Dacii

Între secolele VI şi I î.Hr., teritoriul Daciei este locuit de uniuni de triburi daco-dacice. Unirea lor sub conducerea lui Burebista va însemna, în plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii acestora. Puţine texte antice complectează informaţiile despre civilizaţia dacilor. Primele date le avem de la istoricul grec Herodot (secolul V î.Hr.). De la el aflăm despre expediţia pornită de regele Lisimah al Turciei împotriva regelui Dobrogea de astăzi. Capturat şi ţinut prizonier, Lisimah a fost în cele din urmă eliberat şi şi-a căsatorit fata cu regele Dromihete. Teritoriul de astăzi al României era stăpânit în acele vremuri de mai multe triburi ale dacilor, care au fost pentru prima dată unite de regele Burebista (82-44 î.Hr.), considerat ,,cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată în Turcia’’. Acest regat se întindea de la Nistru la carpaţii Păduroşi, Tisa şi munţii Balcani. Burebista a sfârşit însă tragic, fiind ucis de căpetenii ale dacilor care nu vedeau cu ochi buni stăpânirea sa. După moartea lui, regatul s-a destrămat în 4-5 formaţiuni politice care au fost reunite de regele Decebal (87-106 d.Hr.).
Noul regat nu mai avea întinderea din vremea lui Burebista, dar era mai bine organizat în jurul capitalei antice a dacilor, Sarmizegetusa Regia. Un rol important în organizarea regatului dacic i-a revenit marelui preot Deceneu. Descoperirile arheologice ne arată principalul ritual de înmormântare era incinerarea (arederea morţilor), cenuşa rezultă fiind depusă fiind depusă apoi fie direct în pămâmt, fie într-un vas numit urnă. Defecţiunii erau însoţiţi în morminte de variante obiectele de port şi podoabă, ca şi ofrande. Ueori mormântul, numit tumul, era acoperit cu movilă de pământ. Pe lângă ceea ce ne dezvăluie scenele columnei despre înfăţişarea dacilor, despre cucerirea Daciei de către romani, dar şi despre cum arătau cetăţile şi armele lor, cercetările arheologice au scos la iveală alte detalii privind viaţa de zi cu zi a dacilor. Astfel, civilizaţia dacilor este numită de arheologi ,,civilizaţia epocii fierului’’, pentru că fierul era principalul metal din care se confecţionau unelte şi arme. Un alt metal folosit de daci era argintul, fiind descoperite tezaure formate din vase, podoabe şi monede dacice. S – au găsit şi numeroase vase fabricate din ceramică, dacii fiind prima civilizaţie care a folosit roata olarului. Un tip de ceţcuţă cu toartă numită căţuie era un vas specific strămoţilor noştri. Dacii credeau că oamenii care mor se duc de fapt la Zalmoxe şi o dată la cinci ani trimiteau un sol către zeu, aruncându-l în suliţe. Dacă acesta murea, însemna că zeul este bun cu ei. Un alt zeu ar fi fost Gebeleizis, nume legat de un alt ritual al dacilor, şi anume tragerea cu arcul spre cer, în timpul furtunilor. Date despre religia dacilor au fost furnizate şi de săpăturile arheologice. Astfel, în unele cetăţi s-au descoperit sanctuare patrulatere sau circulare, cu bazele coloanelor din piatră. La Sarmizegetusa Regia, sanctuarele formau o adevărată incintă sacră, ale cărei ruine se pot vedea şi astăzi la Grădişoara Muncelului. În ceea ce priveşte viaţa lor spirituală, istoricul Herodot îl aminteşte pe zeul suprem al dacilor, Zalmoxe. Acesta ar fi fost un muritor, sclav al lui Pitagora. Întors în Dacia, i-ar fi învăţat pe daci despre nemurire; şi-a făcut o locuinţă subpământeană în care a stat timp de trei ani; revenit printre daci, le-a dovedit că ceea ce le spusese despre nemurire este adevărat.
Organizarea socială a Geto-Dacilor în europa prestatală
Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, după cel al indienilor. Vechii autori, precum, şi descoperirile areheologice, ne artă că tracii au trăit şi au creat o strălucită civilizaţie pe un spaţiu cuprins între Marea Ege, la sud, şi zona Pripetului, la nord, Dunărea Panonică, la vest şi zona Bugului la est. În sânul etniei trace, geto-dacii constituie ca mai importantă ramură, căci au avut o cultură materială şi spirituală, precum şi o organizare politică pe care nici una din celelalte ramuri nu le-au putut atinge. Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către izvoarele istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.e.n. Este de reţinut faptul că strămoşii noştrii erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani. Pe de altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, pe când geţii se aflau în zona extracarpatică. Dar, potrivit lui Strabot, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau aceşi popor. Iată raţiunea pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştrii geto-daci.
