Eseu: Evolutia Transilvaniei in secolele al IX-lea - al XVI-lea
În ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei.
În interiorul arcului carpatic şi în Banat, în jurul secolelor IX-X, lucrarea lui Anonymus „Gesta Hungarorum" aminteşte, la sosirea maghiarilor, despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale conduse de: Gelu, Glad şi Menumorut.
Voievodatul lui Glad era aşezat în Banatul de mai târziu şi avea ca aşezări întărite cetăţile de la Cuvin şi Orşova (Dierna). Orşova era, probabil, reşedinţa voievodului care avea o oaste numeroasă şi întreţinea legături cu slavii sud-dunăreni organizaţi în Taratul bulgar.
Voievodatul lui Gelu este menţionat sub numele de „terra Ultransilvania" şi se afla situat în estul Depresiunii Transilvaniei. Reşedinţa voievodală era la Dăbâca, iar printre alte aşezări întărite se numărau Cluj-Mănăştur şi Moldoveneşti. Ducatul lui Menumorut era situat între Ţara Oaşului şi bazinul inferior al Mureşului şi avea ca cetăţi: Biharea, Zalău şi Sătmar. Tot „Cronica notarului anonim " ne informează despre faptul că Gelu era român, avea ca supuşi români şi slavi şi că este ucis Într-o confruntare cu ungurii locul său fiind luat de o căpetenie maghiară, Tuhutum.
Abia în secolul al Xl-lea, din „Viaţa sfântului Gerard", aflăm despre existenţa altor voievodate româneşti unul este condus de Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar, Ştefan cel Sfanţ pentru vămuirea sării de pe Mureş şi un altul de un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula care este închis pe viaţă de către Ştefan cel Sfânt. Motivul acestui din urmă conflict, soldat cu ocuparea „ţării", este faptul că Gyula „refuză să fie creştin" în condiţiile în care episcopia ortodoxă înfiinţată la Alba Iulia a fost desfiinţată de regele maghiar.
Voievodatul lui Ahtum cuprindea teritoriul dintre Dunăre şi Mureş şi o parte a fostului voievodat al lui Menumorut, până la Criş. Pentru aceasta voievodatul era denumit regnum şi este descris de cronică ca având o mulţime de ostaşi şi de nobili, herghelii de cai, turme de oi şi pământ foarte roditor. Reşedinţa era la Morisena, de unde Ahtum întreţinea legături politice şi religioase cu împăratul bizantin el fiind botezat ortodox.
Al doilea voievodat menţionat în secolul al Xl-lea, condus de Gyula, caracterizat ca fiind întins şi foarte bogat ( Jatissimum et opulentisimum") cuprindea Podişul Transilvaniei şi Munţii Apuseni. Şi aici existau aşezări întărite la Dăbâca, Moreşti (pe Mureş), Moigrad şi Bălgrad (Alba Iulia), iar voievodul devenise şi el ortodox, lucru deloc convenabil în contextul încercărilor continue ale lui Ştefan cel Sfanţ de a catoliciza ţara.
Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea în Transilvania-Abia în 1075 cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda.
După anul 1100, maghiarii încercă să organizeze Transilvania după model apusean impunând catolicismul printr-un „episcopus Ultratransilvaniae", amintit in 1111 sub numele de Simion şi încercând, prin intermediul lui Mercurius „princeps Ultratransilvaniae", să înlocuiască în 1113 instituţia voievodatului cu principatul. Ambele măsuri, atât cea religioasă cât şi cea politico-administrativă, au avut de înfruntat opoziţia populaţiei locale. Deşi nu au renunţat la ideea de catolicizare, sprijiniţi fiind puternic de către papalitate, totuşi au fost nevoiţi să renunţe la ideea de principat. Acest lucru ni-l demonstrează menţionarea în 1176 a lui „Leustachius Voyevoda", voievodul Transilvaniei, vasal al regelui Ungariei. Voievodul, ajutat de vicevoievod, avea largi privilegii şi o mare autonomie faţă de Coroana maghiară.
Cu scopul de a apăra graniţele şi de a stimula dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat în secolele XII-XIII, pe secui şi pe saşi în regiunile de graniţă ale Transilvaniei. Aceştia se bucură de multiple drepturi şi avantaje, şi sunt organizaţi în scaune.
