Evoluţia „crizei orientale” si consecinţele sale asupra spaţiului românesc, în secolul al XIX-lea
În secolul al XIX-lea Principatele Române au fost afectate si ele de Criza Orientală, implicându-se de voie sau de nevoie în acest conflict, încă de la începutul secolului, având ca obiectiv obţinerea autonomiei si independenţei faţă de Imperiul Otoman. Astfel, în urma războiului ruso-turc (1806-1812) si a Tratatului de pace de la Bucuresti, Basarabia, a fost cedată de catre Turcia învingătorilor(Rusiei). Mai târziu (1828-1829), între cele două mari Puteri s-a desfăsurat un nou conflict, câstigat tot de Rusia si finalizat prin Tratatul de pac de la Adrianopol (1829). La Adrianopol s-a sabilit printre altele: oficializarea Protecţiei łariste în Principate, autonomie administrativă pentru ambele ţări, dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii, etc.
La jumătatea secolului al XIX-lea tensiunile ruso-otomane au dat nastere Războiului Crimeii (1853-1856), război la carea a luat parte, alături de Turcia, si o coaliţie de state în frunte cu Franţa si Anglia. În acest război Rusia a fost învinsă, iar condiţiile păcii s-au stabilit la Congresul de Pace de la Paris (1856). La acest Congres, prezidat de ministrul de externe francez contele Walewski, Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. În condiţiile care Imperiul Otoman si Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor si s-a decis formarea Divanurilor Adhoc, adunări cu rol consultativ. Tot la Paris s-a decis: înlăturarea menţinerea suzeranităţii otomane si înlocuirea Protectoratului Rus cu o Garanţie colectivă a Marilor Pureri; cedarea către Moldova a judeţelor din Sudul Basarabiei(Cahul, Bolgrad s Ismail); libera navigaţie pe Dunăre, etc. Alese după rezolvarea numeroaselor probleme create de Turcia si Austria, Adunările Ad-hoc au hotărât, în decembrie 1857, că dorinţele românilor presupun în primul rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat cu numele de România, condus de un prinţ străin.
Dar, Marile Puteri reunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858) au prevăzut existenţa a doi domni, două guverne si a două adunări pentru statul numit Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei.
Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza Principatele Române, românii au ales ca domn al Moldovei si al łării Românesti, pe 5 si 24 ianuarie 1859, aceeasi persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel prin dubla alegere realizându-se Unirea celor două ţări.
În acelasi an, actul de la 24 ianuarie a obţinut acordul Marilor Puteri si în 1861 firmanul otoman de unire instituţională. Realizarea Unirii a făcu posibil si realizarea unui program de reforme, astfel au fost elaborate: legea secularizării averilor mănăstiresti, noua lege fundamentală Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, reforma agrară, Codul civil, Codul penal, legea învăţământului, etc. După înlăturarea lui Cuza, la conducerea ţării a fost adus un principe străin, Carol de Hohenzollern Sigmaringen.
Acesta a devenit domn la data de 10 mai 1866, sub numele de Carol I. Încă de la începutul domniei Carol I si-a manifestat intenţia de a obţine independenţa României de sub Imperiul Otoman. România s-a manifestat ca un stat independent prin elaborarea Constituţiei din 1866, prin participarea la expoziţii în nume propriu sau chiar prin aducerea, pe tronul României, a lui Carol I. Totusi suzeranitatea otomană exista în mod oficial de aceea cel mai important obiectiv al României în această perioadă era obţinerea independenţei.
Lupta pentru independenţă a fost favorizată de redeschiderea „criza orientale”, în anii 1875-1876, odată cu răscoalele si războaiele antiotomane din Bulgaria, Bosnia si Herţegovina, Serbia si Muntenegru. Acestea erau susţinute de Rusia care dorea să deţină hegemonia(supremaţia), în zonă. România a dorit să obţină independenţa pe cale diplomatică, însă noua constituţie Otomană (1876), a păstrat statutul României de Provincie Imperială. În aceste condiţii, singura cale de obţinere a independenţei era cea militară si apropierea de Rusia. În urma tratativelor începute în 1876 la Livadia, în data de 4 aprilie 1877, se încheie Convenţia românorusă,
care prevedea: Rusia avea dreptul să treacă, cu armata, peste teritoriul României, pe propraia cheltuială si pe un traseu care să ocolească Bucurestiul, Rusia trebuia să păstreze integritatea teritorială a României si să respecte drepturile politice ale statului român. În 12 aprilie, Rusia a declarat război Porţii, iar otomanii au bombardat localităţile de la Nordul Dunării, românii răspunzând prin bo mbardarea Vidinului.
La 9 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, răspunzând unei interpelări, a proclamat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României, a doua zi fiind proclamată si în Senat. Românii si-au manifestat intenţia de a participa la războiul ruso-turc, prin vocea prim-ministrului I. C. Brătianu, însă rusii au refuzat. Totusi după ce aslturile rusesti au fost respinse la Plevna, marele duce Nicolae, conducătorul trupelor rusesti, i-a cerut sprijin lui Carol I. Acesta a acceptat si a obţinut comanda trupelor româno-ruse de la Plevna. După un asalt esuat asupra Plevnei, când dor soldaţii români au cucerit reduta Griviţa, Plevna este asediată si nevoită să capituleze în faţa românilor. În acest război armata română a mai participat la lupte importante, până în 1878, la Rahova, Smârdan, Vidin, etc., până la capitularea Turciei.
În urma tratatelor încheiate la San Stefano(februarie) si Berlin(iunie-iulie), din 1878, Marile Puteri au recunoscut independenţa României. La Congresul de la Berlin s-a stabilit pentru România: obţinerea independenţei cu condiţia acceptării modificării articolului 7 al Constituţiiei din 1866, România primea Dobrogea cu Delta Dunării si Insula Serpilor(deţinută anterior de Turcia) si era nevoită să-i cedeze Rusiei judeţele din Sudul Basarabiei(Cahul Bolgrad si Ismail).
La 14 noiembrie 1878, Dobrogea a devenit României, iar 1881 România a devenit Regat. Pe plan
economic s-a putut realiza o politica protecţionistă si o legislaţie care să favorizeze dezvoltarea României. Principatele române s-au aflat, în secolul al XIX-lea, în mijlocul evenimentelor, care sunt cunoscute sub numele de „criza orientală”. Participarea românilor la aceste evenimente, au determinat si realizare obiectivelor propuse: autonomia (Tratatul de la Adrianopol 1829), Unirea Moldovei cu łara Românească a fost favorizată de Războiul Crimeei si Congresul de la Paris(1856), iar obţinerea Independenţei s-a realizat prin participarea României la Războiul din Balcani(1877-1878). În acest secol s-au remarcat si oamenii politici, ce au condus ţara, cei mai reprezentativi fiind: Al. I. Cuza, I.C. Bratianu, M. Kogălniceanu, Carol I, etc.
Liceul cu Program Sportiv Sebes Profesor, Eneea Răulea