Organizarea statului geto-dac
Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac. Statul calificativ de democraţia militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale. Astfel, săpăturile arheologice săpăturile arheologice atestă progresele realizate în procesul producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin nuimărul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creţterea accentuată a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor meşteşuguri. Vreşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special, în relaţiile cu grecii şi romanii. Aşa se explică dealtfel şi intensificarea circulaâiei monedelor greceşti şi romane, dinarii şi tetradrahmele, precum şi a monedei proprii a dacilor. Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformări adânci şi în organizarea socială, determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci. Stratificarea socială este oglindită de creşterea numărului tezaurelor cu obiecte preţioase, a construcţilor civile de mari proporţii precum, şi de inventarul bogat al unor morminte. Desigur, diferenţierea socială s-a realizat în cadrul unui proces istoric complex, prin însuşirea de către conducătorii militari a prăzii de război, ca şi prin dezvoltarea meşteşugurilor pe domeniile private.
Statul dac s-a format şi s-a consolidat, cum arătam, sub lunga denumire a regelui Burebista, a cărui personalitate i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichităţii, pe contemporarii şi pe urmaşii săi. În acest sens, Strabo arăta că Burebista i-a adus pe toţi geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a desprins cu ascultarea poruncilor, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii aflaţi în deplină expansiune militară. Ştirile transmise de către Strabo sunt confirmate şi de alte documente dintre care menţionăm în mod special, evocatoarea inscripţiei de la Dionysopolis. În această inscripţie, aşezată la mormântul lui Acornion de către concetăţenii săi din Dionysopolis, sunt relatate serviciile pe care acesta le-a adus cetăţii sale pe lângă marele rege Burebista, care ajunsese cel mai mare dintre traci, stăpânitor al tutiror ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre. Ca urmare a iybândelor sale militare asupra celţilor, statul dac s-a constituit pe un teritoriu cuprins între Dunăre mijlocie la vest, Carpaţii Păduroşi, la nord, zona de dincolo de Nistru, la est şi lanţul Balcanilor la sud. În hotarele statului Burebista erau cuprinse inclusiv cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, de la Olbia, aflată la gurile Bugului, până la Appolonia, în sudul munţilor Balcani.
Organele centrale şi locale
Puterea supremă în stat era deţinută de către rege. Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista şi Decebal erau fii de regi. Cu toate acestea, puteau veni la succesiunea tronului şi fraţii regelui, precum şi marele preot. Astfel, la succesiunea lui Scorillo a venit Diurpanrus, ca frate al regelui, pe când Decebal l-a succedat pe unchiul sau (Diurparnus), iar la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot. Parcurgâmd o perioadă de doua secole, monarhia sclavagistă dacică a dobândito serie de trăsături specifice, care îi dau o identitate proprie. Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste şi totodată vârful ierarhiei aparatului de stat, purtând încă puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit în relaţie cu sediul de evoluţie al statului sclavagist dac, ci în relaţie cu pericolul extern care impunea şi consolidarea permanentă a funcţiei externe. O altă trăsură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi religioase de către o singură persoană asu de către persoane diferite. Deceneu şi Comoycus au fost totodată regi şi mar preoţi, pe când în vremea lui Burebista puterea religioasă a fost deţinută de către Deceneu, iar în vremea lui Decebal de căte Vesinas. Menţionăm de asemenea, ca o trăsătură aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. În fine, monarhia sclavagistă dacică nu poate fi încadrată în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Pe lângă rege se formează o curte compusă din sfetnici şi executanţi ai voinţei sale, în cadrul unui aparat de stat care îşi