În secolul al XIII-lea, voievozii Transilvaniei profită de problemele din Ungaria pentru a încerca să se îndepărteze de aceasta. Pentru aceasta, Roland Borşa (1282,1284-1285,1288-1293) convoacă în 1288, prima Adunare obştească (Congregaţia generală), numeşte comiţi şi acordă privilegii. Ladislau Kan (1294-1315), în schimb, a fost un adevărat arbitru al situaţiei din regat care, îşi constituie la Deva, o adevărată curte, de unde îşi exercită atributele de şef al unui stat autonom şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare. Abia regii angevini sunt aceia care readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei. Situaţia românilor din Transilvania s-a agravat în condiţiile în care regii maghiari încep politica de maghiarizare şi catolicizare forţată. Apartenenţa la o funcţie a fost legată de apartenenţa la religia catolică.
Izvoarele istorice amintesc despre aportul populaţiei româneşti din Transilvania la formarea Moldovei şi a Tării Româneşti. în ceea ce priveşte Ţara Românească ne este amintit „descălecatul" lui Negru Vodă din Făgăraş, la sfârşitul secolului al XIH-lea. Voievodul semilegendar Radu Negru a trecut Carpaţii instalându-se la Câmpulung, „descălecatul „ este urmat de întemeierea ţării.
Legată de Moldova este formarea unei mărci de apărare împotriva tătarilor în sec. al XVI-lea în condiţiile expediţiilor maghiare antitătăreşti (1345-1354), regele maghiar Ludovic I a format o marcă de apărare în N-V Moldovei, marcă ce a fost condusă de Dragoş, un voievod maramureşan, în 1359, Bogdan, un alt voievod al românilor din Maramureş trece Carpaţii împreună cu oamenii săi şi participă la o răscoală împotriva lui Bale (urmaş al lui Dragoş), dependent de coroana maghiară. El reuşeşte să rupă dependenţa faţă de Ungaria, formând un alt stat românesc: Moldova.
în secolul al XV-lea s-a remarcat în mod deosebit Iancu de Hunedoara. în condiţiile în care Iancu susţine candidatura la tronul Ungariei a regelui Poloniei, Vladislav al III-lea. Regele polonez, încoronat ca rege al Ungariei sub numele de Vladislav I (1440-1444), acesta îl ridică, în 1441 pe Iancu de Hunedoara la demnitatea de Voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei.
În această calitate el a fost unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai cruciadei târzii, încercând să formeze, împreună cu Ţara Românească şi Moldova un bastion antiotoman. Acţiunea lui de a îndepărta şi alunga turcii de la hotarele Ţărilor Române începe în toamna anului 1441. în octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. în retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de Iancu care îşi refacuse armata şi înfrânţi în apropiere de Sibiu pe 22 martie.
În urma altor victorii obţinute împotriva turcilor Iancu începe campaniile ofensive împotriva Imperiului otoman, în 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea începe „Campania cea lungă", încheiată în 1444 prin victoria creştinilor, consfiinţită prin pacea de la Seghedin, pace favorabilă creştinilor.
Tratatul de pace este rupt de creştini, în 1444,an în care s-a desfăşurat „cruciada de la Varna". La 10 noiembrie 1444 victoria a fost obţinută de turci. în 1445 el reia ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre cucerind Giurgiu, arzând cetăţile Turtucaia şi Nicopole şi asediind Silistra.
Dar cea mai mare victorie a obţinut-o Iancu la Belgrad (1456), victorie de care nu s-a putut bucura deoarece a murit răpus de ciumă în tabăra de la Zemun (4 august 1456).
Trupul său a fost adus şi înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, iar pe piatra de mormânt au fost scrise cuvintele: „S-a stins lumina lumii".
În secolul al XVI-lea regii maghiari nu au mai putut face faţă Imperiului Otoman, în aceste condiţii Ungaria este cucerită, drept urmare în octombrie 1541 Transilvania devine principat autonom vasal Imperiului Otoman. Acesta era condus de către un principe ales de Dietă pe care Poarta putea să-1 confirme sau nu. în 1586 devine principe al Transilvaniei Sigismund Bathory, acesta devine membru al Ligii Sfinte, legându-şi numele, alături de Mihai Viteazul de luptele antiotomane de la sfârşitul secolului al XVI-lea.
