Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan din romanul Baltagul pentru Examenul de Bacalaureat





Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan din romanul Baltagul

 

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.

 

G.Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința care studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G.Călinescu este că, în romanul sadovenian, pe primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria Lipan este o exponentă a acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru, - mai cu samă stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de cântec, de prietenie.”

 

„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.

 

Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, se înscrie printre personajele feminine din literatura română remarcabile prin puterea voinței lor: Vidra, din drama „Răzvan și Vidra” de Hasdeu; Mara, din romanul cu același titlu de I.Slavici; Anca, din drama lui I.L.Caragiale, „Năpasta”. Prin implicarea ei în căutarea soțului ucis de ceilalți doi oieri, Vitoria Lipan poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.

 

Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier. Drama care intervine în viața ei (dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp, gospodăria, lăsând-o în seama argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre a-i da lui Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași.

 

Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.

 

Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături de caracter. Victoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”.


Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”.

 

Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare. Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă de mângâiere”.

 

Vitoria întreprinde călătoria în căutarea soțului ei din dragoste pentru acesta și din spirit de dreptate. Iubindu-l pe Nechifor, ea nu poate să-l lase neîngropat și se străduiește să-i facă slujba de înmormântare, pentru ca sufletul lui să-și găsească liniștea și să poată dobândi viața veșnică. Din acest punct de vedere, ea poate fi comparată cu Antigona, personajul principal al tragediei lui Sofocle. Cu prețul vieții ei, Antigona îndeplinește ritualurile funerare pentru fratele ei, Polinice, lăsat neîngropat din porunca regelui Creon, în ciuda legilor divine.

 

Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare, Vitoria spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe moarte, adaugă creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății, Vitoria nu avusese odihnă și își pusese energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor. Ea îi descoperă urmărind pas cu pas calea lui Nechifor, întrebând din sat în sat, din han în han, de cei trei oameni, dintre care unul avea căciulă brumărie, până când descoperă că acesta a dispărut între Sabasa și Suha. Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor, Bogza și Cuțui, Vitoria le învrăjbește pe soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei remarcabilă, reconstituie desfășurarea crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare, pentru a observa reacția criminalilor și a-i determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și Hamlet, care îi pune pe actori să joace o pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre a urmări reacția asasinului.

 

Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când dobândește certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este îndurerat. În primul rând, ea trebuie să-și îndeplinească datoria: „Avea de căutat, de găsit și de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme.” Aceeași tărie de caracter o face ca, imediat după înmnormântare, să stabilească tot ce are de făcut, după aceea întorcându-se la viață, la îndatoririle față de copii și de gospodărie, după ce își împlinise datoria față de soțul ei, pe care avea să-l păstreze veșnic în inimă și în amintire.

 

În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și penru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”

 

În opinia mea, arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portet complex, făcând din ea unul dintre personajele remarcabile ale literaturii române.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]