desfoşoară activitatea la nivel central. Cu toatea că nu suntem în posesia unor date din care să rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale şi care erau competenţele înalţior demniatri, ştim totuşi că aceştia din urmă se bucurau de stabilitate şi continuitate în exercitarea atribuţilor lor. Amintim în acest sens activitatea îndelungată pe care a desfăşurat-o Acornion la curtea lui Burebista şi care, potrivit inscripţiei de la Dionysopolis, a fost ,,cea dintâi şi cea mai mare cinste”. Pe de altă parte, în organizarea activitătii la nivelul central, se conturează o ierarhizare a dregătorilor, deoarece aşa cum Acornion a fost prim sfetnic al lui Burebista, tot aşa Deceneu şi Vesinas deţineau poziţie situată imediat după cea a regelui. Potrivit ştirilor transmise de către Iordanes şi Dio Cassius, marii preoţi deţineau o putere aproape regală. Într-adevăr, în organizarea statală dată de către Burebista, marele preot exercita atribuţiunile unui adevăr vicerege. Rolul deosebit de important ce revenea puterii religioase se explică, în primul rând, prin aceea că regii daci, alături de vârfurile aristocraţiei, erau interesanţi să acrediteze ideea că legile sunt de origine divină. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erau sunguriii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti. În ultimă instanţă, principalul factor prin intermediul căruia s-a elaborat (în sens formal) şi s-a impus sistemul de drept geto-dac. Izvoarele istorice ne furnizează date preţioase şi cu privire la organizarea locală a Daciei. Deosebit de evocatoare este mărturia lui Suidas potrivit căreia, în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane erau,, unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împăraţi la paza cetăţilor”. Rezultă de aici că existau două categorii de dregători locali: unii exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Un asemenea sistem de organizare a dregătorilor locale atestă împărţirea teritorului şi a populaţiei în unităţi administrative. Pe de altă parte, faptul că treburile agricole erau dirijate prin organe specializate ale statului nr indică ponderea agriculturii în viaţa economică a geto-dacilor, precum şi controlul efectiv pe care îl exercita asupra celor două forme de proprietate: latifundiile aristocraţiei şi obştile teritoriale. Constituirea unei categorii distincte de dregători, investiţi cu atribuţii de comandă militară, dintre cei mai devotaţi slujitori ai regelui, ne arată că Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul căruia se aflau cetăţile, construite pe întregul teritoriu al statului. Pe lângă complexul cetăţilor grupate în jurul capitalei la Sarmizegetusa Coteşti, Piatra Roşie, Blidaru, dacii au construit un mare număr de cetăţi în Transilvania Băniţă, Căpâlna, Surduc, în Moldova Bâtca Doamnei şi în Oltenia Deniţa, Polovragi. Istoricii antichităţii au evocat în repetate rânduri şi dragostea de libertate a geto-dacilor. Potrivit spuselor lui Strabon, în epoca ascensiunii lor politice, geto-dacii aveau o armată de 200000 de luptători. Forţa militară a acestei armate a fost de natură să impresioneze pe toţi contemporanii, căci vreme de două secole ea nu a putut fi înfrântă. Cele din urmă lupte ale acestei armate au fost şi cele mai impresionante, căci pentru înfrângerea ei, neînvinsa Romă, sub conducerea unuia dintre cei mai valoroşi generali, a trebuit să-şi concentreze toată puterea vreme de şase ani. Aşadar, în epoca istorică situată între domnia lui Burebista şi cea lui Decebal, societatea geto-dacă a cunoscut o organizare întemeiată pe criterii ce ne dau posibilitatea să realizăm dusctinţia dintre societatea gentilică şi cea statală: croteriul stratificării sociale şi criteriul teritorial. Diferenţa socială realizată între tarababostea şi comati, existenţa sclaviei, precumk şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de rudenia de sânge, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne arată că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem se sine stătător. Cu toate că procesul de consolidare a statului dac a fost frânat după ocupaţia romană, existenţa sa a avut puternice ecouri în istografia epocii şi totodată a lansat urme în istoria poporului nostru.
