Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
- Situaţia europeană creeată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (Războiul din Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor.
- Tratatul de pace de la Paris (1856) a consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără ca marile puteri participante să ajungă la un consens în această privinţă.
- De aceea, tratatul prevedea:
- înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri;
- retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul Basarabiei;
- organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor.
- Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu conţinut asemănător în ambele Principate), cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea Principatelor sub numele de România, principe străin, provenit dintr-o dinastie europeană, neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri.
- În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Convenţia de la Paris. Deşi stabilea o unire incompletă, meritul Convenţiei a fost acela de a fi deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de modernizare a statului.
- Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5 februarie 1859).
- Dubla alegere consacra unirea Principatelor.
- Marile puteri au recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1859, iar unirea deplină a Principatelor, în decembrie 1861.
- Anii următori ai domniei lui Cuza s-au caracterizat prin adoptarea unui număr mare de legi (reforme), cele mai importante – în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865): Legea secularizării averilor mănăstireşti (1863), Legea rurală (1864), Legea învăţământului (1864).
Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României.
- După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în viaţa politică românească şi cerută în mod special prin rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857.
- La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.
- După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871), dublată de procesul consolidării treptate a monarhiei.
- Reizbucnirea “chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră.
- În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii semnate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu) traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică.
- La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, citea declaraţia de independenţă a României.
- În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei.
- În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie 1877) şi Berlin(iulie 1877) a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenenţa la statul român a Dobrogei şi Deltei Dunării.
- Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
