.
Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se intersectează cu destinul familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc.
Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica Iui Polina, pentru că aceasta "fuge" cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-I sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică şi tatăl şi fratele Polinei.
Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el era bolnav de plămâni şi ar fi vrut să vândă un lot de pământ ca să aibă bani pentru a merge la sanatoriu, să se trateze. Anghelina se opune să vândă pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără tratament, iar ea va rămâne şi văduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi, simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, iar oboseala îl răpune.
Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în treisprezece ani, dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau o cruce "proaspătă" Ia stâlpul porţii, tragedie care îl face agresiv în viaţă, certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la închisoare.
Al doilea volum din romanul "Moromeţii" a apărut la o distanţă de 12 ani faţă de primul, în anul 1967, reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-Ie evoluţia până în deceniul al şaselea. Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii vieţii ţăranului român înainte şi după al doilea război mondial.

Incipitul volumului al doilea:
Il constituie o interogaţie retorică-"In bine sau în rău se schimbase Moromete?". Dar şi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea faţă de el, "cei care îl duşmăneau [...] se potoliră", Tudor Bălosu devenise "chiar binevoitor faţă de vecinul său", iar Guica amuţise, "nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei". Când ea a murit, llie Moromete nu s-a dus la înmormântarea ei, "dar asta nu miră pe nimeni".
Moromete se schimbase, aşa cum naratorul prevăzuse în prezentarea personajului principal, că numai "nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese "doar capul lui de humă arsă", nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum, nici "nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut"..
Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, "poli galbeni îi umpleau buzunarele", dar pe Niculae nu-1 mai Iasă la şcoală. Avea acum un alt cuvânt, "beneficiu", pe care 1-a folosit atunci când copilul 1-a rugat sa-l trimită la învăţătură: "Şi ce beneficiuo să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe Ia şcoală?".
Naratorul semnalează prin intermediul celorlalte personajeschimbările ce se produseseră cu Moromete. Niculae se uita Ia tatăl său şi se minuna: "spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte". Moromete era îngândurat, băieţii care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la "ucebe", cuvânt pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc "unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos".
Moromeţii primiră o scrisoare de Ia băieţii mai mari, care acum dădeau pentru prima oară detalii despre viaţa lor în Capitală şi puseseră şi o fotografie, din care mama şi fetele încercau să ghicească "şi ceea ce în scrisoare nu se spunea". Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca "Bloc-Algiu", Achim era singurul care "reuşise totuşi în comerţ" şi avea un mic magazin de "Consum alimentar".
Ilie Moromete pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă, deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare dintre copii. Le vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, le cere să-1 asculte cu atenţie, pentru că o să Ie spună "o singură dată" şi le propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au făcut, rugându-i să se întoarcă acasă. După un moment de tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care n-au observat cum pe chipul încordat "ca de lemn" al tatălui "se rostogoleau broboane de sudoare", llie Moromete le strigă "cu un glas înalt": "Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există".
Era anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a lui Moromete de a-şi aduce acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru familia care însemna tot rostul lui în viaţă.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul Donului, anunţată de scrisoarea neagră: "Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui", precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei.
Autoritatea lui Ilie Moromete scade atât în familia sa, cât şi în sat.
Catrina îl ameninţă că îl părăseşte şi că se va duce la "ailaltă în vale" nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-1 datora. Cu prietenii vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă "nu se mai împăcase nici până azi", cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-I mai ascultă ca altădată: "îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic".
Anii 50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare, "evenimente pline de viclenie" şi Siliştea-Gumeşti este acum "o groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi". Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri de a veni Ia putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat, prezentaţi cu ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă - reprezentantul A.R.L.U.S., moldoveanul Mantaroşie ("nenorocitul ăla"), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul sfatului şi unul dintre cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele consiliului popular ("mai prost decât ceilalţi"), Isosică, Vasile al Moaşei- cel care, cum ajunge la putere, îşi pedepseşte mai întâi rudele, Ouăbei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii; promovaţi din raţiuni politice, ei nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie. Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o "nouă religie a binelui şi a răului", vorbeşte o limbă "nouă" despre "umanism", despre căutarea "eului" său, pe care Moromete o ascultă, dar n-o pricepe.
Trimis cu sarcină de la "judeţeană" ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor către stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care ameninţă cu o bâtă "ascuţirea luptei de clasă". Conflictele sunt numeroase şi greu de aplanat: pe aria de la Cotigeoaia se iscă o agitaţie agresivă pentru că s-a zis că "baza de recepţie" nu primeşte grâu cu "corpuri străine" (neghină); Nae Cismaru instigă oamenii să fugă de pe arie; Bilă îl loveşte cu "goga" pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat; ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se aruncă în râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea activistului Niculae Moromete, care "se dă la fund", îşi continuă studiile şi ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara lui Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este ţărancă.
Episodul alcătuit din ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase • pagjni din literatura română care ilustrează moartea unui ţăran, fără zbucium, fâră dramatism, fără patetism, o moarte lentă, venită ca un firesc al vieţii: "bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa...", zice doctorul.
Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o lumină, după spusele Ilincăi. împuţinat la trup, "avea slăbiciunea asta, ca nu-i venea neam să stea acasă, [...] o lua cu ciomagul în mână pe lângă garduri". Ultima oară a fost adus acasă cu roaba, nu se mai putea ţine pe picioare, "mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea greu ca un pietroi şi se lăsa în jos".
Fără să sufere de o boală anume, Moromete cade la pat, pentru că i se terminaseră zilele pe care le avusese de trăit. într-o noapte, "a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe nimeni... Şi alaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit...". Ultimele cuvinte exprimă crezul său de viaţă, pe care îl mărturisise doctorului: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!". Moartea lui Moromete este relatată de cei apropiaţi, de Ilinca, de alţi membri ai familiei, care îi povestesc lui Niculae în timp ce privegheau la căpătâiul lui Uie Moromete, ceea ce dă o autenticitate inedită momentului.
In volumul al doilea, romanul pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat, fragmentat şi sinuos, naratorul nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care naratorul, ca şi Moromete, se simte străin.