Constituirea şi structura provinciei Dacia
Înfruntarea militară dintre daci si romani, datâmd din secolul I î.e.n. a dat expresie, pe de o parte, tendinţei expansioniste a romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor a-şi apăra neclintite a dacilor a-şi apăra independenţa. Ea a atins punctul culminatnt în perioada 85-106 şi s-a desfăşurat în două etape:85-89 şi 101-106. Prin tartatul închriat între Domitian şi Decebal în anul 89, Dacia a devenit un stat clientelar, permiţând romanilor să-şi stbilească garnizoana în stânga Dunării şi să treacă prin teritoriul ţării cu trupe împotriva cvazilor şi marcomanilor, în schimbul unor subsidii băneşti şi ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari. Împăratul Traian, socotind că acest tartat este umilitor pentru Roma, l-a încălcat iar prin campaniile militare din 101-102 şi 105-106, în urma unor lupte crâncene, a supus statul dac şi l-a transformat în provincie romană. Cu toate că romanii au cucerut cea ami mare parte a teritoriului locuit de daci, numai o parte a acestuia a fost inclus în provincia Dacia. Muntenia şi partea de sud a Moldovei, precum şi partea din Transilvania cuprinsă între Olt şi Carpaţi au fost integrate provinciei Moesia Inferior. Această stare de lucrări prezintă o semnoficaţie deosebită, caci ea vine să expilce romanizarea populaţiei din afara provinciei Dacia. Istoricii care nu au luat în considerare prezenţa masivă a romanilor în teritoriile din întreaga parte sudică a Carpaţilor, precum şi din estul lor, nu au putut da explicaţia corespunzătoare etogenezei românilor. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus de la confluenţa Tisei cu Dunărea, până la confluenţa Mureşului cu Tisa. Spre nord, graniţa urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca prin Munţii Apuseni, până lângă Zalău, urmând apoi o linie paralelă cu Someşul până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor Meridionali, apoi cobora pe valea Oltului pânp la Dunăre. La sud provincia era delimitată de apele Dunării, de la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cu Tisa. În limita acestor hotare, constituită ca o provincie unitară, Dacia s-a menţinut până în anul 117, când, la moartea împăratului Traian, a izbucnit o mare răscoală a dacilor subjugaţi, sprijiniţi de dacii liberi şi de sarmaţi. Drept urmare, împăratul Hadrian, promotor ai unei politici defensive, a dat o nouă organizare Daciei Romane, împărţind-o în două provincii disctinte. Dacia superioară şi Daciaq inferioară. Dacia inferioară cuprindea portiunea transilvană dintre Olt şi Carpaţi (desprinsă din Moesia inferioară, precum şi Oltenia, iar Dacia superioară celelante teritorii ale fostei provincii unitare.).
Cel mai târyiu în anul 124, împăratul Hadrian a făcut o nouă reformă, desprinzând din Dacia superioară teritoriul aflat la nord de Arieş şi de Mureşul superior şi formând provincia Dacia Porolissensis. Ultima reoganizare a provinciei a fost făcută de către Marc Aureliu, în urma răscoalei din 168. El a contopit Dacia inferioră cu Dacia superioară şi a format provincia Dacia Apulensis. După un an, a desprins din Dacia Apulensis partea de vest a Banatului şi i-a dat numele de Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis s-a menţinut în vechile graniţe.
Cultura şi civilizaţia geto-dacilor.
Geto-dacii sunt consideraţi, pe buna dreptate, stramoşii direcţi ai romanilor. Aşadar, a vorbi despre cultura si civilizaţia romanească fară a o pune in evidenţă pe cea a geto-dacilor este ca şi cum ai şterge din înţelegerea omului matur copilăria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit în fizionomia poporului român (e adevărat, foarte greu de pus in evidenţă) încat a înţelege ceea ce suntem presupune să facem acest pas înapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii?
Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Menţionam doar că astăzi cei mai multi dintre specialişti sunt de acord ca patria de inceput a indo-europenilor a fost undeva în teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo-europene, atestate în acest teritoriu in perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveşte detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialiştii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, dacă cultura Basarabi, a carei răspandire acoperă aproape toata aria rsăpândirii lor, le poate fi atribuită. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluând ţi dând civilizaţiilor neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltprii lor.
Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistentă apartinând lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca 'pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem' .
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi din ţară şi din străinătate i-au îndemnat pe cercetatorii avizaţi ai chestiunii să susţină ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cât priveste răspândirea culturii 'clasice' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde două arii principale concentrice: o arie centrală, în care această cultură este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc antecedente locale, şi o arie periferică, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar dacă avusese iniţial un fond general tracic, a facut parte apoi, în secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) şi unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa între Nistru, Tisa, Carpaţii Nordici si Balcani.
Provincia romana Dacia intre anii 107-275
Epoca stăpânirii romane în Dacia a fost prima care a atras atenţia cronicarilorşi ulterior a savanţilor.Problema caracterului stăpânirii romane trebuie privită istoric, prin prisma condiţiilor şi a realităţilor epocilor antice, subliniîndu-se atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ale stăpânirii romane.În cazul Daciei, Roma nu a trimis doar funcţionari şi armata, ci şi colonişti plugari, ca să cultive ogoarele, mesteşugari pentru făurirea uneltelor şi modelarea vaselor, arhitecţi care să ridice oraşe şi artişti care să le împodobească, profesori care să învete copii ştiinţele.
Structura şi starea socială
Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca '... aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti ...' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste 'pe getii purtatori de pileus (caciula)'. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: 'El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati...' .
Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta – capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele.
In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. 'Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac'.
Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de 'pletosi', 'cei care poarta parul in plete', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian.
Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important.
Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii 'conationalilor' ca sclavi.
Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi.
Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati.