Românii, intre diplomatie si conflict in secolele al XV-lea si al XVI-lea





RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Spaţiul românesc, între diplomaţie  şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

     
  • Începând  din secolul al XIV-lea, o nouă putere politică şi militară se afirmă în Europa:  statul otoman.
  •  
  • Spre  sfârşitul secolului al XIV-lea, acesta ajunge în expansiunea sa până la Dunăre,  ameninţând direct Ţările Române.
  •  
  • În  general, acestea au adoptat o atitudine defensivă, evitând transformarea în  paşalâcuri turceşti.
  •  
  • Statutul  lor politico-juridic evoluează de la independenţă la autonomie, relaţiile cu  Imperiul Otoman fiind reglementate prin documentele numite Capitulaţii.
  •  
  • Totodată,  situaţia Ţărilor Române a fost influenţată şi de jocul de interese al marilor  puteri creştine vecine: Ungaria, Polonia şi, din secolul al XVI-lea, Imperiul  Romano-German (Habsburgic).
  •  
  • Alături  de statele creştine europene, Ţările Române au participat la cruciadele  antiotomane, devenind adevărate "Porţi ale creştinătăţii".
     
  • Spre  sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân  (1386-1418), a inaugurat politica de alianţă cu Regatul Ungariei împotriva  otomanilor. La 7 martie 1395, la Braşov, acesta semna, cu regele Ungariei,  Sigismund de Luxemburg un tratat cu caracter antiotoman .
  •  
  • Voievodul  Petru I Muşat (1375 – 1391) inaugura, la rândul său, tradiţia bunelor relaţii  ale Moldovei cu Polonia, pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de  Ungaria. Această politică a fost continuată şi de alţi voievozi moldoveni, ca  Alexandru cel Bun (1400-1432) sau Ştefan cel Mare (1457-1504).
  •  
  • De la  sfârşitul secolului al XIV-lea, românii au fost implicaţi direct în lupta  antiotomană, participând la susţinerea politicii de „cruciadă târzie”. Astfel,  Mircea cel Bătrân a obţinut victoria, la Rovine (1395), împotriva oştilor  conduse de sultanul Baiazid I şi a participat, alături de Sigismund de  Luxemburg, la cruciada de la Nicopole (1396), unde însă creştinii au fost  înfrânţi de otomani.

Românii, între diplomaţie şi conflict în  secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

     
  • Consolidarea puterii otomane, în secolul al XV-lea, a determinat  înlăturarea unor dispute mai vechi în relaţiile ţărilor noastre cu Polonia sau  Ungaria.
  •  
  • Au  fost încheiate noi tratate antiotomane, precum cel semnat de Ştefan cel Mare cu  regele Ungariei, Matei Corvin (1475).
  •  
  • Însemnate  victorii militare antiotomane au fost obţinute de Alexandru cel Bun, la Cetatea  Albă (1420), de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), în campania cea lungă, din 1443 – 1444 şi  în campania de la Belgrad (1456), de domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, în  1461 – 1462, sau de Ştefan cel Mare, la Vaslui (1475).
  •  
  • Unii  voievozi s-au implicat în susţinerea pe tronul celorlalte ţări româneşti a unor  domnitori favorabili luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a susţinut, între  alţii, la tronul Ţării Româneşti, pe Vladislav al II-lea, iar pe cel al  Moldovei, pe Bogdan al II-lea . Ştefan cel Mare a intervenit, la rândul său,  susţinându-i, în Ţara Românească, pe Vlad Ţepeş sau pe Laiotă Basarab.  Voievodul moldovean a urmărit şi obţinerea sprijinului altor puteri europene,  fapt demonstrat, de pildă, de trimiterea solului Ioan Ţamblac la Veneţia, în  1475.
  •  
  • Ţările  Române nu au fost cucerite de otomani, şi-au păstrat autonomia internă, fără a  deveni paşalâcuri, plătind însă un tribut anual către sultan. Din secolul al  XV-lea, relaţiile cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin documentele  numite capitulaţii.
  •  
  • În  secolul următor, când statul otoman a ajuns la apogeul extinderii sale  teritoriale, dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a accentuat, regimul  tributar devenind unul vasalic.
  •  
  • În  1540, centrul Ungariei a fost transformat în paşalîc.
  •  
  • Prin  urmare, Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană, fiind organizată ca un  principat autonom (1541).
  •  
  • Istoricii  moderni consideră că statutul Ţărilor Române în raport cu Poarta a fost mai  degrabă rezultatul unui compromis între clasa politică de la nordul Dunării şi  Imperiul Otoman. Ţările Române îşi păstrau instituţiile proprii, iar marea  boierime – privilegiile. În schimb, Poarta primea, ca recunoaştere a  suzeranităţii sale, şi dreptul de a exercita o anumită supraveghere asupra  statelor din spaţiul românesc.
  •  
  • În a  doua jumătate a secolului al XVI-lea, tributul a înregistrat o creştere fără  precedent, fiind însoţit de instituirea monopolului comercial otoman, de  cumpărarea domniei şi un control tot mai sever al Porţii asupra acesteia. De  aceea, se poate considera că otomanii au avut mai multe avantaje din  exploatarea indirectă a spaţiului românesc, decât dacă l-ar fi cucerit direct.
 

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]