Ilie Moromete
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa".
Contingent 91 ,prin caracterizare directă făcută de narator, Ilie Moromete se conturează între "tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Prin caracterizare indirectă, din faptele, atitudinile, gândurile şi vorbele personajului reies Şi alte trăsături morale. Ilie Moromete este un om raţional în ceea ce Priveşte atitudinea Iui faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui
Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului: "Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă".
Ilie Moromete este considerat de către critică un ţăran-filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei vieţi, când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul destrămării, flieMoromete se gândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa cum şi-o închipuia el" şi că nenorocirile sunt "numai ale altora". Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, deoarece "cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?". O secvenţă ilustrativă este aceea când Moromete se aşază pe o piatră albă de hotar, "cu capul în mâini", punându-şi un şir nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanalizăa atitudinii de părinte, a conflictului dintre generaţii şi se consolează: "Am făcut tot ce trebuia [...] le-am dat [...] fiecăruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu", (volumul I)
Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când Moromete, udat până la piele de o "ploaie repede şi caldă", cugetă şi exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog interior, analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia dintre tată şi copii. El se întreabă "ce-o să mănânci, mă, tâmpituie?" cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: "tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă", deşi ei au fugit ca nişte trădători şi "n-au vrut să-1 muncească". Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: "toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat [...] dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta [...] că de mâncare e lesne, dar ce Ie spui? [...] şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni" (volumul al doilea).
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru "firea sucită" a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se poate să nu-1 vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu", subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât tăind salcâmul, Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din cauza logicii sale "sucite", cum îi spune Catrina. După plecarea lui Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudată voioşie" şi-i mărturiseşte lui Bălosu "l-am păcălit cu două sute de lei [...] i-am dat numai o mie [...]. Bălosu se uita Ia el cu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea."
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul jucăuş, felul său de a face haz de necaz conturează un personaj aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficţiune.
Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi explica ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile profunde ale politicii vremii, şi nu de a prezenta fapte de senzaţie. El este, cu siguranţă, în viaţa colectivităţii, o autoritate care-i domină prin replici bine gândite, pline de umor şi ironie: "Lasă-1, mă, Dumitre, zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?".
Când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl scoală pe Nilă în zorii zilei, care este năucit de decizia tatălui său: "De ce să-1 tăiem? Cum o să-l tăiem?", dar cu totul uluit de răspuns: "Aşa, ca să se mire proştii!". După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv, Moromete îl pune pe Nilă să-i răspundă, care, citându-1 pe tatăl său, îi spune cu bucurie: "Ca să se mire proştii". Trimiţând pe Nilă să vină cu caii pentru a căra salcâmul tăiat pe trei sferturi, acesta aduce caii chiar în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar Moromete exclamă cu umor: "Adică da!... Treci cu ei încoa să cadă salcâmul pe ei". Exemplele sunt numeroase, "a face haz de necaz" fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete. Lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune "Te duseşi în grădină sate odihneşti, că până acum stătuşi!" sau certând fetele, care se duseseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească masa:"Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineaţă".
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înţelegeau greutăţile bietului ţăran. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce "cu spatele la agent", se răsteşte la Paraschiv care nu se vedea nicăieri, apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi strigă: "-N-am!"- totul desfăşurându-se sub privirile uluite, năucite ale agenţilor. Calm apoi, se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-1 însoţea pe Jupuitu şi "i se adresă supărat şi poruncitor: - Dă-mi, mă, o ţigară!".
Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Naratorul îl prezintă încă de la începutul romanului "stând deasupra tuturor" şi stăpânind "cu privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei ("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă") se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, în tovărăşia căruiap ierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: "Eşti mort după şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!". La
începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că "n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva [...] oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum". Auzindu-se strigat, se bucură: "iată că se ivise totuşi cineva". Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl
copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai "nenorocirile mari" pot schimba firea puternică a Iui Moromete. în finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, "nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind". Din Ilie Moromete de acum
rămăsese numai "capul de humă arsă", pe care i-l modelase cândva din lut Din Vasilescu, nu mai participa la adunările din Poiana lui locan, care, "lipsite însă de omul lor, [...] aveau să-şi piardă şi ele curând orice interes."
Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filpzofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă independentă".
Personajul principal al romanului "Moromeţii" de Marin Preda. Ilie Moromete este "un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof» iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor". (Ion Rotaru)
Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe detaliile sugestive ale gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.
Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la dialog la monolog adresat şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a personajului principal, Ilie Moromete reflectând asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea familiară a peisajului rural.
Romanul "Moromeţii" de Marin Preda este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care se intersectează şi cu o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii, a satului românesc, de unde reiese şi trăsătura de roman realist. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc.
"Moromeţii" lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate.
"Prin "Moromeţii", Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că. dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite". (Al.Piru)

Alte Lectii din romana

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]